Focus Mediafax: 25 de ani de la cea mai sângeroasă mineriadă
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1990, autoritățile au intervenit în forță pentru a împrăștia „golanii” care se aflau de 52 de zile în Piața Universității. Seara, la televiziune publică putea fi auzit comunicatul președintelui Ion Iliescu, care chema ajutorul forțelor „conștiente și responsabile” împotriva grupurilor extremiste.
Mineriada a pus capăt protestului anticomunist din Piața Universității, care a început cu un miting al PNȚCD în Piața Aviatorilor, în 22 aprilie. Din acea zi, manifestanții au ocupat permanent Piața Universității, numărul lor crescând de la o zi la alta după ce, în 24 aprilie, în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), Ion Iliescu i-a numit „golani”.
În 20 mai 1990, Ion Iliescu și FSN câștigă alegerile parlamentare și prezidențiale. Oamenii din Piața Universității protestau față de instaurarea unei puteri „neocomuniste” reprezentate de regimul lui Ion Iliescu și cereau adoptarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, independența Televiziunii și aflarea adevărului despre Revoluție. De la balconul Facultății de Geologie, numit „tribuna democrației”, au vorbit în acele zile peste o mie de persoane – personalități, dar și simpli cetățeni -, iar Piața Universității, declarată „liberă de neocomunism” și „kilometrul zero al democrației”, a fost tranzitată de sute de mii de oameni.
În dimineața zilei de 13 iunie 1990, în jurul orelor 03.00 – 04.00 dimineața, forțele de ordine au distrus corturile celor aflați în piață și au făcut arestări. În jurul orei 9.00, mai multe grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piața Universității scandând: „IMGB face ordine”, „Moarte intelectualilor” și „Noi muncim, nu gândim”, dar au părăsit apoi zona.
Două cordoane de trupe ale Unității Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA) au înconjurat apoi piața cu autobuze din dotarea Poliției, atmosfera devenind tot mai tensionată. Au izbucnit violențe între manifestanți și trupele USLA, fiind aruncate pietre și cocteiluri Molotov, iar autobuzele Poliției fiind incendiate. Au fost atacate și incendiate sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și SRI.
Într-un comunicat citit la TV și radio, președintele Ion Iliescu spunea: „Este clar că ne aflăm în fața unei tentative organizate de a răsturna prin forță, prin violența dezlănțuită, conducerea aleasa în mod liber și democratic la 20 mai 1990. Ne adresăm tuturor cetățenilor Capitalei, în numele democrației câștigate prin alegeri libere, să respingă cu toată hotărârea actele iresponsabile de violență și să sprijine organele de ordine în restabilirea situației de calm și legalitate. Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”.
În seara zilei de 13 iunie, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroșani spre București, iar un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre București.
Ajunși în Gara de Nord, în 14 iunie, la ora 04.00, minerii conduși de Miron Cozma s-au deplasat către Piața Universității, după cum le ceruse Ion Iliescu, de la balconul Guvernului: „Mă adresez dumneavoastră, mulțumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care și de astă dată l-ați dat, la chemarea noastră. Delegația de mineri, în frunte cu domnul Cosma, se va deplasa în Piața Universității, pe care vrem să o reocupați dumneavoastră”.
În Piața Universității, minerii au pretins că refac rondurile de flori distruse de corturile manifestanților și au pătruns în incinta Facultății de Geologie, unde au ocupat balconul și au devastat sediul Ligii Studenților. La fel s-a întâmplat și la Facultatea de Litere și cea de Matematică, precum și la Institutul de Arhitectură Ion Mincu. Numeroși profesori și studenți au fost atunci bătuți. Minerii au mai devastat sediile PNȚCD și PNL și au ocupat Televiziunea Română.
Toți cei „bănuiți a fi intelectuali” au fost bătuți, urcați în dubele Poliției și interogați la o unitate militară din Măgurele.
În ziua următoare, la orele prânzului, minerii au fost urcați în autobuze și transportați la Romexpo, unde Iliescu le-a mulțumit. Imediat după aceasta au fost conduși la trenurile care îi așteptau în Gara de Nord și transportați în Valea Jiului.
