Femei în lumea bărbaților. Paula Anghel, salvator: „Fiecare zi e o lecție. Cel mai greu este când ajungi la intervenție și sunt copii, ți se rupe sufletul”

Paula Anghel și-a început cariera la departamentul de relații publice al Inspectoratului pentru Situații de Urgență Constanța, la 27 de ani. Atunci când campaniile de promovare erau o prioritate, Paula mergea la intervențiile colegilor ei din structurile operative. „Așa am ajuns să îmi cunosc colegii din structurile operative, să văd totul prin ochii lor și de aici a fost doar un pas mic până la a-mi dori să particip la misiunile de salvare a vieții”, își amintește ea.

În 2012, Paula a lucrat la proiectul pentru înființarea Centrului de Formare și Pregătire în Descarcerare și Asistență Medicală de Urgență (CFPDAMU) Constanța. A obținut finanțare și s-a ocupat chiar ea, alături de alți colegi, de amenajarea acestui centru. După un an, postul de coordonator al Centrului a fost scos la concurs. Acela a fost momentul în care Paula, care avea pe atunci 32 de ani, a devenit ea însăși coordonator pentru viitorii paramedici care veneau să se specilizeze la Constanța.

„Am fost un fondator, deși la momentul acela nu credeam că voi ajunge să lucrez aici. Cam după un an și ceva, după ce se facuse inaugurarea ca spațiu, urma doar să mai completeze cu niște echipamente medicale pentru a putea începe activitatea, abia apoi s-au făcut niște modificări și s-a scos funcția la concurs. Era un coleg pregătit care să lucreze aici, deci mie nici nu mi-a trecut prin cap. Mă regăsesc în fiecare colțișor și în tot ceea ce înseamnă centrul de formare: de la varul de pe pereți pe care l-am cumpărat, până la faptul că am fost acolo când am zis că baia bărbaților o facem cu faianța și cu gresia asta, cea a fetelor cu celelalte, și așa mai departe. Nu știu ce a rămas aici să nu fi fost eu de față sau să nu știu când s-a ales, când s-a cumpărat”, povestește Paula.

Experiența SMURD a început pentru Paula Anghel în timpul cursurilor de pregătire pe care le-a făcut la Târgu Mureș, la Centrul Național de Formare. Prima intervenție a fost și cea care i-a arătat că salvarea unei vieți poate depinde de niște simple manevre de prim ajutor. Paulei i-au rămas și acum vii în minte cuvintele bătrânei la salvarea căreia a ajutat atunci.

„Prima intervenție a fost în primăvara lui 2014, într-un sat de lângă Municipiul Târgu Mureș. Am fost trimiși la un pacient de sex feminin, în vârstă de aproximativ 70 ani, care căzuse în gospodărie și prezenta semne de probabilitatea unei fracturi la membrul inferior. A fost o intervenție banală, dar îmi amintesc că am simțit o bucurie imensă după montarea atelei când bătrâna ne-a spus ‘m-au mai lăsat durerile, mamă”. Atunci am conștientizat că niște manevre simple ajută foarte mult pacienții, indiferent de motivul pentru care au solicitat un echipaj de prim ajutor”, își amintește Paula.

Au urmat apoi sute de intervenții de salvare. Paula și le amintește pe toate. Despre fiecare spune că a fost unică. Fiecare o impresionează cumva. Ea împarte intervențiile în două categorii: cele care devin o lecție de viață și cele în care ar vrea să oprească timpul în loc pentru a reuși să salveze victimele.

„Fiecare zi la SMURD înseamnă o lecție de viață. La început, la Târgu Mureș, cred că în prima sau a doua tură am primit și o primă lecție. Am fost trimiși la o solicitare în Piața Trandafirilor, la un pacient inconștient. Când am ajuns am constatat că era vorba despre o persoană de sex feminin, în vârstă de aproximativ 60 ani, care își recăpătase cunoștința între timp. Am încercat să aflăm ce s-a întâmplat și ce își amintește. Când i-am adresat întrebările, am privit-o în ochi iar privirea ei trăda un amestec de sentimente care însumate defineau neputința în fața bolii pe care o avea. Imediat am realizat că îi este foarte greu să vorbească fiind înconjurată de străini așa că am solicitat colegilor din echipaj să o transportam în ambulanță. Acolo, femeia rușinată, aproape că a silabisit că are epilepsie și nu își amintește nimic din ce s-a întâmplat. După ce am predat pacientul și am efectuat procedura de dezinfecție a echipamentelor medicale din ambulanță, pe drum către subunitate, am realizat că indiferent dacă suntem tineri sau bătrâni, frumoși sau urâți, inteligență sau nu, prinț sau cerșetor, în fața bolii suntem egali și mai ales neputincioși”, povestește Paula.

