INTERVIU cu Călin Netzer, regizorul filmului care a câștigat URSUL DE AUR, „Poziția copilului”: Am făcut un film așa cum am simțit

Călin Netzer, regizorul peliculei „Poziția copilului”, care a primit trofeul Ursul de Aur pentru cel mai bun film, la Berlinala 2013, a declarat într-un interviu acordat MEDIAFAX, în 11 februarie, că intenția lui a fost să facă un film așa cum a simțit, dar care să placă și publicului.

Regizorul Călin Peter Netzer a vorbit, în interviul acordat MEDIAFAX, despre procesul realizării filmului, despre cum a lucrat cu actrița Luminița Gheorghiu, care deține rolul principal în lungmetrajul „Poziția copilului”, despre apariția în această peliculă a celebrei soprane Leontina Văduva, dar și despre experiența participării la Festivalul Internațional de Film de la Berlin.

Filmul „Poziția copilului”, regizat de Călin Peter Netzer, a primit, sâmbătă seară, trofeul Ursul de Aur pentru cel mai bun film, la cea de-a 63-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin.

Marele premiul/ trofeul Ursul de Aur primit de „Poziția copilului”, sâmbătă seara, la gala Festivalului de Film de la Berlin vine după ce, vineri seara, filmul lui Călin Netzer a primit și premiul criticii internaționale – FIPRESCI (Fédération Internationale de la Presse Cinématographique) la Festivalul Internațional de Film de la Berlin.

Mai jos, integral, interviul acordat MEDIAFAX de Călin Netzer:

Reporter: Cum s-a născut povestea din „Poziția copilului”?

Călin Netzer: Povestea este scrisă împreună cu Răzvan Rădulescu. Noi am avut împreună un alt proiect, despre o familie disfuncțională și, din aproape în aproape, am început să aranjăm personajele și am ajuns la relația noastră cu familiile noastre, cu mamele noastre. Și, dintr-un punct, ni s-a părut mai interesant să facem o poveste despre o relație disfuncțională între mamă și fiu.

Rep.: Într-o măsură, se rezolvă chestiunile de familie prin film?

C. N.: Nu cred că se poate rezolva o chestiune de familie printr-un film. Dar are o tentă terapeutică, cu siguranță. Evident că în fiecare din filmele mele există elemente autobiografice… Încercăm să vorbim despre ce știm.

Rep.: Aveți o distribuție de excepție: Bogdan Dumitrache, Luminița Gheorghiu, Florin Zamfirescu. Există un personaj scris cu un anume actor în minte?

C. N.: În timp ce scriam personajul și replicile, ne gândeam la Luminița, oarecum. Poate nu tot timpul, dar, vag, era acolo și discutam despre asta în timpul scenariului. Eu am vrut să mă asigur că fac alegerea cea mai corectă și cea mai bună și am dat un casting, ca, până la urmă, să mă hotărăsc tot pentru Luminița. Inițial, voiam să caut o actriță mai puțin văzută. Dar, cu timpul, mi-am dat seama că tot Luminița este cea mai potrivită. Cred că este și primul ei rol principal. Și, da, am făcut foarte mari eforturi, pentru că și ei i-a fost frică de rol, fiind altceva decât a făcut până acum. A fost și un pariu al meu că aș putea să îi schimb look-ul și să o duc în altă zonă… A fost un drum destul de lung și destul de chinuitor pentru amândoi.

Rep.: Cât a durat proiectul, de la scrierea scenariului?

C. N.: Scenariul am început să îl scriem, să îl discutăm, la finele lui 2009. Până în 2010, aveam primele drafturi gata și pe urmă am mai lucrat la el.

Rep.: Care a fost rolul care și-a „găsit” cel mai greu actorul?

C. N.: Cred că, în mod paradoxal, tot Luminița.

Rep.: Bogdan Dumitrache cum a fost ales pentru rolul principal masculin?

C. N.: Am optat pentru el fără să dau casting. L-am cunoscut în 2010 și l-am ales pur și simplu intuitiv, din ce văzusem că a făcut. L-am cunoscut mai bine apoi, pentru că am devenit prieteni. Există o oarecare comunicare tacită între noi. Nu vorbim foarte mult, dar ne înțelegem așa … pe alte unde.

Rep.: Și asta a funcționat și pe platou?

C. N.: Asta a funcționat și pe platou.

Rep.: Certurile mamă-fiu din film au replici destul de crude. V-a fost teamă că mergeți prea departe sau că pierdeți din naturalețe în dialoguri? Sau au fost actori pe platou care au zis că e prea mult?

