INTERVIU cu ANDREI MARGA. Mesajul către Patapievici: „Nu iese o simfonie doar cu 2-3 tromboane uzate”
Andrei Marga, președintele Institutului Cultural Român (ICR), a vorbit într-un interviu acordat MEDIAFAX despre neregulile pe care le-a constatat la unele dintre filialele ICR, despre sume cheltuite de institut, oferind, de asemenea, o replică fostului președinte al instituției, H.R. Patapievici.
În interviul acordat MEDIAFAX, președintele ICR a mai vorbit despre mult discutata și deja proverbiala afirmație referitoare la calorifer, subliniind că aceasta a fost scoasă din context.
La începutul lunii octombrie, prezent într-o dezbatere televizată pe tema sumelor investite de Institutul Cultural Român (ICR) în perioada în care era condus de Horia-Roman Patapievici și despre proiectele prin care ICR intenționează să promoveze cultura română în străinătate, Andrei Marga a făcut referire, printre altele, și la invențiile românești mai puțin cunoscute, dând ca exemplu caloriferul. „Trebuie să facem loc și științelor și tehnologiilor. Dau un exemplu, caloriferul este o invenție transilvană, câți știu de asta? Cultură mai înseamnă și calculul zborurilor cosmice, și descoperirile speologice… putem merge în afară și cu alte lucruri decât film și teatru”, a spus Andrei Marga, a cărui afirmație a dat naștere unui val de ironii la adresa sa.
Urmărește aici interviul video realizat de Mediafax
De asemenea, în interviul acordat MEDIAFAX, președintele ICR a oferit niște răspunsuri la controversele privind numirile în funcțiile de directori ai unor filiale ale unor persoane care au fost catalogate de predecesori drept incompatibile cu funcția.
În același interviu, Andrei Marga a prezentat motivele pentru care consideră necesară înființarea unor filiale ale Institutului Cultural Român în provinciile istorice ale țării.
Totodată, șeful ICR a prezentat o situație a institutelor culturale din străinătate, la momentul în care a devenit președintele instituției, succedându-i în funcție lui Horia-Roman Patapievici, căruia îi și oferă o replică la comentariul făcut de acesta recent, la Cluj-Napoca, în care compara maniera în care Marga dorește să conducă instituția cu o corabie ai cărei vâslași au fost înecați, iar pânzele i-au fost rupte. „Cred că strategia este greșită, dar nu vreau să mai comentez strategia noului director al ICR. Întrebați-l pe domnul Marga. Știți cum este, te sui într-o corabie care are pânze și vâsle. Îi îneci pe vâslași și rupi pânzele. Cum să mai mergi?”, a spus fostul director al ICR.
Prezentăm mai jos interviul acordat MEDIAFAX de președintele ICR, Andrei Marga:
Reporter: De ce considerați că ICR de la București nu poate acoperi întreaga țară, astfel încât să fie nevoie de deschiderea a patru noi filiale?
Andrei Marga: Trebuie să facem distincție între filialele Institutului Cultural Român, care sunt unități amplasate în provinciile istorice ale României – Iași, Cluj-Napoca, Timișoara și Craiova -, și institutele culturale române care sunt amplasate în exterior. Am inițiat filialele din mai multe rațiuni și o să evoc câteva dintre ele. În primul rând, aceste filiale ar trebui, ar fi bine să creeze acces pentru literați, artiști, cercetători din diferitele centre ale țării la programele ICR. Până acum, accesul a fost mai anevoios, pentru motivul simplu că aici erau toate soluțiile, toate resursele, iar cei de la instituții resimțeau distanța care este până la București.
Al doilea motiv al înființării filialelor este acumularea de resurse financiare la fața locului. Unele județe, unele capitale de județe au resurse financiare considerabile, care ar trebui să fie folosite. În general, ICR trebuie să folosescă mai mult, pe lângă resursele bugetare și resursele extrabugetare, iar aici este un canal foarte bun. În definitiv, aici sunt multe firme care susțin traduceri, cercetări științifice, elaborarea de lucrări – fie că este vorba de lucrări artistice sau de cercetare.
În concluzie, este vorba despre două rațiuni: acces lărgit la programele ICR și acumularea de resurse financiare pentru ICR.
