GÂNDURI BUNE. Nicu Alifantis, invitatul Cristinei Stănciulescu: „Eu m-am trezit într-o casă pe Dr. Felix, în buricul boemiei artistice, la Tocilescu și toată gașca lui”

Nicu Alifantis este invitatul Cristinei Stănciulescu la GÂNDURI BUNE. În a cincea parte a interviului exclusiv (publicat în premieră pe canalul YouTube al GÂNDUL), cântărețul vorbește despre provocările izolării din pandemie și începuturile carierei sale, când a fost invitat să cânte la localul „Tic Tac” de Johnny Răducanu, în anii 1970.

Cristina Stănciulescu: Și după 5.000 de concerte, lunile astea în care ați stat acasă au fost obositoare?

Nicu Alifantis: Poate vi se pare nebunesc să spun că mi-a picat bine pauza asta. Nu, nu mi-a picat bine, sigur! Dar mă răsfăț un pic și zic că la cât am muncit până acum și la ritmul pe care l-am avut o pauză e binevenită.

De ce? Pentru că sigur că au fost momente când o luam razna sau îți vine să o iei razna. Perioada asta a fost una extrem de dificilă pentru toată lumea.

„Am putut să am o atitudine civilă pe care nu o mai avusesem de multă vreme”

Am zis așa: când am eu timp să stau cu nevastă-mea de vorbă, cu fetele mele? Cu ele mai rar, pentru că ne-au prins la case diferite. Cu mine de vorbă. Să-mi fac ordine în bibliotecă. Să fac câte ceva prin casă, să nu mai fiu artistul care trece pe acasă și el din când în când, să tai o floare prin grădină, să ud grădina, o sumedenie de lucruri.

Am putut să am o atitudine civilă pe care nu o mai avusesem de foarte multă vreme.

Cristina Stănciulescu: Și ce ați vorbit cu dvs?

Nicu Alifantis: Multe, nu pot să vi le spun. Sunt de ale noastre, de ale gemenilor. E un moment al vieții, de exemplu anul ăsta, întâmplător… La mine la Brăila sportul național erau tablele, îmi place să joc table, nu sunt cel mai bun, dar acolo e o vorbă – dacă pierzi la table, îți dă cu șlepul în cap – asta făceam cu Adrian Enescu, mă bătea de mă usca. Anul ăsta 6-6, zar de fugă sau poartă în casă. Am stat mult pe gânduri, nu m-am hotărât până la capăt. Om vedea. Sunt multe de vorbit cu tine, mai ales când ai o meserie în care nu prea apuci.

Timpul nu îți este foarte prietenos.

„Era câte o gagică superbă, care mai era și goală pe deasupra…”

Cristina Stănciulescu: Cum era boemia anilor 1970, 1980, 1990?

Nicu Alifantis: Superb. De la mine de la Brăila când am venit, care era un târg liniștit, foarte puține accente de boemie erau acolo. Sigur, avea ceva în plus, era port, cosmopolit. Eu m-am trezit într-o casă pe Dr. Felix, în buricul boemiei artistice, la Tocilescu și toată gașca lui. Ce lume, ce actori, ce personaje, ce critici de teatru treceau pe acolo. Era o lume fabuloasă. Eu mă uitam ca tâmpitul, ca liceanul cu acnee pe față, la câte o gagică superbă, care mai e și goală pe deasupra. Imaginea era perfectă, dusă în extremă.

Și mi-a fost… La început eram de o timiditate groaznică. Eu am emoții la spectacolele mele până în ziua de azi. La puțină vreme, a apărut o altă întâmplare extraordinară, unde am cunoscut o altă boemă artistică.

Exista o crâșmă care se numea Tic Tac, unde m-a luat într-o seară Johnny Răducanu, eram într-o vizită la Cornel Todea, cu multă lume și a apărut Johnny, după un concert. Eu eram puștiul și mă puneau să cânt. Bagajul meu permanent era o chitară pe care o căram cu mine peste tot. Seara a continuat și când a plecat Johnny s-a întors și mi-a zis: „Mâine la 7 seara vii cu chitara la Tic Tac”. Am fost la 7 punct la Tic Tac și mi-a zis să intru în scenă și am cântat, apoi a intrat Johnny.

După aia era o mică pauză și venea de peste drum de la Cișmigiu de la Monte Carlo Aurelian Andreescu și era apogeul serii. Asta mi s-a întâmplat din a doua jumătate a lui 1976, până în 4 martie, când s-a închis după cutremur povestea.

„Se înjura Goma cu Păunescu”

Apoi era boema literară și teatrală. Pe la 10 seara veneau Caragiu, Ogășanu, Schumacher, toată lumea bună. Se înjura Goma cu Păunescu, apăreau poeții, erau un dezmăț, dar totul era de un bun simț și de o încărcătură profundă artistică, era foarte greu să zici că era cam mitocană povestea. Acolo am cunoscut-o pe Nina Cassian. Astea au fost niște generații extraordinare, în toate domeniile artistice.

Zilele trecute am fost să văd două case memoriale, a lui Rebreanu și a lui Minulescu. Vecini ușă în ușă. Intri într-o casă d-aia răsufli cu greu, vezi o istorie, o lume, miroase a boierie, a educație, a bun simț, extraordinar. E clar că această lume nu o să o mai găsim.

Urmașii noștri vor avea celelalte tipuri de amintiri pe care le vor purta cu ei.

Urmăriți interviul integral pe canalul nostru de Youtube!

GÂNDURI BUNE. Nicu Alifantis, invitatul Cristinei Stănciulescu la „Gânduri Bune” – A patra parte