C. N.: Pe platou, toți actorii, și mai ales Luminița, au respectat la virgulă textul și au venit cu el învățat așa. Cred că au fost câteva cazuri în care s-a spus „E prea mult”, „E prea dur” . Dar la Luminița nu a fost cazul, ea a mers pe încredere oarbă. În ceea ce privește replica mai dură din trailer, evident că pare foarte dură dacă n-o vezi în contextul filmului. Dar în film este justificată prin relația mamă-fiu patologică, freudiană și are un sens, nu e gratuită. Nu e „hai să scriem o replică să fie dură, să iasă în evidență, să șocăm”. Nu despre asta e vorba. Este justificată, are semnificații.

Rep.: A venit din prima în scris, a fost discutată?

C. N.: Nu, nu, cred că nici nu am discutat asta. În timp ce scriam cu Răzvan, ne dădeam noi replicile unul altuia, făceam diferite personaje.

Rep.: „Poziția copilului” este o dramă din „high class-ul” românesc. De ce poziționarea aceasta socială pentru personaje?

C. N: În primul rând, pentru că e diferit de ce s-a făcut până acum. Dar cred că cel mai important lucru este că această dramă psihologică, această nevroză a cuplului mamă-fiu este, chiar și statistic, mai des întâlnită în pătura socială mai înaltă decât în zona medie socială. Adică oamenii care au o stare materială bună se concentrează asupra altor probleme, pe care le dezvoltă și le gonflează până devin obsesii. Bun, aici e mult de discutat, pentru că totul pornește de la relația soț-soție, ce nu a funcționat de acolo, cum s-a deviat de acolo totul asupra copilului și așa mai departe. Și e mult mai plauzibil să fie într-o familie înstărită. Ceea ce nu înseamnă că nu se întâmplă și în alte clase. Dar mi s-a părut mult mai plauzibilă, mai interesantă ca propunere cinematografică actuală.

Rep.: „Special guest star” în film este soprana Leontina Văduva. Care este povestea colaborării dumneavoastră cu dumneaei pentru „Poziția copilului”?

C. N.: Leontina e o prietenă mai veche a mea. Inițial, în scenariu era o secvență la Teatrul Act. Alesesem o piesă care avea o legătură oarecum cu ce se întâmplă în film, e vorba de „Creatorul de teatru”. Și, nu știu, gândindu-mă mai bine la asta, după ce scenariul era bătut în cuie, am dat undeva pe YouTube de Leontina, care a făcut niște masterclass-uri la Paris și Londra. Și mi s-a părut mult mai interesantă propunerea să schimb partea de teatru cu un masterclass, să fie o scenă dintr-o operă cea la care asistă Cornelia în momentul ăla, în loc de o piesă de teatru. Leontina a fost foarte drăguță, m-a ajutat, chiar s-a implicat destul de mult.

Rep.: E vorba de momentul când Cornelia primește vestea…

C. N.: Când este anunțată, da.

Rep.: De ce ați ales ca anunțul să fie făcut într-un asemenea mediu, teatru, respectiv operă?

C. N.: Pentru că se cântă Donizetti și are o oarecare legătură cu ceea ce o să urmeze – în „Creatorul de teatru” este vorba despre un tată care e destul de posesiv cu copiii lui. Și mi s-a părut mai atrăgător vizual așa. Inițial, era la Teatrul Act, care este undeva la subsol, ar fi fost un simbol, o metaforă aici.

Rep.: De ceva timp se practică împărțirea filmelor românești în „de public” și „de festival”. E o împărțire artificială, dar, în convenția aceasta, unde plasați filmul acesta?

C. N: Cred că intenția mea personală cel puțin, făcând abstracție de Răzvan, a fost să facem un film așa cum îl simțim. Văzându-l și simțindu-l așa, ne-am gândit că, oarecum, șansele mari sunt în circuitul festivalier. Dar drama asta psihologică ar trebui să fie atractivă și pentru public, pentru că sunt situații și personaje în care foarte mulți se vor regăsi, chiar dacă este un film mai dur, mai greu digerabil și are foarte multă tensiune. Dar nu cred că spectatorul care se va duce la film va suferi. Cred că, psihologic vorbind, va fi răsplătit cumva. Nu e un film care să aibă un efect imediat, nu e un „feel good movie”, ci unul cu efecte pe termen mediu și lung. Nu cred că te schimbă pe tine, ca om, dar îți pune niște întrebări și poate avea un efect de terapie. Așa că nu știu cum o să funcționeze după două săptămâni reclama din gură în gură.

