Frontul de după Colectiv. Interviu cu Florentina Ioniță-Radu, „generalul” Spitalului Militar: „Amploarea tragediei m-a marcat, cred, pe viață”
După incendiul din Colectiv, comandantul Spitalului Militar Central, Florentina Ioniță-Radu, a fost avansată în grad de general cu o stea, devenind prima femeie general din istoria de 184 de ani a unității.
În interviul acordat MEDIAFAX, Florentina Ioniță-Radu povestește că duce o viață dedicată muncii, dar și familiei, care o susține foarte mult.
Ea spune că nu este ușor să reușești într-o lume predominant bărbătească, dar nici imposibil dacă iubești ordinea și îți faci treaba profersionist.
Este pregătită să facă față situațiilor de front, având de gestionat o situație similară după incendiul din Colectiv, când toată activitatea s-a concentrat pe salvarea răniților și consilierea familiilor.
Prezentăm interviul acordat MEDIAFAX de generalul Florentina Ioniță-Radu, comandantul Spitalului Militar Central.
Reporter: Sunteți prima femeie din istoria de 184 de ani a spitalului care a ajuns la acest înalt grad, general cu o stea. Cum se va schimba viața dumneavoastră odată cu dobândirea acestui grad?
Florentina Ioniță-Radu: Această funcție este o recunoaștere a societății. Când am fost propusă managerul spitalului aveam gradul de colonel, funcția de manager al spitalului este asimilată gradului de general, dar nu toți comandații ajung la acest grad. Spitalul Militar Central are peste 1.700 de angajați și 1.200 de paturi, reprezintă o unitate foarte mare pentru armata României, este într-un fel cea mai grea și mai complexă unitate militară pentru că spețele la care ne referim sunt complexe. Adică noi trebuie să interacționăm cu Casa de Asigurări de Sănătate, cu Ministerul Sănătății, cu Ministerul Apărării, cu demnitarii. În același timp, suntem unitate medicală care este deschisă publicului larg. S-a redus foarte mult numărul de generali, acum pare un lucru neobișnuit. Pe vremea când eu eram studentă, înainte de 1989, șeful spitalului și toți șefii de secție erau generali. Acum pe toată structura de medicină militară există trei funcții de generali. Am dobândit aceast grad pentru că mi s-au recunoscut niște merite, în primul rând întrucât conduc acest spital care are colectiv absolut minunat de profesioniști și de oameni care înțeleg că trebuie să tragem toți într-un sens. Este o recunoaștere a tuturor.
R: De exemplu, în caz de război, un general, cum sunteți dumneavoastră, ce ar trebui să facă?
F.I.: Noi avem partea de medicină operațională, deci trebuie să ne integrăm cu structura de spital, să devenim ceea ce suntem de fapt – spitalul NATO. Adică noi trebuie să ne reorganizăm, închidem porțile pentru civili, ne ocupăm numai de partea militară și militarii sunt ierarhizați, tratați, trimiși către noi. În cazul în care ne menținem această locație în caz de război – e posibil ca în caz de război această locație să fie dezafectată -, noi având un loc strategic unde ne putem replia și reorganiza. Într-un război clasic există o triere la nivelul frontului, de acolo se merge la spital de rol doi în care se pot face mici intervenții, după aceea soldații se întorc pe front, după o anumită recuperare, dacă afecțiunea este mai gravă, merg mai departe la rol trei, unde la fel se pot face niște categorii de intervenții medicale, se stabilizează și se întorc pe front și dacă problematica este foarte gravă, dacă este politraumă, dacă trebuie niște specialități deosebite, multe mai complexe vin la spitalul rol patru, adică rolul Spitalului Militar Central în război este să asigure, să trateze cazurile complexe de politraumă, marii răniți.
R: La incendiul din Colectiv ați acționat ca pe front? V-am văzut plângând. Generalii plâng și ei?