Lecția de viață din bărcile cu refugiați: „Te uitai la ei și vedeai cum împart totul, cum stau uniți, adunați”

Experiența SMURD a însemnat pentru Paula și întâlnirea cu refugiații ajunși în România de-a lungul timpului. Echipajele SMURD sunt chemate de paza de coastă pentru triajul medical.

„În primă fază se face un triaj epidemiologic pe care îl face un epidemiolog de la autoritățile consacrate și, ceea ce trece de acel epidemiolog, în sensul că nu prezintă risc de infecție cu nu știu ce virus, ajunge înt-un triaj medical. Oamenii aceștia vin după câteva zile pe mare, sunt deshdratați, fie că nu au avut lichide de consum, fie au avut rău de mare și au vărsat și atunci clar ei sunt deshidratați. Unii mai sunt și bolnavi. Sunt mulți copii. Am avut copii de la câteva luni. Cel mai mic a fost un copilaș de vreo câteva luni, un sugar. Cel mai în vârstă a fost la aproximativ 60 de ani”, își amintește Paula.

Primii refugiați pe care i-a întâlnit au ajuns în octombrie 2014. Câteva luni mai tâziu, în noaptea zile de Protecție Civilă, 27 spre 28 februarie 2015, a ajuns cea de-a doua navă. „Exact la 12 și un pic am fost alertați și, treptat, am fost anunțați când ajunge nava în port. Pe la 2 dimineața am ajuns în port, am pregătit aria de primire împreună cu colegii mei și ne-am făcut treaba până dimineață. Așa am sărbătorit noi anul trecut ziua Protecției Civile”, povestește râzând Paula Anghel.

Paula își amintește cum dintr-o navă foarte mică ieșeau continuu oameni. Colegii ei îi spuneau să le dea o estimare a numărului lor. Ea nu putea. Se uita și aștepta să iasă ultimul refugiat. Erau deshidratați, înfometați și slăbiți, însă erau capabili să arate un lucru: solidaritatea.

„Să știți că nu cred că sunt oameni săraci, dar se vede solidaritatea între ei. Prima dată a fost un moment în care până să vină baxurile cu apa și covrigi și ce s-a mai adus, colegii de la descarcerare aveau în mașină o pungă cu covrigi. Au dat-o unui copil. Am fost surprinsă să văd că acel copil, cred că avea vreo 6-7 anișori, n-a fost egoist, n-a ținut-o pentru el, a împărțit-o, a împărțit, efectiv, covrigii. Fiecare a mâncat puțin. Nu-mi venea să cred. De obicei, copiii, la vârsta aceea, sunt mai egoiști. Copiii aceștia au împărțit între ei totul. Vă dați seama că și în zilele acelea petrecute pe mare ei au împărțit o gură de apă”, își amintește cu emoție Paula.

Dincolo de concentrare și eficiență, stau empatia și căldura sufletească

Chiar dacă lumea îi percepe ca pe niște persoane reci, de piatră, paramedicii trăiesc cu emoție fiecare intervenție. În primul ajutor, Paula Anghel consideră că la același nivel cu o concentrare fără cusur și cu stăpânirea de sine se situează capacitatea de a empatiza cu pacientul, de a-i arăta acestuia că este acolo pentru el, nu pentru altceva.

„În centru, când avem paramedici care vin la noi, tot timpul le explic și insist pe faptul că noi nu tratăm aparatul, noi tratăm pacientul și trebuie să punem tot timpul mâna să verificăm, nu doar ce ne indică și ce ne arată un aparat care măsoară un parametru vital. Acela ne ajută, dar tot timpul noi trebuie să punem mâna, trebuie să simțim noi. Mai ales că în felul acesta omul se liniștește clar și se simte protejat, simte că ești acolo pentru a-i alina lui durerea”, explică Paula.

