Prima pagină » Revolutions » După 30 de ani – în căutarea Revoluției pierdute | 1989. Vântul schimbării în Europa de Est. Drumul ocolit al Revoluției către Timișoara (PARTEA I)

După 30 de ani – în căutarea Revoluției pierdute | 1989. Vântul schimbării în Europa de Est. Drumul ocolit al Revoluției către Timișoara (PARTEA I)

După 30 de ani - în căutarea Revoluției pierdute | 1989. Vântul schimbării în Europa de Est. Drumul ocolit al Revoluției către Timișoara (PARTEA I)
1989 este consemnat ca anul schimbării în Europa de Est, un an dramatic cu superlative pe măsură: cea mai liniștită revoluție în Ungaria și cea mai sângeroasă în România. A fost anul unor proteste de amploare, al deschiderii granițelor către Occident, al căderii Zidului Berlinului, al primelor alegeri libere.

În vara anului 1989, în timp ce în România se pregătea realegerea lui Nicolae Ceaușescu ca secretar general al PCR, la cel de-al XIV-lea congres, în Polonia se organizau primele alegeri în care comuniștii nu mai erau singurii competitori electorali.

Pe parcursul anului 1989, drumul polonezilor către democrație a fost marcat de mai multe momente-cheie: primele alegeri semilibere din 4 și 18 iunie, câștigate categoric de sindicatul Solidaritatea, condus de Lech Valesa, vizita fostului președinte american, George Bush, la Varșovia (10-11 iulie), aflat într-un turneu diplomatic în Europa și instalarea la 24 august a primului guvern necomunist,  condus de Tadeusz Mazowieczki.

Participarea Sindicatului Solidaritatea la primele alegeri semi-libere din iunie 1989 a fost precedată de intrarea în legalitate a acestei organizații, scoasă în afara legii, la presiunile Moscovei, în 1981, pe fondul numeroaselor greve generate de criza economică. Negocierile privind legalizarea Solidarității au fost lansate de  generalul Wojciech Jaruzelski, secretar general al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP) la 19 ianuarie, iar discuțiile au început la 6 februarie, când s-au parafat acordurile dintre Putere și Opoziție privind restabilirea pluralismului politic. Două luni mai târziu se ajunge la un compromis.

Conform înțelegerii din 5 aprilie, sistemul instituțional a fost înnoit și locurile din cele două camere ale legislativului s-au împărțit astfel: la Camera Deputaților (Sejm), coaliția condusă de comuniști obținea automat 65% din locuri, opoziția 35%, iar în Senat, cei 100 de senatori urmau să fie aleși prin vot exprimat în alegeri libere.

Comuniștii au păstrat ministerele cheie și primul loc în structuri. Iaruzelski urma să rămână președintele statului până la alegerile prezidențiale. La scrutinul din iunie, opoziția a obținut o victorie zdrobitoare, 99 de locuri din cele 100 din Senat. La 24 august, Polonia va deveni prima dintre fostele țări comuniste în fruntea căreia a ajuns un guvern necomunist, condus de Tadeusz Mazowiecki, un colaborator al lui Lech Walesa.  Din cei 24 miniștri,  13 sunt membri ai Solidarității.  Era prima schimbare de acest fel în estul Europei de la sfârșitul anilor `40.

Papa Ioan Paul al II-lea și supărarea lui Ceaușescu

Un rol important în ecuația prăbușirii comunismului și instalării democrației în Polonia l-a avut Papa Ioan Paul al II-lea. Însuși Nicolae Ceaușescu l-a considerat pe fostul suveran pontif drept unul dintre responsabilii pentru mișcările sociale de protest din Polonia, în perioada 1978-1989.  Conform lui Petre Opriș, doctor în istorie, Ceaușescu a susținut în discuțiile cu conducătorii unor partide comuniste și socialiste din Occident și din statele membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia că liderii Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP) sunt vinovați deoarece au permis repre­zen­tanților bisericii catolice să-și mențină influența deosebită în rândul cetățenilor polonezi.

Citește continuarea pe platforma REVOLUTIONS…

Citește și