Rep.: Și cum ar putea fi „marketat” un asemenea film?

C. N.: Aici nu știu, în România, publicul este total imprevizibil. Sunt cazuri în care crezi că un film va sparge box office-ul – și nu se întâmplă asta -, altele în care niște prostioare la care ești convins că nu va merge nimeni umplu sălile și tot așa. Nu știu… cred că ajungem la întrebarea cu Berlinul; asta ar putea fi o rampă, ar putea fi un „kick start-er”. De asta îl și lansăm imediat după. Cred că depinde și de ce se va întâmpla acolo, de cum va fi recepționat filmul, de critici, care va fi ecoul și așa mai departe. Asta, într-un fel, mă sperie puțin, pentru că filmul creează niște așteptări și o anumită presiune. Bun, ce se întâmplă dacă filmul e în competiție și nu ia nimic? O să fie așa, o degonflare? Nu știu ce o să se întâmple, habar n-am.

Rep.: Cât de supărați o să fie spectatorii pe personajul Luminiței Gheorghiu după ce se termină filmul?

C. N.: Nu cred că o să fie supărați și nici nu au de ce să fie supărați, pentru că finalul filmului, de fapt, explică tot comportamentul ei posesiv, patologic. La sfârșit, ar trebui să empatizezi cu personajul. Să îl înțelegi. Până la urmă, e și ea o victimă în toată povestea asta. Nu cred că va fi judecată. Poate într-o anumită măsură, dar nu în totalitate.

Rep.: Mamele și fiii/ fiicele vor vedea filmul diferit?

C. N.: Cu siguranță, doar că filmul nu îți arată „ăla e bun și ăla e rău și ăla a greșit”, e un amalgam de lucruri în care spectatorii o să se regăsească. O mamă își va pune întrebarea „Cu ce am greșit eu față de fiul meu?”. Sau invers. Pentru că nu există un singur vinovat. Poate că nimeni nu e vinovat. Poate conjunctura e de așa manieră încât lucrurile să se întâmple pentru că se întâmplă. E unicul fiu în familie, ea e într-o relație disfuncțională… Bine, poți să te întrebi „Dar de ce nu a divorțat?” și așa mai departe. Cred că în România există o mentalitate colectivă care o să empatizeze și o să înțeleagă relația asta, chiar dacă trece anumite limite.

Rep.: Dacă ar fi să definiți „Poziția copilului” în câteva cuvinte, care ar fi acelea?

C. N.: Nu știu, îmi vine în cap tot „dramă psihologică”, „dramă psihologică cu efecte pozitive”. Niște cuvinte care să fie în contradicție oarecum. Ceva care să îți dea senzația că e un film greu digerabil, dar care merită văzut.

„Poziția copilului” este cel de-al treilea lungmetraj al lui Călin Peter Netzer după multipremiatele „Maria” (2003) și „Medalia de onoare” (2010). Filmul vorbește cu dramatism, cu emoție, dar și cu umor despre traumele sufocării copiilor prin dragoste și despre amprentele pe care le lasă părinții asupra personalității acestora. Pelicula este, totodată, o radiografie a high-class-ului românesc contemporan și vorbește despre trafic de influență și corupție la nivel mic în instituțiile de bază ale societății și extensiile acestora asupra întregului sistem socio-economic din România de azi.

Luminița Gheorghiu și Bogdan Dumitrache au rolurile principale, de mamă și fiu. Li se alătură nume ca Natașa Raab, Florin Zamfirescu, Ilinca Goia, Adrian Titieni, Cerasela Iosifescu, Mimi Brănescu și Vlad Ivanov.

Scenariul este semnat de Răzvan Rădulescu și Călin Peter Netzer, directorul de imagine este Andrei Butică, montajul și sound design-ul îi aparțin Danei Bunescu, decorurile sunt realizate de Mălina Ionescu, sunetul – de Cristian Tarnovețchi, costumele, de Irina Marinescu, iar machiajul, de Dana Roșeanu și Domnica Sava. Producătorii filmului sunt Călin Peter Netzer și Ada Solomon.

„Poziția copilului” este o producție Parada Film, în coproducție cu Hai Hui Entertainment, realizată cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, al programului MEDIA al Uniunii Europene, Odyssey Communication, BV McCann Erikson, Real Top Media, Etno Media, Teleclub, ThomasVille, Soti Cable Neptun, Roma 62, cu participarea HBO România.