Rep.: Ce ați găsit la ICR-urile din străinătate după plecarea echipei Patapievici (Horia-Roman Patapievici, fostul președinte al ICR, n.r.)? Ce aveți să le reproșați institutelor culturale?
A. M.: Nu le-am vizitat încă pe toate. Trebuie spus din capul locului că a fost un pas mare pentru România, din 2005, de când s-a început înființarea de institute culturale în metropole, în capitale ale lumii. Este un pas care trebuie subliniat. A fost mare. Din păcate, în continuare nu s-au mai gândit destul de riguros, nu s-au mai aplicat niște programe cu impact mai larg. Și dau câteva exemple: Institutul Cultural Român de la Bruxelles. El nu are un sediu nici la această oră, așa că trebuie gândit cam totul, de la infrastructură până la programele pretențioase. Suntem, totuși, în capitala administrativă a Uniunii Europene. Celălalt exemplu: Viena. La Viena s-a făcut un Institut Cultural Român, are un amplasament bun, chiar în zona centrală a orașului, dar nu are o bibliotecă. Or, să fim foarte clari, un institut cultural fără bibliotecă nu dă rezultate.
Mai departe, să luăm ca exemplu New Yorkul. Există o infrastructură, s-au făcut mulți pași acolo, dar programele sunt orientate mai mult pe direcția specializării directorului – film și teatru -, ceea ce nu e rău. Evident că în film România a câștigat o poziție demnă de subliniat și ne bucurăm de acest fapt și trebuie să susținem în continuare filmul, mai ales că el a obținut poziții foarte bune. Teatrul este foarte bun și trebuie și el susținut. Deci nu este vorba cumva de o atenuare a acestor preocupări, dar, mai ales la New York, mă gândesc la o prezență mai amplă și din punct de vedere literar, și la o prezență științifică și, de ce nu, istorică. Deci trebuie să lărgim evantaiul de la fața locului.
Iau un alt exemplu: Istanbulul. Acesta este un centru, o metropolă care ne interesează și din punct de vedere al distribuirii culturii române de acolo. Știm cu toții ce impact are Istanbulul, nu numai în Turcia, ci și în afară. Iar acolo ne interesează să folosim oportunitățile de explorare a trecutului românesc atât cât este el prezent în arhivele din Turcia. Numai că acolo institutul este îndreptat preponderent spre distribuirea artei românești, ceea ce este foarte bine, dar trebuie să îl întărim pe linia explorării istorice, a explorării izvoarelor istorice ale României.
Un alt exemplu este Varșovia. Acolo avem solicitări chiar de la intelectuali polonezi, să prezentăm o Românie mai complexă. Evident, cea artistică este de prim-plan și are impactul cel mai larg – știm bine asta cu toții -, dar trebuie să prezentăm și o Românie intelectuală, o Românie care își dezbate propriile probleme.
La Tel Aviv, trebuie ameliorată infrastructura, în sensul că amplasamentul este într-o clădire închiriată și s-ar putea găsi o soluție de stabilizare în timp, pentru că aceste închirieri costă enorm, așa că devine mai rentabil să cumperi o clădire. Și acolo (la Tel Aviv, n.r.) există următoarea situație. Sunt biblioteci întregi de carte românească amplasate în diferite locuri din Tel Aviv, fără ca ele să fi fost reunite într-o puternică bibliotecă românească, pe care o putem face, pentru că, știm bine, ne adresăm nu numai populației evreiești, ci și celor aproximativ 400.000 de emigranți din România.
Institutele trebuie regândite sub aspectul infrastructurii, al lărgirii programelor și sub aspectul impactului. Trebuie să urmărim un impact mai profund.
Rep.: Ați spus, la un moment dat, că la Istanbul se desfășura activitate de impresariat artistic. În ce sens?
A. M.: Analiza a fost făcută de mai mulți distinși turcologi din București. Raportul scris făcut de turcologii de la Universitatea din București arată că institutul din Istanbul se preocupă – ceea ce, după părerea mea e bine – de distribuirea artei românești la Istanbul, dar acest institut și-a pierdut din anvergura cercetării științifice făcute în arhivele turcești. Se înțelege că turcologii pledează pentru cercetare în arhivele turcești, ceea ce este necesar, dar trebuie spus că Academia di Romania, Institutul de la Viena, de la Istanbul, trebuie să aibă fiecare și câte o componentă de cercetare, cu componenta de cercetare istorică.