Printre cele mai impresionante și grele experiențe din viața de paramedic sunt, pentru Paula, cele în care pacienții sunt copii. Și în acest caz întervine capacitatea salvatorului de a-și potoli emoțiile, de a-l face pe cel mic să accepte îngrijirile și de a-i câștiga, practic, încrederea.  

„Greu este când sunt copii. Când sunt copii, atunci nu prea mai merge. Acolo lucrurile sunt total diferite. Trebuie să fii tare, dar când ajungi acolo și vezi că e de-o seamă cu nepoțelul tău și vezi în ochii acelui copil niște lacrimi, ți se rupe sufletul. De obicei, încercăm să ne jucăm cu ei. I-am învățat să numere ursuleții de pe manșonul de tensiune. Am învățat să le facem balonașe din mănușine noastre de examinare. Le umflăm, le legăm și le facem baloane ca să le distragem atenția un pic și să le creăm un confort. La un copil, atâta timp cât reduci totul la ideea de joc, totul e OK. Încercăm să-i determinăm să ne lase să ne apropiem de ei. Sunt momente când avem câte un copilaș care pune ochii pe unul din echipaj, indiferent că se apropie de mine sau de un coleg de-al meu. De obicei, fetițele aleg câte unul dintre băieți, dacă e un băiețel, mă alege pe mine clar”, povestește Paula.

Bătrânii sunt, de asemenea, o categorie specială pentru paramedici. Paula își amintește când, într-o tură, a mers la o bătrână care căzuse în curte. Ea și colegii ei au găsit-o aproape înghețată. „Îmi aduc aminte că după ce am pus-o frumos în saltea, am vacuumat, am pus-o frumos pe targă, am dat drumul la căldură de noi nu mai puteam acolo în spate, și i-am pus și două pături ca să fim siguri că reușim să o încălzim. Tot timpul puneam mâna pe mâinile ei, să văd dacă s-a mai încălzit și, în momentul acela, se crea o legătură. Omul are nevoie să simtă că ești acolo alături de el, nu doar că ești la serviciu. Nu, trebuie să se creeze o legătură. Omul simte că ești alături de el, se relaxează, povestește. Dacă nu empatizezi cu victima, n-ai făcut nimic. Aproape tot drumul, de la Tuzla până la Constanța, bătrâna spunea câte ceva și după aceea îmi spunea: ‘Ești foarte frumoasă, ești la fel de frumoasă ca nepoțica mea”. Deci, efectiv, ea mă simțea acolo lângă ea”, își amintește Paula.

Fiecare experiență trăită la locul intervenției, în ambulanță, a marcat-o cumva pe Paula. Meseria ei îi permite nu numai să salveze vieți, ci să cunoască oamenii, să descopere zi de zi lucruri frumoase despre cei din jurul nostru.

„Când sunt pe ambulanță, venind tot timpul în contact cu oamenii, constat că mai sunt încă mulți cu demnitate, care au niște principii și niște valori morale pe care le respectă și asta înseamnă foarte mult. În jurul nostru vedem destul de multe și cât de mult s-a devalorizat totul din punct de vedere moral. Ei, când mergem într-un sat uitat de lume, într-un cătun și vedem că oamenii aceia au demnitate, bun simț, educație, nu te jignesc, nu țipă, îi apreciezi”, povestește Paula.

Paula Anghel are 35 de ani și nu regretă niciun pic faptul că a ales această meserie. Când într-un sat uitat de lume, în care GPS-ul îți indică un drum neasfaltat, găsește oameni educați, care-au îmbătrânit frumos și care apreciază și respectă munca celor din jur, Paula simte că nicio zi din viața ei nu este una pierdută, că misiunea pe care o are este exact ceea ce și-a dorit. Oamenii pe care-i ajută o fac să-și găsească greu cuvintele când vine vorba despre definirea într-un singur cuvânt a lucrurilor pe care le trăiește atunci când salvează o viață.

„N-am reușit încă să definesc ce simt atunci. E mai mult decât o mulțumire și o satisfacție sufletească. Vezi că omul acela, cu toată durerea lui, îți zâmbește.  E ceva minunat!”, încheie zâmbind Paula Anghel.