INTERVIU cu Mircea Ivan, românul cu rol în obținerea premiului Nobel pentru Medicină: Învățământ de vârf fără finanțare,greu de imaginat

Mircea Ivan este, în prezent, profesor la Universitatea Indiana din SUA (Departamentul de Medicină, Microbiologie și Imunologie), iar o lucrare semnată de acesta a fost esențială în descoperirea efectuată de Gregg L. Semenza, Peter J.Ratcliffe și William G.Kaelin Jr., care au primit premiul Nobel pentru medicină în acest an. Distincția a fost oferită pentru descoperirea privind „modul în care celulele percep și se adaptează diferențelor de nivel al oxigenului din mediu”.

Principalele declarații ale profesorului Mircea Ivan:

– „Sunt mulți români care au absolvit facultățile mari de medicină din România, mai ales București și Cluj, și au ajuns foarte bine în domeniul lor în US sau Europa. Deci din acest punct de vedere s-ar putea aprecia pozitiv educația pe care am primit-o. Totuși, sunt și alte aspecte. Cel puțin pe vremea mea, Medicina capta unii din cei mai buni absolvenți de liceu, deci un sceptic ar putea să spună că școala de medicină nu a reușit să îi strice și că, de fapt, aceștia au crescut mai degrabă în pofida sistemului, decât datorită lui”.

– „E clar că sunt cadre didactice foarte bune la UMF (Universitatea de Medicină și Farmacie, n.r.) în București, dar nu pot să nu observ că sistemul de învățământ medical are multe aspecte învechite, nu în ultimul rând datorită lipsei de finanțare”.

– „Harvard Medical School are finanțare de multe miliarde de dolari și nu admite anual peste 300 de studenți mediciniști. La București am înțeles că sunt peste 1.000… Ce vreau să spun este că învățământ medical de vârf, fără finanțare, este greu de imaginat în secolul XXI”.

– „Descoperirile nu sunt predictibile, iar unele pot fi chiar semnificative fără a fi încununate cu premiul Nobel”.

Redăm, mai jos, interviul integral realizat de MEDIAFAX cu profesorul Mircea Ivan:

MEDIAFAX: Când ați ales să plecați în Satele Unite ale Americii și care sunt motivele care au stat la baza acestei decizii?

Mircea Ivan: În 1994, după terminarea Facultății de Medicină, am plecat la doctorat în Marea Britanie, deci decizia în 1997 a fost între a rămâne în UK sau să trecem Atlanticul. Au fost mai mulți factori care au intrat în discuție. Oportunitățile de dezvoltare profesională pe care le vedeam în UK și eu, și soția mea, păreau relativ limitate limitate pentru cineva venit din afara Uniunii Europene. Cardiff University era destul de bine rancată (cotată, n.r.), iar supervizorul meu de teză era destul de proeminent în cancer research în UK. Totuși, nu era Oxford sau Cambridge, iar șefii de echipă erau, în mare proporție, britanici. La sfârșitul lui 1997, profesorul Kaelin (William G. Kaelin Jr, unul din laureații premiului Nobel 2019, n.r.) mi-a oferit posibilitatea să îmi fac postdoctoralul în laboratorul lui, la Harvard. Soția mea trecuse examenele de echivalare pentru practică clinică în US. Nu am găsit argumente suficiente pentru rămas.

MEDIAFAX: Cum ați cataloga școala de medicină românească?

Mircea Ivan: Este greu de răspuns în câteva cuvinte, mai ales de cineva care este 100% cercetător. Sunt mulți români care au absolvit facultățile mari de medicină din România, mai ales București și Cluj, și au ajuns foarte bine în domeniul lor în US sau Europa. Deci din acest punct de vedere s-ar putea aprecia pozitiv educația pe care am primit-o. Totuși, sunt și alte aspecte. Cel puțin pe vremea mea, Medicina capta unii din cei mai buni absolvenți de liceu, deci un sceptic ar putea să spună că școala de medicină nu a reușit să îi strice și că, de fapt, aceștia au crescut mai degrabă în pofida sistemului, decât datorită lui.

E clar că sunt cadre didactice foarte bune la UMF (Universitatea de Medicină și Farmacie, n.r.) în București, dar nu pot să nu observ că sistemul de învățământ medical are multe aspecte învechite, nu în ultimul rând datorită lipsei de finanțare. Oricât de capabili și bine intenționați ar fi profesorii și asistenții, este greu să funcționezi la fel de bine cu 10 strudenți /cadru didactic, față de doi, de exemplu aici, în stagiile clinice. De exemplu, Harvard Medical School are finanțare de multe miliarde de dolari și nu admite anual peste 300 de studenți mediciniști. La București am înțeles că sunt peste 1.000… Ce vreau să spun este că învățământ medical de vârf, fără finanțare, este greu de imaginat în secolul XXI.

MEDIAFAX: Credeți că este cercetarea un domeniu subdezvoltat în Romania? De ce?

Mircea Ivan: Desigur că este subdezvoltat, comparat cu cele câteva țări care generează majoritatea rezultatelor în știință. La nivel de EU (Uniunea Europeană, n.r.), desigur, poziția României nu este îmbucurătoare. Răspunsul scurt ar fi cel de mai sus – cum să faci cercetare de vârf cu finanțare foarte limitată și care, mai presus, se poate tăia impredictibil din câte am înțeles. Lipsa finanțării atrage lipsa oamenilor, care decid să emigreze sau să părăsească domeniul științei, și întrăm intr-un cerc vicios.