Aș adăuga că sperăm ca, în 2013, să înființăm la Atena un Institut Cultural Român. Și acela va intra în acest regim și va avea și o componentă de cercetare.
Sigur, este o discuție în legătură cu Viena. Știm bine cât de mult a depins istoria Ardealului de ceea ce se petrecea la Viena, dar acolo nu este încă luată decizia dacă mergem pe același regim.
Rep.: Spuneați că la ICR Varșovia aveați „toate datele că trebuie făcută o înlocuire”. Care sunt acele date?
A. M.: Aveam date privind impactul (activităților ICR din Varșovia, n.r.) care nu era cel dorit și destul de extins. Activitățile sunt pe un registru prea restrâns, iar acolo, după o analiză făcută la fața locului de oameni din interiorul și din afara ICR, trebuia să se ia o astfel de decizie. Ceea ce s-a și făcut.
Rep.: Cine face aceste evaluări?
A. M.: Avem diferite direcții care operează în institut. Acum operăm cu o nouă organigramă și o direcție generală se ocupă de institute, de reprezentanțele în exterior, așa cum le numim noi, cu opt angajați, are tot timpul datele cu privire la ce se petrece în aceste institute.
Rep.: Dar la Paris și Budapesta ce a fost?
A. M.: La Paris, obiectivul imediat este organizarea cu succes a participării României la Salonul de Carte din martie 2013. Acolo, dinamica era foarte înceată, iar rapoartele întocmite la fața locului de cei din misiunile României la Paris ne arătau că nu s-a asumat cu toată energia pregătirea salonului și de aceea s-a și întârziat și aici. Acum pregătirile sunt în program, chiar astăzi (luni, n.r.) pleacă confirmarea de către noi a listei de invitați. Prin urmare, erau acolo disfuncționalități, încât trebuia făcut acest pas.
Pe de altă parte, nu ascund un fapt: e normal ca la institute să fie trimise personalități profilate ale culturii române. Vedem bine că soluția de a merge doar cu manageri nu dă rezultate sau sunt rezultate prea modeste. Ne putem uita ce s-a întâmplat și în ultimii ani – s-a mers pe manageri -, chiar la Paris titulara declara că ea este manager și nu s-a ocupat de cultură. Trebuie să fim lucizi. Trebuie să trimitem la conducerea institutelor, cum au făcut și alte țări și fac și azi, personalități culturale, ceea ce la Paris s-a și mers, pe două personalități foarte profilate – un ilustru critic și istoric litrerar de la Iași (Alexandru Dobrescu, n.r.) și pe o altă personalitate foarte profilată intelectual, Ramona Călin, cu o experiență întinsă, de impact, în Franța.
La Budapesta, problema este de a produce o înnoire. Sigur, aici, oricine are datele a ceea ce s-a făcut în aceste institute va vedea că acțiunile au fost foarte amestecate. Noi am reacționat, de pildă, la Festivalul Piftiei de la ICR Budapesta, care a dat și un premiu de 1.500 de euro – nu înțelegem cui, probabil pentru excentricitate, și nu înțelegem nici în ce sens, dar se pot vedea pe listă. Mai sunt lucruri de acest fel, dar nu vreau să intru într-o cazuistică. La Budapesta trebuie să prezentăm o cultură română cu bogăția ei efectivă.
Rep.: Numirea directorilor de la Varșovia și Budapesta este controversată. Despre Alexandra Nica-Zdaniuk (directorul ICR Varșovia, n.r.), Sabra Daici (fostul director ICR Varșovia, n.r.) a spus că „nu are nimic de-a face nici cu diplomația, nici cu cultura”, iar despre Gabriela Matei (directorul ICR Budapesta, n.r.), Brîndușa Armanca (fostul director ICR Budapesta, n.r.) a declarat că, pe lângă faptul că nu are o capacitate managerială, are și „diverse trăsături sociopate”. Cine sunt, de fapt, noile directoare ale filialelor din Varșovia și Budapesta?
A. M.: Nu e calitatea mea să intru în polemică cu afirmațiile uneia sau alteia dintre doamnele pe care le-ați citat. În principiu, însă, părerea mea este să nu ne luăm după aceste defăimări. Ele sunt simple defăimări. Eu cred că trebuie văzut despre ce este vorba. Doamna care este numită la Varșovia este foarte apreciată de cei cu care a lucrat, este absolventă, licențiată în limba polonă, este o doamnă prestigioasă.
