Drama prin care a trecut FILOSOFUL Mihai Șora, cu doar câteva luni înainte să se stingă din viață

Mihai Șora, cunoscut filosof și luptător pentru democrație, a murit sâmbătă la vârsta de 106 ani. În vara anului trecut, el a fost zdruncinat de pierderea lui Andrei, unul dintre cei doi băieți ai săi, născut în Franța. Acesta nu a anunțat decesul fiului, însă în perioada respectivă, nu a mai postat câteva săptămâni pe contul său de Facebook.

Moartea lui Andrei Șora a fost dezvăluită de Petre M. Iancu, jurnalist la Deutsche Welle, Bonn, într-un articol publicat în Dilema Veche.

Fratele lui Andrei, Tom Șora, care locuiește la Munchen, a distribuit atunci articolul, primind mii de mesaje de condoleanțe.

Mihai Șora a avut trei copii cu prima soție, Mariana Șora. Mariajul celor doi a început în anul 1939 și s-a încheiat în 2011, când poeta s-a stins din viață.

Cei doi au avut doi băieți, Tom și Andrei, dar și o fată, Sanda.

„Există oameni mari și oameni mici”

„Moartea ta m-a năucit. Îmi păreai, în copilăria dominată de lumina bibliotecii voastre mai mari decât a noastră, lângă tatăl tău, Mihai, mama ta, Mariana, ca și lângă sora ta Sanda și fratele tău Tom, indestructibil. Ca un dig, convins că va supraviețui și mării, ale cărei valuri se spărgeau de el.

Există oameni mari de mici. Tu, Andrei, a trebuit să fii, ca fiu, așa. În casa imensului tău tată, și a mamei tale, nu mai puțin inteligente sau pasionate, dar poate mai iritabile, presupun că n-aveai cum să vrei să crești altfel decât ca un brad puternic, invincibil, de nedezrădăcinat. Și liber.

Ceea ce a părut că s-a și întâmplat. Chiar dacă ai rămas relativ mărunt de stat, ai devenit, în Bucureștiul anilor ’60 și ’70, un bărbat de temut și un robust cal breaz.

Femeile te iubeau. Dar tu alt soi de iubire căutai. Căutarea, bătăliile și neatârnarea te-au marcat, te-au format, te-au schimbat. Erai ceea ce mi s-a părut a fi primul om cu adevărat liber pe care l-am cunoscut și despre care am intuit din capul locului, încă înainte de a ști mare lucru despre libertate, că este, nu doar că năzuiește să fie, cu adevărat neatârnat”, scrie Petre M. Iancu.

„Un om gata să lupte zilnic pentru a rămâne așa. Ca pentru a juca o festă rudelor tale mai locvace, tu, mai introvertit și taciturn, ai ales altă cale decât a scrisului. Ai optat pentru a fi cameraman. Și ai început să lucrezi la Televiziunea Română la finele anilor de relativă liberalizare ai regimului comunist.

Când, veritabilă reeditare a prieteniei incasabile dintre regele David și Ionatan, fiul regelui Saul, te-ai împrietenit cu Ștefan Mărăscu, un om care ți-a fost mai apropiat, poate, decât sora, decât fratele, decât părinții tăi.

După care au venit călătoria dictatorului în Coreea de Nord stalinistă și în China maoistă și revenirea „genialului cârmaci”, cu tezele sale din iulie în valiză. Sinistrul regim ceaușist avea să te scoată din sărite într-atât, încât aveai să-ți șochezi familia și prietenii și aveai să profiți de semnarea documentului final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa de la Helsinki.

Între cele zece principii (un adevărat Decalog politic) ale acelui istoric document, se găsea și unul care consfințea respectul pentru drepturile omului și asumarea lui, de către statele semnatare. Ai profitat și ți-ai depus „actele de plecare”, cum se spunea în comunism, când cereai emigrarea. Și, după patru ani, ai și plecat.

Pentru noi, emigrarea legală era un fenomen rarisim, dacă nu și inimaginabil. Exemplul tău n-a întârziat să facă școală. Nu puțini, excedați de sufocanta atmosferă totalitară introdusă de comuniștii ceaușiști cu ajutorul terorii exercitate de Securitate, aveau „să semneze” în anii următori „la Goma”, spre a determina regimul de la București să silească poliția politică comunistă să le „dea drumul”, să plece, să le dea un pașaport.

L-ai primit. Ai plecat la Paris. Și ai vrut, cum ne-ai spus fratelui tău și mie, să „rupi punțile”, ca să te poți realmente integra. Iar în Franța chiar n-ai avut probleme să te integrezi. Te simțeai, cum spuneai, „mai francez decât francezii”, tu, cel născut în 1945, în inima orașului iubirii și al îndrăgostiților, ale cărui imagini, mirosuri, cuvinte și sunete, făcând să vibreze sufletul tău de copil în anii decisivi, fuseseră franceze.

Ceea ce nu te-a împiedicat să te mistui de dorul patriei tale românești. De unde știu? Din faptul că i-ai întors spatele, nesuportând s-o vezi torturată, schingiuită, mutilată și ghilotinată de comuniști. Iată un motiv comprehensibil să nu mai vrei să te întorci vreodată. Și nici nu te-ai mai întors.

