„Eram plin de sânge, dar am reușit să salvez un coleg” – Povestea unui militar rănit în Afganistan. O mina improvizată de 600 de kilograme a scos la suprafață un erou

„Se auzeau lovituri în blindaj și credeam că aruncă niște copii cu pietre, dar se trăgea în noi”

Mirel-Mugurel Băițan are 28 de ani și este sergent major la Batalionul 317 Cercetare „Vlădeasa” al Diviziei 4 Infanterie „Gemina” din Cluj-Napoca.

Se apropie încet, cu arma în cumpănă. E îmbrăcat în ținuta de camuflaj, poartă o vestă antiglonț și șchioapătă puțin cu piciorul drept. Nu de la greutatea echipamentului, care cântărește peste 50 de kilograme, ci de la rana căpătată într-o misiune din Afganistan.

A intrat în armată în 2008 și recunoaște că nu știe ce l-a determinat să facă acest lucru – „poate dorința de aventură, poate patriotismul”.

„Am urmat o perioadă cursuri la Caracal și m-am specializat pe cercetare la o unitate la Buzău. Cercetarea este cea mai frumoasă specializare, pentru că înveți foarte multe. Noi suntem luptătorii din umbră. Nu suntem văzuți, nu trebuie să fim văzuți, acesta este scopul nostru, să culegem informații din teren, despre inamic, pe care le transmitem mai departe. De informațiile noastre depinde o situație de luptă. Să știe trupele cu ce să atace. Oferim informații despre teren, despre inamic, despre armamentul pe care îl folosesc, despre comunicații. Ne pregătim foarte mult, pentru situații speciale, de supraviețuire, de izolare sau extreme, suntem obișnuiți să dormim puțin, suntem cercetași. Știm să ne construim adăposturi, să facem diverse tipuri de focuri, chiar dacă nu avem chibrituri, punem capcane, ne folosim mult de teren, de natură, profităm de ea, asta suntem învățați să facem”, explică Băițan.

El a plecat în misiune în Afganistan în 2011, în zona Zabul, și își amintește prima patrulă, în care și-a dat seama că acolo este război.

„Când am ajuns în Afganistan am dat piept cu căldura, care era extraordinar de puternică, iar în prima patrulă în care am ieșit eram într-o mașină blindată și se auzeau lovituri în blindaj. Am început să râd și spuneam că aruncă niște copii cu pietre, dar se trăgea în noi. Atunci am realizat că acolo e război, care implică riscuri. Eu am mers în misiune în Afganistan pentru că sunt militar, asta este meseria mea și am vrut să văd dacă, într-adevăr, fac față, dacă sunt făcut pentru asta. Soldații români sunt priviți foarte bine, ne adaptăm foarte bine și ne descurcăm în orice situație. Am avut misiuni foarte multe cu americanii și alți militari NATO. Ne consideră soldați bine pregătiți”, spune militarul.

„Mașina în care eram a explodat. Eram plin de sânge, nu îmi mai simțeam picioarele, dar am reușit să salvez un coleg”

Vocea îi coboară aproape de șoaptă. Nu va uita niciodată ziua în care a fost rănit și în care nu i-a păsat de picioarele rupte, ci a contat în primul rând viața unui camarad pe care l-a salvat de la moarte.

„Am fost rănit în 20 octombrie 2011. Am primit niște informații despre insurgenții dintr-un sat, am fost și i-am capturat. Ne-am întors cu ei și trebuia să îi predăm poliției, americanilor. I-am adus în bază, au fost interogați, se făcuse noapte, și am plecat să îi predăm poliției. După cinci minute de la ieșirea din bază, vehiculul blindat american în care eram a explodat. Dacă nu eram în acea mașină, eram mort, pentru că am trecut peste 600 de kilograme de explozibil, o mină improvizată. Luasem un așa-numit Improvised Explozives Device. Insurgenții au vrut să ne omoare pentru că le-am capturat colegii”, își amintește „luptătorul din umbră”.

În prima clipă nu a realizat că a sărit în aer, se afla în mașina blindată și au început să cadă bolovani în interior.

„Nu mi-am dat seama ce se întâmplase, se striga, se urla. Eram șapte militari, toți români. Au căzut bolovani prin turelă, care era deschisă. Am dat să mă ridic, mi-am dat seama că nu puteam, fusesem rănit. Auzeam iar lovituri de gloanțe în blindaj, semn că se trăgea în noi, și vocile insurgenților. A urmat ambuscada. Colegii au ieșit pe trapă, eu nu am putut să mă ridic de pe scaun, îmi erau picioarele rupte, îmi căzuseră bolovani peste picioare prin turelă. Căzuse o bucată de vreo 500 de kilograme de asfalt pe turelă și din ea se desprindeau bolovani. Am dat pietrele la o parte cu arma, m-am târât și am reușit să ies afară, unde era dezastru. Se trăgea peste tot, am tras și eu focuri de acoperire”, spune sergentul-major.