Dincolo, la Budapesta, doamna Matei, care intră în postul de directoare, este apreciată, inclusiv la Ministerul de Externe și este absolventă de studii consacrate în ungarologie. Deci, să sintetizez, nu cred că defăimările acestea trebuie creditate.
Rep.: Într-o declarație pentru MEDIAFAX, doamna Brîndușa Armanca și-a exprimat intenția de a vă da în judecată pentru „modul disprețuitor, complet neacademic, cu comunicate pe site-ul ICR” în care spune dânsa că s-au făcut demiterile.
A. M.: Au fost contactate. Nu aceasta este problema. În mod sigur, fiecare poate să spună ce dorește. Au fost contactate, nu este niciun dubiu în acest sens. Ne trebuie aici și în acest caz facem convingătoare ideea că un mandat este suficient. La Budapesta s-a încheiat sau se încheie mandatul, nu am în față datele, dar, dacă nu mă înșel, este spre prelungire. Trebuie să îi convingem pe toți că sunt mulți alți intelectuali care pot juca rolul de director și este bine pentru țara noastră să rulăm mai mulți intelectuali în aceste roluri. Acestea sunt și șanse de afirmare culturală personală pentru că, să ne înțelegem, că la Budapesta un ungarolog are ocazia să se și perfecționeze în specializarea lui, la fel și în Polonia sau la Paris.
Rep.: De când sunteți la conducerea ICR ați avut discuții cu cineva din vechea conducere?
A. M.:Vechea conducere a plecat cu mult înainte de a veni eu. (…) Deci, până la această oră, nu am avut nicio discuție, dar, probabil, vom avea.
Rep.: Este cineva din fosta echipă ICR pe care v-ați fi dorit să-l păstrați?
A. M.: Totul s-a organizat pe baze noi. Președintele este ales de Senatul României, vicepreședinții și secretarii sunt desemnați de Senatul României, membrii consiliului de conducere sunt aleși de Senatul României. Chiar acum suntem în faza punerii în aplicare a organigramei – aprobată de consiliul de conducere al ICR și avizată de Ministerul Finanțelor – care a adus o reorganizare. Față de vechea organigramă, în care toate direcțiile și serviciile erau în linie, la același nivel, cea nouă prevede cinci direcții generale, care au în subordine direcții și servicii. Deci e o altă organizare. Mai departe, secretarul general și secretarul adjunct sunt propuși de președinte, dar pentru toate posturile, potrivit legii, se prevede concurs. Astfel, numirile sunt provizorii până la data concursului care va titulariza pe cineva pe post.
Referitor la întrebare, nu am mers pe măsuri de tipul „toți să rămână sau toți să plece”. Se va face o analiză pe fiecare direcție și fiecare serviciu și vom vedea care sunt rezultatele, dar mulți dintre cei care sunt acum în echipă – directori de direcții, șefi de servicii – sunt din vechea echipă și îi păstrăm. Pentru că avem nevoie de competență.
Rep.: Ce considerați că vi se reproșează pe nedrept privind maniera în care doriți să conduceți ICR?
A. M.: Mai multe. De exemplu, la ora la care s-a decis ca eu să fiu președintele ICR, eram plecat cu un program de cercetare în afara țării. Atunci am trimis imediat răspunsul meu și cu un text – pentru că mereu se întreabă care sunt intențiile. Unii s-au legat de termeni. Chestiunea termenilor nu este nicio supărare. Eu am folosit termenul „producerea de valori” și el a fost atribuit limbajului de lemn. Trebuie să lămurim că termenul este de proveniență germană. Puteam folosi la fel de bine „generare de valori”, „creare de valori”, dar a fost o neînțelegere. Termenul este folosit de mari esteticieni din secolul XX, nu era termenul creat de mine. Nu acesta este scopul meu.