Cât a mai rezistat regimul comunist.Dar, în decembrie ’89, tu, jurnalistul de la Antenne deux, te-ai repatriat instantaneu spre a filma Revoluția română și a-i celebra primele zile de libertate, în ciuda gloanțelor și tancurilor care au omorât cele aproape 1.200 de victime ale teroriștilor din poliția politică și armata regimului comunist sub Ceaușescu, iar, apoi, sub Iulian Vlad și complicii lui.

Ne-am întâlnit la București, în acel decembrie ’89, la hotelul Intercontinental, pe-atunci centrul corespondenților posturilor occidentale de radio și televiziune.

Când, în stația de metrou de la Piața Aviatorilor, cum îi zicea pe-atunci, mai dormeau, cu Kalașnikoavele pe piept, adolescenți care spuneau că „apără televiziunea” și circulau rime securiste gen ”în România, de Crăciun, în fiecare casă / cîte un mort pe masă”, tu m-ai invitat să ne petrecem împreună Revelionul la Ambasada Franței.Am refuzat, spre regretul meu.

Era să fiu împușcat chiar în noaptea aceea de Revelion de oamenii beți, în uniformă, ai unei patrule mixte, cu militari și milițieni. Mă opriseră în puterea nopții, lângă casă, nu departe de reprezentanța palestiniană, aflată pe atunci pe strada Alexandru Sahia, (rebotezată azi Jean-Marie Calderon, jurnalistul francez ucis cu doar câteva zile înainte, la 22 decembrie ’89, pe străzile capitalei, de șenilele unui tanc în spatele căruia se adăpostise de gloanțele Securității).

Și pentru că erai tu însuți un jurnalist pur sânge, ai rămas la București, uluit că, după o săptămână, șefii mei de la Deutsche Welle, pe care-i implorasem să mă lase să relatez despre Revoluția din decembrie, se plictisiseră deja de ea și m-au rechemat la Köln, pentru că aveau senzația că povestea românească și-ar fi epuizat interesul. Obosiseră de Revoluție, cum, spre fericirea Moscovei, riscă să obosească și vesteuropenii de războiul ruso-ucrainean.

Au urmat mini-mineriadele din ianuarie ’90, stabilizarea regimului Iliescu, recuperarea național-comuniștilor și pacea cu Securitatea pe spinarea cadavrelor victimizate de ultranaționalism la Tîrgu Mureș, manifestația-maraton din Piața Universității, alegerile din duminica Orbului și mineriada din 13-15 iunie.

În acest răstimp, ai muncit febril, între altele, la investigarea, localizarea și – tur de forță jurnalistic – la intervievarea generalului de securitate Mihai Caraman. Spionul poliției secrete ceaușiste, decorat de KGB, care se infiltrase în NATO și fusese, ca ofițer DIE, șef al rezidenței de la Paris, organizase o rețea proprie și provocase pagube serioase Occidentului și Alianței Nord-Atlantice.

Fusese demascat în 1968, se ascunsese în țară și fusese marginalizat și trecut în rezervă, după fuga lui Pacepa, la trei ani după emigrarea ta, înainte de a fi reactivat în ianuarie 1990. Apoi aveau să înceapă să moară de morți dintre cele mai bizare toți foștii adversari ai lui Caraman din serviciile secrete: generalii Nicolae Doicaru și Gheorghe Moga, poate și alții.

Iar Caraman avea să se ascundă bine de tine. Ceea ce nu avea să te împiedice să-l cauți și să-l depistezi, după mult timp, undeva în Prahova, pentru ca nepotul președintelui Mitterand, Frederic, cu care făceai echipă, să-l poată intervieva pe securist, cel avansat de Ion Iliescu la gradul de general-colonel.

Cred că știu ce uriașă dezamăgire au fost, și pentru tine, neadoptarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, care revendica lustrația și consecutiva realunecare în barbaria mineriadelor și dictatură a României sub regimul Iliescu și știu cît de insultat trebuie să te fi simțit din pricina văditei stabilizări la putere a cleptocrației românești, care menține și azi țara captivă într-o democratură.

Timpul, viețile pornite pe făgașe diferite, distanța dintre țările noastre și boala ta tot mai cumplită în anii din urmă aveau să ne împiedice să ne revedem. Sperasem mult, o vreme, ca și tine probabil, să văd o reunificare a familiei tale dispersate. N-a fost să fie, în ciuda eforturilor unora dintre prietenii voștri. Regret nespus.

Știu că familia ta din Franța și Germania e neconsolată. Cred că, de îndată ce vor afla și ceilalți de plecarea ta, ei și toți cei care te-au iubit vor fi ca mine, dezolați. Știu că ai fi binemeritat ca și foștii tăi colegi de la Televiziune să te comemoreze. Și pe ei i-ai învățat abecedarul libertății, la care n-au prea avut acces, și dreptul efectiv de a o exercita. Dar oare câți dintre ei mai există? Și pe câți îi mai ajută, ca pe Ștefan Mărăscu, memoria?Adio, prietene. Odihnește-te în pace. Fie ca memoria ta să fie binecuvântată!”, scrie în articolul publicat în Dilema Veche.