Opinia publică internațională condamna evenimentele de la București, reflectate de posturile de televiziune și marile cotidiene din toată lumea. Departamentul de Stat al SUA a transmis atunci că „acțiunile autorizate de președintele Iliescu și Guvernul său au lovit în inima democrației române”.
În 16 iunie 1990, Guvernul transmitea într-un comunicat că a dispus „luarea unor măsuri concrete și hotărâte pentru anchetarea și tragerea la răspundere penală a celor vinovați, precum cercetarea actelor de molestare reclamate în zilele următoare”, menționând că au fost reținuți 1.021 de suspecți.
În urma incidentelor sângeroase din 13 – 15 iunie, au murit zeci de oameni, dintre care doar șase au fost identificați și recunoscuți. De asemenea, 746 de persoane rănite, șase femei violate și peste o mie de „bărboși, intelectuali, studenți din Universitate și Arhitectură” reținuți ilegal fac parte din bilanțul negru al evenimentelor din vara anului 1990 din București.
În luna februarie, cercetările în cazul Mineriadei din 13 – 15 iunie 1990 au fost reluate după 25 de ani de la evenimente, perioadă în care au fost emise mai multe decizii de neîncepere a urmării penale, unele victime ajungând să fie despăgubite la CEDO în absența unei hotărâri judecătorești în țară.
În 17 septembrie 2014, România a fost obligată să continue investigațiile în dosarul Mineriadei, în urma unei decizii a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Această instanță sublinia, la acel moment, obligația statului român de a face dreptate victimelor crimelor împotriva umanității, indiferent de timpul scurs de la săvârșirea acestora.
Marea Cameră a CEDO a constatat că România a încălcat articolele 2, 3 și 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, după ce reclamanții Anca Mocanu, Marin Stoica și Asociația 21 Decembrie 1989 s-au plâns de ineficiența cercetărilor interne cu privire la evenimentele din 13-15 iunie 1990. CEDO a decis ca statul român să îi plătească Ancăi Mocanu, al cărei soț a fost ucis de un glonț în timpul Mineriadei, suma de 30.000 de euro pentru încălcarea articolului 2 – dreptul la viață – din Convenția europeană a drepturilor omului, și lui Marin Stoica, bătut și ajuns în comă în ziua de 13 iunie 1990, în sediul TVR, 15.000 de euro, pentru încălcarea articolului 3 – interzicerea torturii – din Convenție.
În 5 februarie, Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție a infirmat rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale în cazul evenimentelor din iunie 1990.
În 9 martie, judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție au constatat că soluția Parchetului este legală și temeinică. Decizia ICCJ este definitivă, dosarul fiind repartizat unui procuror care va emite, în baza probelor strânse, o rezoluție. Acest procuror urmează să stabilească dacă se impune fie trimitere în judecată a celor implicați în dosar, fie clasarea cazului.
În urma deciziei, fostul lider al minerilor din Valea Jiului Miron Cozma spunea că are o „mare satisfacție” că dosarul mineriadei va fi redeschis, susținând că pentru fostul președinte Ion Iliescu există o singură pedeapsă – „condamnare pe viață pentru crime împotriva umanității”.
Fostul șef de stat Ion Iliescu declara, la rândul său, că oricine este liber să analizeze și să comenteze evenimentele de atunci și că nu este nicio problemă dacă cei interesați sau istoricii se ocupă și de acele momente.
Întrebat dacă crede că redeschiderea acestui dosar îl vizează în vreun fel sau îl va afecta, Iliescu a răspuns: „De ce? Nu. Am fost contemporan cu evenimentele și am avut niște răspunderi, dar asta (redeschiderea dosarului, n.r.) e cu totul altceva”.
„Oricine este liber să analizeze, să comenteze evenimente trăite, mai apropiate, mai îndepărtate, nu e nicio problemă”, a adăugat Iliescu.
El a arătat că în 13-15 iunie 1990 au fost „niște fenomene și niște manifestări” pe care le-a trăit și care au constituit „factori perturbatori ai vieții sociale, începând cu organizarea societății românești”.
„Așa că e firesc ca toți oamenii interesați, istorici, cei care vor să descifreze sensul evenimentelor, să se ocupe inclusiv de asemenea momente. Nu e nicio problemă”, mai spunea Iliescu.