Mai departe, a fost o neînțelegere legat de afirmația din textul meu, pe care mi-o asum cu toată răspunderea, că România trebuie să promoveze valori validate în exterior. Trebuie să prezentăm și experimentele noii generații, dar trebuie să prezentăm mai mult operele validate. Am plecat de la observația că, în ultimii ani, ICR-ul s-a axat pe experimente și a lăsat în afară operele validate. Or, eu zic să ne axăm pe amândouă. Și experimente care trebuie susținute trebuie promovate în afară, dar nu facem bine culturii române dacă nu prezentăm și reușitele și operele deja consacrate. Suntem bine și în pictură, și în roman, unde avem pe (Mircea, n.r.) Cărtărescu, pe (Dan, n.r.) Lungu și mulți alții, dar nu cred că pierdem dacă etalăm și opera lui (Nicolae, n.r.) Breban, îl etalăm și pe D.R Popescu, (Augustin, n.r.) Buzura sau Fănuș Neagu. Deci prozatorii deja validați de publicul românesc. Aici a fost o neînțelegere. Unii au înțeles că se părăsesc experimentele, dar experimentele nu trebuie părăsite în niciun fel, ci trebuie susținute în continuare, pentru că ele sunt canalul înnoirii.
Rep.: Într-un interviu spuneați că „este o chestiune de timp” ca imaginea României să se schimbe în bine și făceați referire la menționarea țării noastre în enciclopedii, dicționare, istorii, volume de referință. Cam în cât timp estimați că vor veni niște rezultate?
A. M.: Dacă e vorba de cunoașterea culturii române, pentru că aceasta este principala noastră miză – vizibilizarea culturii române -, nu trebuie tăgăduit că s-au făcut pași de la înființarea Fundației Culturale Române, pași care trebuie continuați. Cred că, dacă reușim să prezentăm o cultură română mai bogată – incluzând pe lângă literatură, muzică, arte plastice și ceea ce produc istoricii, ceea ce produc cercetătorii științifici -, în 6 până la 10 luni, reușim în plan internațional să creem un nou interes pentru cultura română.
Rep.: Legat de programul de traduceri, ce planuri aveți?
A. M.: La această oră, sunt realizate în istoria ICR peste 300 de traduceri cu susținerea de aici, de la ICR. După cum există, de asemenea, traduceri ale operelor în relația directă a autorului cu editura. În acest moment, în discuție se află traducerile pentru Salonul de Carte de la Paris. Lista este deja făcută și nu am mai atins-o, pentru că am fi intrat în criză de timp. Lista era acceptabilă, cu două obiecții. În primul rând ar mai fi trebuit întărită cu niște autori – am dat exemple la proză, pentru că de aici trebuia să intre, dar și din istorie literară, din critica literară, o lucrare despre Eugen Ionescu, de exemplu, interesează la Paris.
A doua obiecție pe care am ridicat-o, dar nu am mai schimbat sistemul, este aceea cu privire la relevanța editurilor. Trebuie să ne concentrăm spre editurile puternice. S-a lucrat în sistemul de piață pură – s-a dat o listă de la ICR, editorii francezi au ales autorii și cărțile, au realizat traducerea și ei sunt cei care au fost remunerați de la ICR. În acest angajament apar edituri consacrate – Gallimard, Flammarion -, dar apar și edituri mai puțin consacrate. Evident că nu poți să excluzi ca o editură neconsacrată să devină consacrată cândva, dar, totuși, pentru cultura română, este bine să apară la edituri consacrate.
Rep.: Să înțelegem că prezența României la Salon du Livre 2013 va fi organizată după planurile vechii echipe a ICR?
A. M.: Nu, va fi mult amplificată. Vor fi adăugiri la această listă de traduceri. Ne preocupăm să colectăm cam toate traducerile românești din ultimii ani în limba franceză, pentru a le etala, de asemenea, la acest salon al cărții. Ne procupă să absorbim din țară, de la editurile din țară, de la universități, ceea ce s-a produs în materie de francofonie – de la texte pentru învățarea limbii franceze până la texte în limba franceză, fie ele de istorie, de literatură sau de altceva. Mai departe, ceea ce se numesc activitățile conexe ale Salonului de Carte, acestea vor fi mai ample, în sensul că mulți intelectuali din țară vor participa acolo la dezbateri împreună cu intelectuali francezi, dezbateri consacrate culturii române și societății românești. Deci programul este mai amplu decât s-a prevăzut inițial. La traduceri nu am mai făcut schimbări.
Rep.: Aminteați despre sume mari care s-au cheltuit pe proiecte minore . Despre ce sume și ce proiecte este vorba?
