INTERVIU Dana Gîrbovan, președintele UNJR: Cazul Augustin Lazăr: „Tăcerea sistemului arată lipsa de asumare”/ Dovadă a mentalității comuniste perpetuate instituțional după ”89 e reacția lui Hellvig despre „câmpul tactic”
„Numărul mare de dosare ce vizau magistrați, instrumentate de DNA, coroborat cu faptul că o parte însemnată din aceste dosare au fost deschise din oficiu, precum și cu durata îndelungată a urmăririi penale, prezintă suficiente elemente pentru a conclude că aceste dosare au reprezentat, într-adevar, o presiune pusă pe magistrați”, spune Dana Gîrbovan, în interviul pentru Mediafax.
Legat de reacția din sistemul judiciar cu privire la acuzațiile aduse lui Augustin Lazăr, Gîrbovan afirmă: „Reactia sistemului – sau mai degrabă lipsa de reacție, cu o notabilă excepție din partea AMR – față de dezvăluirea că fostul Procuror General Augustin Lazăr a refuzat în regimul comunist eliberarea unui deținut politic a demonstrat, încă o dată, lipsa de asumare a rolului represiv jucat de justiție în sistemul comunist (…) Potrivită ar fi fost o demisie de onoare din partea procurorului general Augustin Lazăr „.
„Crimele comunismului nu ar fi fost posibile fără uneltele principale ale sistemului comunist: Justiția și securitatea (…) Ca atare, nu prevederile legale „discutabile” erau principala problemă în ceea ce priveste tratamentul persoanelor detinute în penitenciar, ci „componenta etică deficitară” era a celor ce aplicau sau vegheau la aplicarea legii în acea perioadă, cum a fost și procurorul Augustin Lazăr”
Președintele UNJR face referire și la directorul SRI, Eduard Hellvig, în contextul declarațiilor acestuia despre „câmpul tactic”
„Un astfel de exemplu de dovada a mentalității comuniste perpetuate instituțional după ’89 este reacția directorului SRI Eduard Hellvig din 2015 care, în contextul discuțiilor despre „câmpul tactic” al SRI din justiție, a spus că interesul SRI era „să nu existe persoane cum au fost în trecut, judecători, procurori, care pe drum au uitat că servesc statul român și au avut alte preocupări decât a servi statul român”. Declarația directorului Hellvig preia exact rolul judecătorilor din perioada comunistă, în care erau servitori ai statului comunist, ceea ce demonstrează că mentalitatea din această instituție a rămas neschimbata de 30 de ani”, spune președintele UNJR.
Redăm integral interviul acordat de Dana Gîrbovan:
„Aceste dosare au reprezentat, într-adevăr, o presiune pusă pe magistrați”
Mediafax: Seful Inspectiei Judiciare Lucian Netejoru a anunțat că, timp de 4 ani, DNA a supravegheat operativ peste 2.000 de magistrați, uneori cu „fortarea” legii, spunând că au fost cazuri în care procurorii nici nu mai ștergeau procesele verbale de redare a interceptărilor, chiar dacă acestea erau infirmate în instanta. Credeți că cele aproape 1.500 de dosare reprezintă o presiune pusă pe magistrați?
Dana Gîrbovan: Numărul mare de dosare ce vizau magistrați, instrumentate de DNA, coroborat cu faptul că o parte însemnată din aceste dosare au fost deschise din oficiu, precum și cu durata îndelungată a urmăririi penale, prezintă suficiente elemente pentru a conclude că aceste dosare au reprezentat, într-adevăr, o presiune pusă pe magistrați.
Până la publicarea raportului Inspecției Judiciare, când vom putea comenta pe baza acestuia, voi explica de ce răspunderea penală a judecătorilor ridică probleme diferite de cea a altor categorii sociale, putând afecta independența acestora pe soluții. Abia după ce cetățenii vor înțelege acest lucru, vor putea evalua și în ce măsură aceste dosare, care au stat deschise cu anii la DNA, au fost de natură să constituie un instrument de presiune asupra justiției.
Independența judecătorilor înseamnă că aceștia trebuie să aibă o libertate neîngrădită de a decide cazurile în mod imparțial, în conformitate cu legea și cu interpretarea dată de către aceștia faptelor. Stabilirea unei linii între independența judecătorilor pe soluții și răspunderea acestora pentru exercitarea funcției este o sarcină extrem de sensibilă, iar standardele de protecție ale independenței judecătorului sunt foarte înalte, răspunderea putând fi antrenată doar în caz de vadită rea credință sau gravă neglijență.
Cu alte cuvinte, nu este admisibil să fie anchetați judecătorii pentru simplu motiv că părțile sau procurorul nu sunt multumțiti de hotărârea dată. O astfel de practică ar însemna o încălcare brutală a independenței judecătorului, care ar sta mereu cu sabia anchetei penale deasupra capului si cu grija de a pronunța o hotărâre care să nu supere Parchetul. Or, asa ceva este inadmisibil.
