Durere fără lacrimi, fără lumânări, fără sprijin la „predarea-primirea” de la INML a victimelor din Muntenegru

Trupurile celor 18 români care au murit în Muntenegru au sosit marți seară la INML. Pe parcursul nopții s-a făcut identificarea. Rudele îndurerate au completat acte, stând pe trepte ore în șir. Funcționarii au predat cadavrele, la bucată. „Câți aveți?”, era întrebat sec aparținătorul.Înainte de aterizarea aeronavei cu trupurile neînsuflețite ale românilor morți în accidentul din Muntenegru pe aeroportul din România, familiile îndoliate încep să sosească, marți seară, pe rând, în tăcere, la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”. Vin din Argeș, din Timiș, din Cluj, unii din București.

Declarațiile, dacă sunt, sunt scurte, răspunsurile, de cele mai multe ori, monosilabice. Sunt îmbrăcați majoritatea în negru, au fețe trase de durere, de oboseală, de incertitudine. Unii refuză să creadă că în scurt timp își vor recunoaște rudele pe mesele reci ale Institutului medico-legal. Încă mai speră într-un miracol, într-o „eroare salvatoare” a autorităților, că fiicele, mamele, tații lor sunt printre victimele încă neidentificate din spitale.

„Ce puteți spune? De unde ați aflat despre accident? Autoritățile au procedat corect, v-au informat în timp? Știați de slujba religioasă de la baza militară?”, abordează ziariștii fiecare grup de aparținători.

„Mă abțin. Nu vorbesc. Am aflat la televizor. Nu știam”, vin răspunsurile familiilor îndoliate. Alții trec fără să răspundă nimic, grăbiți să intre în clădirea INML în speranța că astfel vor reuși să își scurteze măcar cu câteva minute incertitudinea.

Unchiul uneia dintre femeile decedate în accident, Camelia Păduraru (57 de ani, din București, medic pediatru), spune că a aflat din mass-media despre tragedie. Aceasta a mers în excursie cu o prietenă în vârstă de 47 de ani, care, la rândul său, nu a supraviețuit.

„Am urmărit mereu la televizor ce spun mai marii. Sunt dezamăgit, și nu numai eu, ci toți suntem, de ceea ce se întâmplă la nivel mai înalt: informații cu lingurița, trunchiate. Se feresc de treaba aceasta, e și normal. Dar atât timp cât nu se pun de acord, oamenii nu știu ce să… bâlbe dintre acestea încontinuu”, spune acesta cu un zâmbet amar.

E nemulțumit de faptul că reprezentanții firmei de turism au justificat doar „pe sticlă”. „Fiecare a luat cuvântul, se apără, aruncă unul pe altul, că e vinovat transportatorul”, arată el.

Bărbatul nu înțelege de ce autoritățile au fost atât de lacunare în informații pentru atât de mult timp.

A sunat și el, ca și ceilalți membri ai familiilor îndurerate, la unul dintre cele două numere de telefon puse la dispoziție de autorități. „A răspuns un domn: «Se găsește pe listă, dar alte informații nu vă pot da». Nu am primit nimic concret. Cred că nici nu puteau să dea. Dacă nu este pe lista celor răniți, se găsește pe lista celor morți. Chestii din acestea în dungă”, a continuat bărbatul.

„Pe noi, cei care suntem aici cu probleme, ne interesa să ne spună ceva concret, mai aproape de adevăr. Nu așa, că este, că nu este, că va fi, că nu va fi. Să vedem…că nu sunt toți, că nu știm care e”, își arată nemulțumirea bărbatul care a venit pentru identificarea nepoatei.

Spune că a aflat „ceva concret” atunci când un angajat al Ministerului de Interne a venit acasă și a invitat familia să vină la INML pentru identificare.

Printre cei care așteptau la Institutul medico-legal s-a aflat și un prieten, tot șofer, al conducătorului auto care s-a aflat la volanul autocarului în momentul accidentului. Îl cunoaște pe acesta de aproximativ opt ani.

Întrebat cum era preietenul său ca șofer, acesta răspunde: „Eu vă spun părerea mea. Eu vă spun că era un șofer foarte bun, nu bun. Nu sunt mulți șoferi ca el. (…) Am înțeles că a mai mers în Muntenegru. Avea experiență, nu a avut evenimente neplăcute rutiere”.

Ultima dată a vorbit cu el, la telefon, sâmbătă: „Era pe la Lugoj și era totul Ok. L-am întrebat «Ce mai faci, bă?». Mi-a spus «Sunt prin Lugoj». Atât”.

Neagă că prietenul său ar fi avut probleme de sănătate, pentru că acesta trebuia să aibă analizele la zi.

După sosirea la INML a dubelor cu sicriele în care se aflau morții, rudele se mișcă mecanic, împietrite, repetitiv, la indicațiile seci ale angajaților de la INML, între intrarea principală a institutului de unde așteaptă să ridice certificatele de deces și una laterală de unde trebuie să își ridice morții. Sunt nedumeriți de ce sunt plimbați, prin indicații contradictorii, dintr-un loc în altul în timp ce ar fi vrut să își plângă în liniște morții.