A. M.: Pot să vă dau mai multe exemple. Un fapt trebuie să-l recunoaștem toți. Nu poți să faci activități culturale de anvergură fără să investești. Doi. În unele situații, poți stârni interes pentru cultura română aducând un mare invitat care și costă. Unii invitați costă. Se știe prea bine. Așa stând lucrurile, după părerea mea, trebuie prevenită tendința de a cheltui fără niciun orizont.
Îmi cereți niște exemple. Să se susțină câte o conferință la un institut cultural român din străinătate este foarte bine, dar asta nu înseamnă că toate trebuie plătite și cât mai sus. S-au dat la unele ICR-uri și câte 3.000 de euro onorarii pentru o conferință de o oră, o oră și jumătate. Sau avem o persoană care a luat în primele șase luni ale anului 2012 50.000 de euro onorarii de la ICR. Sigur că toți am fi bucuroși să primim astfel de onorarii, dar trebuie să fim realiști. Nicio țară nu poate plăti onorarii de această anvergură.
Sau la Budapesta s-au plătit onorarii de 11.000 de euro pentru o acțiune de trei sau patru ore. Vă pot oferi multe exemple în acest sens, dar nu exemplele sunt importante, ci contează faptul că ar trebui procedat așa cum procedează și Goethe Institut, și Institutul Francez, care nu plătesc toate acțiunile.
Rep.: Horia-Roman Patapievici spunea că modul în care dumneavoastră încercați să conduceți ICR poate fi asemănat cu o călătorie într-o corabie fără pânze („îi ineci pe vâslași și rupi pânzele” – Cluj-Napoca, n.r.). Cum comentați?
A. M.: Mă rog, dacă dânsul preferă aceste metafore marinărești, îl înțeleg. Atunci răspunsul meu este simplu: vâslașii sunt și mai mulți și mai buni la această oră, iar începând chiar cu textul Sincronizarea Institutului Cultural Român am arătat că e nevoie de a deschide orizonturile, deci și orizonturile sunt mai deschise, pânzele sunt mai larg desfășurate decât înainte. Eu aș spune mult mai simplu. Și aș folosi o altă metaforă – prefer metafora sincroniei – și aș spune că, oricât s-ar supăra dânsul, nu iese o simfonie doar cu 2-3 tromboane uzate.
Rep.: Exemplul caloriferului a fost îndelung interpretat. Ce ați vrut să spuneți, de fapt?
A. M.: Dar nu numai că am vrut să spun, ci chiar am spus-o. Am spus că trebuie să lărgim conceptul de cultură și asta nu dintr-o inițiativă privată a mea, ci este o înțelegere a culturii modificată față de practica de aici. Să ne uităm în dicționarele de antropologie, de filosofie a culturii. Cultura înseamnă, desigur, literatură, arte plastice, muzică, dar înseamnă și științe, și filosofie, și teologie, dar înseamnă și inovații tehnice. Și am atras atenția că noi, ca români, am avut o perioadă în care ne prezentam în afară mai mult cu folclorul. Ceea ce e foarte bine, pentru că un folclor românesc autentic bine reprezentat e un succes. E foarte bine, de asemenea, că prezentăm filmul, că prezentăm și alte lucruri, dar problema era să prezentăm și alte performanțe al culturii române. Și am dat exemplul descoperirilor științifice și al inovațiilor tehnice. Am dat ca exemplu biospeologia. E bine să etalăm faptul că biospeologia a fost o disciplină care a fost creată pe aceste meleaguri. Emil Racoviță a venit din Franța și a fondat biospeologia – se pot vedea revistele. Am dat exemplul primului calcul al zborurilor cosmice, care este făcut de un om născut pe aceste meleaguri – Hermann Oberth. Am dat al treilea exemplu – inovația Heizkörper, în limba germană, care se poate traduce „radiator”, „calorifer”. Aceasta este o inovație tehnică datorată unui inginer din Mediaș și care a fost validată la Viena, care, pe atunci, era un fel de centru. Am mai dat ca exemplu sociologia grupurilor mici. Puțină lume știe că omul care a inițiat această direcție sociologică mondială provine de pe aceste meleaguri.
Am vrut să spun că trebuie etalate și astfel de realizări, pentru că lumea de azi, este, totuși, o lume științifico-tehnică.
(Serviciul FOTO al MEDIAFAX vă pune la dispoziție imagini de la eveniment)