F.I.: A fost un eveniment care a ieșit din tipicul unei intervenții medicale obișnuite, încât pur și simplu la început ne-a blocat. Amploarea tragediei, oamenii arși de vii, răniții foarte grav, pe mine personal m-au marcat cred pe viață, chiar dacă sunt și militar. Dar ne-am mobilizat rapid. Cadrele medicale nu vin la întâmplare. Eu am chemat clar, pe rețeaua de alarmă, șefii de secții, le-am spus cu câte persoane să vină. Atunci când se întâmplă o calamitate, fiecare trebuie să știe clar cum trebuie să reacționeze. Nimeni nu vine întâmplător, nu irosim resursele, ci le organizăm să facem față cât mai bine. Așadar la noi, partea de organizare a fost foarte importantă. Adică, într-o oră, noi aveam 44 de doctori, 60 și ceva de asistente și 294 de paturi pregătite pentru că nu știam amploarea. Apoi, după ce am aflat despre ce este vorba, am văzut pacienții, i-am evaluat în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe, n.r.), au fost duși la tomografie. După aceea, toți au fost duși la terapie intensivă, unde au fost evaluați. Le-am făcut bronhoscopie tuturor, a mers șnur. I-am trecut din terapie în secție de chirurgie plastică. Au fost toți pansați continuu, s-au făcut intervenții chirurgicale în blocul operator, am reorganizat spitalul, am modificat blocurile operatorii, am modificat terapia. Am luat asistente și infirmere și doctori de pe alte secții și i-am dus către chirurgie plastică și terapie intensivă. Unde a fost cazul să fie ventilați, au fost ventilați. Și, legat de aparatură, vreau să spun că, fiind un spital strategic, ne-am luat echipamente, acum mă refer la ventilatoare, încât să facem față tuturor cazurilor care au ajuns la noi, și chiar am dat și Spitalului Elias două ventilatoare. Apoi, pe măsură ce lucrurile s-au remediat, pacienții au mers progresiv pe secția de arși. Am făcut un protocol ad-hoc, pentru că nu ne-am întâlnit cu așa ceva: 12 pacienți care să treacă toți prin terapie. A fost o perioadă foarte complexă. Și, timp de zece zile, am ieșit continuu cu informații despre pacienți. Toată perioada aceea nu puteam să mă gândesc la altceva, decât la ceeea putem face să salvăm cât mai mulți răniți și am reușit. Am fost medic gastroenterolog pe secție, alături de colegii mei. Știu totul despre fiecare rănit în parte, ce problemă are, ce mănâncă. În momentul în care i-am văzut pe toți bine, am redevenit comandantul Spitalului Militar Central. Deci, perioada aceea am fost ca pe front. Un front pe care l-am avut aici în spitalul nostru. A fost o mobilizare exemplară ca de armată.
R: Ați fost chemată și la comitetul de urgență?
F.I.: Vreau să vă spun că m-au chemat imediat. Duminică și luni domnul prim-ministru Ponta și domnul Bănicioiu, Raed Arafat și ministrul Dușa m-au chemat la Guvern ca să se sfătuiască cu mine, ceea ce pentru mine a fost o altă onoare. Era deja activat comitetul.. Dar probabil că în această situație specială aveau nevoie de sfatul meu profesional. M-a chemat pe mine și pe doctor Lascăr (Ioan Lascăr, de la Spitalul Floreasca, n.r.), am fost două zile la Guvern până când s-a elaborat cât de cât o strategie. Deci partea de Spital Militar a fost importantă. Așa cum am spus, a fost ca un fel de luptă, am fost pe front, un anumit tip de front, pentru că vedeți războiul acum nu mai este un război clasic, e și ăsta un altfel de război, și atunci trebuie să fii pregătit să te descurci. Nu să te descurci, în sensul românilor de a se descurca, ci să faci față cu brio unei situații cu care nu s-a mai întâlnit nimeni, să tratezi 12 arși care îți vin deodată cu arsuri de până la gradul patru, pe 50% din corp. Știm să tratăm un ars, nu știm să tratăm 12 arși odată. Dar i-am tratat.
Rep: Ați spus că înainte de ’89 erau mai mulți generali decât sunt astăzi. Erau și mai multe femei general?
General: Nu, nu au fost femei general. De aceea, poate, pentru mine este o onoare deosebită și poate nu sunt cuvintele suficiente să exprim ceea ce simt eu cu adevărat. Sunt pătrunsă de acest lucru. Nu m-am gândit niciodată în viața mea că voi ajunge general. La 18 ani, m-am hotărât să mă fac medic militar. Pur și simplu așa am simțit. Am știut că se poate intra la medicină militară, chiar fiind fată și civil, adică fără să fac liceul militar. Probabil a fost un declic. Am zis, dintr-o dată, eu acolo mă duc, împotriva părinților mei, pentru că nu aveam tradiție militară în familie, fiind dintr-o familie destul de conservatoare, care au spus, „Nu”. „Cum, tu, fata noastră, să te faci militar? Nu există așa ceva la noi. Nicicum”. Cu toate astea am simțit clar că asta voi face. Cum spunea Napoleon: în ranița fiecărui soldat este bastonul de mareșal. Se pare că a fost valabil și la mine. Acest lucru mă onorează extraordinar de mult pentru că, așa cum am spus, nu înseamnă numai că tu ți-ai făcut datoria și că poate ți-ai făcut bine datoria și ai făcut niște lucruri bune, dar trebuie să recunoască și cei din jurul tău, societatea, trebuie să recunoască conducerea ministerului, conducerea țării. Pentru mine este un lucru absolut deosebit.
R: Dar când erați mică simțeați o pasiune aparte pentru această disciplină militară. Vă jucați mai degrabă cu pușca decât cu păpuși?