E multă durere, dar nimeni nu plânge.

Unii izbucnesc nervos. „Ne faceți ca la ping-pong! Vă bateți joc! Istericul ăla de Iliescu (un angajat în halat alb care se ocupa de predarea corpurilor neînsuflețite și care ținea să își arate autoritatea prin ordine ferme, strigate – n.r.) țipă la noi. A spus că pe el nu îl interesează, că ne dă ce cadavru vrem, doar să venim cu actele”, spune o doamnă din Argeș, care și-a pierdut în accident mai multe rude.

Tatăl ei este printre cei deja identificați, iar mama, la spital, cu fractură cervicală. „Avem copii acasă, părinți în spital”, spune ea, în lacrimi. „Asta e România. Am fost și în Muntenegru. Cei din Muntenegru ne-au ținut așa”, le spune ea, punându-și palmele în căuș, reprezentaților autorităților care se ocupă de procedurile de identificare.

Un reprezentant al autorităților care se ocupa de organizarea predării certificatelor de deces striga din când în când, sec, funcționărește, numele decedaților pentru care se redactaseră certificatele pentru ca rudele să le ridice: „Mircescu… Derviș… Mateescu… Stroe… Ardelean… Păduraru… Popa…”.

Rudele intră, ridică documentele, privesc spre ele dar în gol – certificate de deces, adeverințe de îmbălsămare. Majoritatea merg cu actelele și ridică trupurile neînsuflețite, alții lasă această ultimă etapă pentru dimineațã.

Cei care se ocupă de transport îi abordează scurt, abrupt: „Mâine venim cu mașinile aici. Câți aveți (morți – n.r.)? Dar la opt să fiți aici. Vrem să ne facem treaba până la capăt”. Despre morți se vorbește la bucată.

Membrii familiilor îndoliate sunt cu toții obosiți după mai multe ore de așteptare pe trotuar, de completat – pe genunchi, pe scările deja udate de ploaie ale INML, cu pixuri împrumutate de la alți aparținători îndurerați, în cvasi-întuneric – cereri, declarații. Niciuna dintre autorități nu s-a gândit să le dea o cameră unde să stea, un scaun, un pahar cu apă, deși unii dintre ei sunt vizibil afectați fizic și psihic.

Întrebat dacă la INML autoritățile asigură sprijin psihologic pentru rudele îndurerate, chestorul Vasile Viorel de la IGPR a declarat la sosirea la institut, sec, în cuvinte șablon: „Avem inclusiv echipă medicală”. Echipă medicală, dar nu psihologi. Doar unul singur, o doamnă psiholog care a venit voluntar, fără să fie chemată de nimeni, să ajute la nevoie.

Aceasta fusese mai înainte la Spitalul Universitar, pentru a susține rudele celor accidentați și, târziu, după miezul nopții, vorbea, la INML, cu cei care așteptau, suferind în tăcere, să își ducă acasă rudele decedate.

Nu i-a solicitat nimeni să vină, spune că a venit „pur și simplu”. E nedumerită de suspiciunea și surprinderea cu care unii dintre reprezentanții autorităților care se ocupau de organizare au reacționat când aceasta și-a oferit sprijinul ca voluntar.

„Am crezut că s-a organizat ceva, o grupă de psihologi, de ce nu, care pot veni în sprijinul celor în suferință. Am venit pur și simplu, știind că în asemenea situații este nevoie nu neapărat de un sfat, dar de o părere specializată care poate fi un suport emoțional, până la urmă, pentru cel care și-a pierdut o persoană dragă lui”, spune psihologul Ioana Tănase, apoi pleacă, pentru a-și face meseria, de la un grup de rude la altul.

După aproape cinci ore de muncă, Salem Abdu, medic legist șef, iese să fumeze o țigară pe scările din fața institutului împreună cu alți colegi legiști care au participat la identificare. Și-au terminat treaba, sunt obosiți, dar calmi. Trec neobservați, printre ziariști și rude. Nimeni nu știe ce imagini cutremurătoare le-au trecut în doar câteva ore prin fața ochilor.

După țigară, medicul Salem Abdu se întoarce în clădire pentru a-și schimba hainele transpirate de lucru. Face o scurtă declarație de presă: toate cadavrele au fost identificate, procedura a fost încheiată cu succes. Pleacă apoi, modest, anonim, însoțit de fiica sa care îl așteptase timp de mai multe ore, alături de rudele decedaților, pe scările INML.

E dimineață. Au plecat de mult și antemergătorii, mașinile cu girofar, dubele jandarmeriei, ale poliției și SMURD. La INML nu s-a aprins o candelă, nu s-a adus o floare, nu s-a plâns. „Predarea-primirea” s-a încheiat.

(Serviciul FOTO al agenției MEDIAFAX vă pune la dispoziție imagini)

Eliana Rădulescu, [email protected]