La un moment dat, colegii care se împrăștiaseră pentru a răspunde atacului au întrebat unde este caporalul Stanciu, membru al echipajului.

„Eu m-am uitat în stânga și l-am văzut la vreo 15 metri de mașină. Era întins pe jos, pe burtă. Mi-am luat arma cu mine, m-am târât până la el. Am avut noroc că făcusem un curs de pregătire medicală și în timpul acțiunii mi s-au derulat toate procedurile de prim-ajutor. Am ajuns la colegul Stanciu, am văzut că era inconștient, căzuse din vehiculul blindat, care sărise în aer la vreo 14 metri înălțime, cu fața de pământ. Eu aveam capul spart, mi-am pierdut dinții în eplozie, eram plin de sânge, nu îmi mai simțeam picioarele, nu realizam că picioarele îmi erau rupte. Am ajuns la el, am văzut că avea pietre în gură, l-am prins de fălci, și i-am supt sângele de pe trahee, să i-o curăț, pentru că altă alternativă nu era, altfel se îneca cu sânge și murea. I-am eliberat traheea, apoi i-am băgat o rolă de pansament în gură să îi absoarbă sângele. Respira pe nas, dar foarte greu, l-am strigat, nu mi-a răspuns, i-am bandajat capul. I-am oprit hemoragiile externe, cele mai puternice”, povestește militarul.

Caporalul Stanciu s-a trezit la un moment dat și i-a cerut o țigară, iar Băițan a stat de vorbă cu el, l-a liniștit, să îi ridice moralul, i-a spus că totul e bine. A observat că avea un braț întors, astfel încât a improvizat o atelă din vergelele de la arme, i-a imobilizat brațul, apoi l-a târât să îl ducă la adăpost.

„În jur se trăgea și mai trăgeam și eu focuri de armă, îl mai bandajam. Eu mă concentram foarte tare să supraviețuiască Stanciu. (…) Nu știu de ce am făcut-o, știu doar că mi-am făcut datoria, nu s-o fac pe eroul. Eu nu sunt un erou. Sunt doar un militar și am salvat un coleg de armă cu mine. Dacă nu aș fi intervenit, murea, se îneca cu sânge, abia respira. S-a tras asupra noastră și cu o lovitură de aruncător de grenade m-am pus peste el, mi-am pus mâinile deasupra capului și am zis: «asta e, dacă se întâmplă, se întâmplă» dar a trecut peste noi lovitura”, mai povestește cercetașul.

După o perioadă, au venit sanitarii cu un elicopter, l-au ridicat doi colegi, iar din cauza durerii a leșinat.

Rănit grav la ambele picioare, în special la genunchiul drept, a fost transportat la un spital din Germania, iar medicii i-au spus că e posibil să nu mai poată merge. Au urmat nenumărate intervenții medicale, tratamente, iar acum este mult mai bine, stă în picioare și s-a întors la batalion.

„Nu mă plâng, sunt militar, am mers în misiune, mi-am asumat riscul. Sunt aici, cu capul sus și mergem mai departe. Și dacă va fi să mai fie, aș mai merge în misiuni”, mai spune militarul.

Pentru faptele sale, Mirel-Mugurel Băițan a fost avansat de la caporal la gradul de sergent-major și a fost decorat de președintele Traian Băsescu, cu medalia „Serviciul credincios” clasa a III-a, primind și Emblema de Onoare a Statului Major General al Armatei Române.

Pentru sergentul major Băițan, NATO înseamnă, în primul rând, „siguranță” și faptul că România se poate baza pe celelalte state membre ale Alianței Nord-Atlantice în cazul unui atac, a unei agresiuni armate sau a unei amenințări.

„Avem o certitudine, o siguranță, că avem aliați de nădejde. Eu am lucrat cu militari din țări NATO, și cu francezi, și cu americani. Aderarea la NATO acum zece ani a însemnat ridicarea standardelor pentru Armata Română. Am avut ocazia să învățăm de la aliați, am avut prilejul să dovedim în teatrele de operațiunile externe, în Irak sau Afganistan, că, deși suntem o țară mai micuță, suntem, totuși, puternici, iar aliații se pot baza pe noi”, adaugă militarul.