F.I.: Ceea ce pot să vă spun e că eu sunt un om foarte bine organizat. Dulapurile mele sunt foarte bine aliniate, toate puse la locul lor, asta a fost dintotdeauna, deci totdeauna am fost foarte bine organizată. Când intru într-un loc, știu foarte bine cum trebuie făcut acolo, cum trebuie organizat. Apoi, mi-a plăcut sportul și l-am practicat intensiv din clasa a V-a până în clasa a VIII-a. Nu aș putea spune că mi-a fost alterată partea de feminitate, dar în același timp sunt foarte rigurosă și țin mult la disciplină. În momentul în care m-am hotărât să vin la armată, l-am avut reper pe doctorul Morgoș, care, în momentul respectiv, era medicul șef al comisariatului din Buzău, ulterior a devenit directorul medical al Spitalului Militar Central. L-am cunoscut prin intermediul dirigintei mele, care mi-a zis: „Dacă vrei să mergi la medicină militară, hai să vorbești cu domnul doctor”. Și domnul doctor mi-a spus ce se poate face și ce perspective sunt. M-a cucerit, mi-am dat seama că pot face ca medic militar alte lucruri decât aș putea face ca medic civil și pentru mine a fost primul contact cu medicina militară – colonel Constantin Morgoș care, ulterior, a fost directorul medical al spitalului.
R: Ce înseamnă că puteți face mai multe decât un medic civil?
F.I.:.Pe lângă medicina pe care o faci în mod normal, mai e și componenta operațională – n-aș vrea să spun vorbe mari -, de patriotism, simți că ești mai aproape de țara ta, că poți să faci niște lucruri atunci când sună goarna, cum spunem noi, să fii în linia întâi, să faci niște lucruri suplimentare, să fii… pe front. Cred că este o chestie de a participa mai mult, de a face mai mult într-o disciplină riguroasă. Nu mi-a plăcut să mă limitez la puțin. Mi-a plăcut să fiu eu omul activ, adică să vină la mine totul. Faptul că tu mergi să îngrijești un rănit, adică o medicină care este mult mai aplicată, mult mai reală.
R: Așadar iubind ordinea și disciplina ați intrat fără teamă într-o lume dominată de bărbați.
F.I.: Da, nu am avut teamă. După ce am terminat examenul, care a fost greu, pentru că erau 20 de locuri, și nu 100 ca la civil, după acel moment de exuberanță, am primit acasă înștiințarea că trebuie să ne prezentăm să ne ia măsurile pentru haine. Apoi, a venit convocarea. Era un lucru pe care nu-l cunoșteam și nu aveam decât 18 ani. Convocarea aceea de la sfârșitul liceului, în care am stat departe de casă, în care ne trezeam dimineața, trăgeam cu arma, ne-a pus să săpăm șanț cu lopățica sau să spălăm un șanț, să alergăm și să ducem ranița în spate, cu masca pe figură și altele. În fiecare an aveam o lună de convocare. Mi-am dat seama că, deși eram tânără, se restrângea libertatea, dar după aia am înțeles că așa trebuie să fie, pentru că nu poți intra într-o structură militară fără o pregătire specială. Spitalul Militar este o persoană dragă, nu îl simt ca o înșiruire de clădiri, este personalizat. Intrarea în spital a fost pentru mine un moment deosebit și am știut atunci că trebuie să fac ceva pentru spitalul ăsta. Am intrat prima dată ca studentă. A fost un moment deosebit, am simțit că aparțin acestui spital.
R: În familie sunteți tot general?
F.I.: Apropo de familie, aș vrea să spun că nu reușeam să fac ce am făcut dacă nu aveam o familie care să mă susțină extraordinar de mult, adică soțul meu și, mai de curând, băiatul meu care are 18 ani și care este un tip foarte organizat. Ei mă susțin tot timpul. Eu de mulți ani ajung acasă la 7 – 8 seara și sincer nu prea mai apuc să fac mare lucru. Dar nu sunt mamă de week-end. Săptămâna viitoare plec la Cambridge pentru că fiul meu a fost ales să dea interviu, a aplicat pentru Facultatea de Economie de acolo și a fost selectat printre puținii care merg să dea un interviu. Avem mari emoții și îmi fac timp să merg cu el, pentru că am fost tot timpul alături de el. Nu sunt general acasă, chiar sunt protejată, sunt alintată de băieții mei. Soțul meu nu este militar. Încerc ca viața mea să fie cât mai completă, o viață normală și cât mai completă, țin foarte mult la asta.
R: Cât sunteți medic, cât sunteți general, cât sunteți comandant de spital? Cum se împarte o zi din viața dumneavoastră?