MEDIAFAX: Considerați că cercetarea ar trebui să reprezinte o prioritate națională? Este ea suficient finanțată în țara noastră?

Mircea Ivan: După părerea mea, ar trebui să se profite mai mult de cei din afară, sunt destui care s-ar implica cu entuziasm. Se pot face progrese prin efort individual, colaborări între cei de aici cu tineri de acolo, care duc la articole comune, aplicații de granturi. Ia timp, chiar cu o creștere de finanțare constantă, ideile de calitate au o gestație lungă și impredictibilă. Trebuie create nuclee de excelență, și eventual în timp, acestea să atragă mai multe fonduri, nu se poate menține un număr foarte mare de grupuri care nu generează nimic viabil.

MEDIAFAX: Ce îi lipsește României în acest moment pentru a da lumii un laureat al premiului Nobel?

Mircea Ivan: Bănuiesc că va referiți la un laureat care să fi făcut descoperirea în România și să fie afiliat primar cu o instituție din România. Uitați-vă câte țări din lume au dat Nobeluri în știință (medicină, fizică, chimie) în ultimele decenii și veți vedea că sunt extrem de puține. Până să ne gândim ce îi lipsește României să dea un Nobel din interior, ar trebuie să ne gândim la alți pași mult mai fezabili.

MEDIAFAX: Povestiți-ne puțin despre colaborarea dumneavoastră profesională cu William Kaelin. Când și cum s-a născut ideea cercetării la care și dumneavoastră ați contribuit și ale cărei descoperiri au fost premiate cu Nobel?

Micea Ivan: Pe scurt, descoperirea a fost o modificare chimică neașteptată care se petrece la nivelul unei proteine numite HIF. Mai precis, această modificare constă în adăugarea unui grup numit hydroxyl (-OH) pe un aminoacid numit prolina din cadrul proteinei HIF, datorită activității unei enzime numite HIF-Prolyl Hydroxylase. HIF este prescurtarea pentru Hypoxia-Inducible Factor, o proteină desoperită de unul din cei trei Nobeliști, profesorul Gregg Semenza.

De ce Hidroxilarea HIF este la baza răspunsului celulelor la modificările concentrației de oxygen. După descoperirea noastră, a devenit tot mai clar cât de important este acest mecanism viață, așa cum dovdeste și faptul că este conservat între om și cele mai simple organisme multicelulare, deci există de peste 500 de milioane de ani. Un alt aspect interesant al descoperirii este că are un aspect aplicativ, care va deveni tot mai vizibil în anii care urmează. Împreună cu profesorul Kaelin, sunt autorul unui patent care a stat la baza unei clase noi de medicamente pentru tratementul anemiei, care se pregătește să intre pe piață.

Cum s-a născut ideea? Sunt multe aspecte care ar putea fi povestite, dar pe scurt, la acel moment mai toți din domeniu se așteptau că mecanismul să se bazeze pe modificarea cea mai cunoscută care se petrece în multe proteine, adăugarea de grup fosfat (fosforilare). Experimentele pe care le-am făcut indicau repetat că nu este vorba de forforilare, ci de ceva mult mai exotic, care până atunci nu fuses descris decât în colagen în anii 60-70 și considerat foarte probabil caz unic.

După ce am terminat ca postdoc și apoi instructor la Kaelin, am pornit grupul meu și am dezvoltat o direcție independentă în marele domeniu al răspunsului celular la Oxygen. Nu am colaborat formal după 2002 cu profesorul Kaelin, dar am scris împreună un editorial în 2017, pe un subiect la intersecția domeniilor noastre.

MEDIAFAX: Care e următoarea descoperire majoră spre care țintiți?

Mircea Ivan: Așa cum am zis, descoperirile nu sunt predictibile, iar unele pot fi chiar semnificative fără a fi încununate cu premiul Nobel.

MEDIAFAX: Cum e colaborarea dumneavoastră cu cercetătorii români? Sunteți angrenați în proiecte comune?

Mircea Ivan: Mă bucur să vă spun că da, de câțiva ani am o colaborare foarte bună cu câteva grupuri tinere din București și Cluj. A luat timp, cred că vreo 5 ani de interacțiuni zilnice, acum trimitem primele articole, sper să avem vești bune.

MEDIAFAX: Credeți că are viitor cercetarea în România?

Mircea Ivan: Bazat pe experiența mea cu aceste grupuri tinere de la ICBP Simionescu (Institutul de Biologie și Patologie Celulară Nicolae Simionescu, n.r.), Babeș și ceva de la Oncologic Cluj, sunt optimist legat de viitorul acestora. În general, însă, nu se poate continua diluarea fondurilor așa puține cum sunt, pentru că în felul acesta este garantată stagnarea. Părerea mea este că nu mai are sens să vorbim de cercetare în România în lumea de azi. Progres se poate face numai în colaborare. De exemplu în colaborarea noastră, o parte din echipa este la Indianapolis, alta la București, alta la Cluj, alta la Milano, alta la Trento numai ca să mă refer la articolul pe care ne pregătim să îl resubmitem.