F.I.: Prima dată când am preluat conducerea aici, eu mă gândeam: Merg, semnez puțin, văd cam despre ce este vorba și mă întorc la bolnavi. Știam că este un lucru foarte complex, dar mă gândeam că sunt niște lucruri puse la punct care trebuie să funcționeze și că o să fiu medic și o bucată de timp o să fiu comandant. Numai că, în momentul în care am ajuns aici, mi-am dat seama că din anul 1989 nu mai avem arhivă făcută, că nu avem procedurile toate, a fost mult mai mult decât m-aș fi așteptat, a fost așa ca un vid, o perioadă în care spitalul nu a fost la cel mai înalt nivel să spun. Nu-i ușor să te hotărăști să devii comandantul unui spital, pentru că eram femeie, medic, șef de secție, secție care de trei ani era pe primul loc în spital ca eficiență economică, ca adresabilitate, cu vizibilitate națională și internațională, deci teoretic pentru mine putea să fie un vârf de carieră. Dar mi-am dat seama că nu poate să fie secția mea o insulă într-un spital care nu merge bine și atunci am spus că sunt datoare să fac mai mult. Motiv pentru care m-am înscris la un examen, cel de comandant al Spitalului Militar, la care am fost șase inși pe loc. Am câștigat, dar a trebuit să luăm totul de la capăt. Am avut sprijinul colegilor mei, am avut sprijin de la conducerea Ministerului Apărării, pentru că lucrurile au fost lăsate mult timp în paragină, sau poate nu e bine spus în paragină, nu s-a pus suflet în ceea ce s-a făcut în spital, s-au pus în valoare interesele individuale și personale ale conducătorilor spitalului și nu s-a pus în valoare interesul spitalului ca atare, pentru că el este Spitalul Militar Central. Trebuie să fie un pilon de stabilitate al societății românești, eu așa îl consider, pentru că este mare nevoie de acest lucru. Deci sunt mai mult de 80% sunt manager și 20% poate și mai puțin sunt medic. Dar nu poți să nu profesezi, adică să vezi pacienții, pentru că ei te încarcă cu energie. Este profesia mea de bază și am nevoie de ea.
R: Ce vă doriți acum?
F.I.: Așa cum a spus domnul președinte (Klaus Iohannis, la avansarea în grad, n.r.), să nu luăm avansarea ca pe un sfârșit de profesie, ci ca pe un nou început, să punem în valoare tot ceea ce știm pentru ca lucrurile să meargă cât mai bine în unitățile pe care le comandăm. Doresc să continuăm reorganizarea, așa cum am început, spitalul să fie foarte suplu și modern în organizarea lui, aș vrea să reușim să construim încă un corp de clădire, care să întregească viziunea noastră ca spital regional, un corp de clădire unde să poată să aterizeze elicopterul. Aș vrea să refacem toate clădirile care sunt într-un grad avansat de degradare. Dar toate clădirile din acest spital sunt considerate monument, deci a trebuit ca MApN să inițieze un proiect pentru clarificarea situației. Am clădirea la urogologie unde se infiltrează apă și nu pot să repar acoperișul pentru că îmi trebuie foarte, foarte multe avize, pe care din luna martie și până acum nu am putut să le obțin. Am clădiri din 1977 pe care nu pot să fac nimic pentru că este considerat monument Spitalul Militar, deci am pornit declasificarea sau reclasificarea acestor clădiri din luna martie. De la Ministerul Culturii încă nu avem autorizare, lucrurile merg foarte greu și aș vrea să am posibilitatea și fondurile să facem foarte multe lucruri și nu reușim din cauza procedurilor. În ceea ce privește dotarea, suntem într-un proces de dotare care este foarte complex, avem aparatură cel puțin pentru ATI (Secția de anestezie terapie intensivă, n.r.), avem aparate de anestezie, sunt doar 300 în lume dintre care 10 sunt la noi, la Spitalul Militar. Toate blocurile operatorii au fost dotate cu mese noi, cu lămpi noi, încercăm să dotăm în măsura în care putem. Încercăm să dezvoltăm de asemenea partea de colaborare interdisciplinară cu toate celelalte spitale militare internaționale, mă refer la spitale din Turcia, Israel și Franța, pentru că renumele este foarte mare. Deci noi vrem să ieșim în lume, să fim cunoscuți, și, în același timp, să ne întărim statutul nostru, spital de rol patru NATO.
R: Ce vă doriți pentru 2016?
F.I.: Îmi doresc sănătate pentru mine și cei din jurul meu, îmi doresc să fim liniștiți, îmi doresc pace, îmi doresc să am o societate mai suplă și mai atentă la suferințele semenilor, îmi doresc ca spitalul să ajungă acolo unde merită și să avem mai multă deschidere în acest sens și cred că o să o avem. Iar pentru familia mea îmi doresc ca băiatul să intre la facultate în Anglia.