În avizele sale, Comisia de la Veneția a arătat că: „Judecătorul este liber să-și mențină opiniile, să stabilească faptele și să aplice dreptul în toate chestiunile cu privire la care poate delibera și nu este obligat să-i justifice nimănui nimic, nici măcar altor judecători și/sau președintelui curții, înțelegerea sa privind dreptul și faptele constatate… inclusiv [completarea noastră] garanțiile de bază care asigură independența unui anumit judecător de a decide cazurile în mod imparțial, în conformitate cu conștiința sa și cu interpretarea dată de către acesta faptelor, și în conformitate cu regulile de drept incidente.
Ca o clarificare generală, CCJE a subliniat că, deși investigațiile penale cu privire la judecători și instanțe nu sunt ilegale și că nu există imunitate generală pentru judecători, autoritățile avute în vedere trebuie să respecte, să garanteze și să asigure funcționarea adecvată a judiciarului, în calitatea sa de a treia putere a statului. De aici reiese că trebuie acordată cea mai mare atenție înainte de inițierea unor măsuri de investigare de către autoritatea de urmărire penală, care ar putea avea ca efect împiedicarea sau obstrucționarea funcționării procedurilor judiciare.”
Ca atare, înainte de a iniția măsuri de investigare contra unui judecător pentru soluția pronunțată de acestea, parchetele au obligația de a verifica cu cea mai mare atenție dacă există indicii privind conduita abuzivă, cu rea credință a judecătorului în exercitarea funcției, și nicidecum procurorii nu pot verifica prin ancheta penală legalitatea sau temeinicia soluției pronunțate, pentru că ar încălca în mod direct independența judecătorului.
Or, din păcate, au existat cazuri, semnalate de colegi judecători, în care ancheta penală, întinsă pe mai mulți ani, a vizat strict soluția pronunțată. Am citit o astfel de ordonanță de clasare, în care procurorul de caz motiva soluția de clasare exact ca un judecător de la o instanța ierarhic superioara, arătând că soluția pronunțată de un complet de 3 judecători de la o curte de apel este legală și temeinică. Astfel de anchete contravin flagrant standardelor europene privind independența judecătorilor, iar aceste practici trebuie sancționate.
Despre cazul Lazăr: „Lipsa de reacție a sistemului a demonstrat lipsa de asumare a rolului represiv jucat de justiție în sistemul comunist”
Mediafax: Augustin Lazăr și-a încheiat mandatul săptămâna trecută la Parchetul General. Astăzi, la 30 de ani de la Revoluție, cum s-au văzut în sistem acuzațiile legate de faptul ca a refuzat eliberarea unui deținut politic?
Dana Gîrbovan: Reactia sistemului – sau mai degrabă lipsa de reacție, cu o notabilă excepție din partea AMR – față de dezvăluirea că fostul Procuror General Augustin Lazăr a refuzat în regimul comunist eliberarea unui deținut politic a demonstrat, încă o dată, lipsa de asumare a rolului represiv jucat de justiție în sistemul comunist.
Într-un interviu din seria Memorialul Durerii, dizidentul anti-comunist Paul Goma vorbea despre „securiștii cu mâinile curate”, care au făcut „mai mult rău decât cei care au luat ciomagul și te-au bătut la cap și te-au bătut la palme și te-au călcat în picoare”.
Este important de meditat la cele spuse de Paul Goma și de realizat ca tortionarii nu ar fi existat fără un sistem de justiție represiv ai cărei reprezentanți, atât judecători cât și procurori, chiar dacă nu și-au murdărit direct mâinile cu sânge, i-au protejat pe torționari și le-au garantat imunitatea.
De 30 de ani s-a refuzat din interiorul sistemului de justiție, atât la nivel instituțional cât și personal, a se admite rolul pe care justiția l-a jucat în represiunea din perioada comunistă.
De asemenea, analiza rolului represiv jucat de justiție în comunism a fost tratată cu superficialitate și de cercetători, istorici și profesori de drept. Acest fapt este remarcat într-unul din puținele excelent documentate studii în materie: „Dreptul în slujba puterii. Justiția in regimul comunist din România 1944-1958”. Iuliu Cracana, autorul studiului, sublinia ca: „Desi, in mai toate introducerile cursurilor de ISDR (istoria statului si a dreptului, n.a.) sunt subliniate importanta continuitatii dreptului si a cunosterii trecutului dreptului si justitiei, pe motiv ca stau la baza dreptului si justitiei actuale, autorii trateaza cu superficialitate ultima perioada in ciuda faptului ca, in mod firesc, ea influenteaza cel mai mult dreptul si mai ales justitia actuala”.
Crimele comunismului nu ar fi fost posibile fără uneltele principale ale sistemului comunist: Justiția și securitatea. „Daca ar fi, totusi, sa facem o ierarhie a vinovatilor pentru represiunea politica, Justitia s-ar afla pe o treapta mai inalta decat securitatea”, arăta cercetătorul Iuliu Cracana în studiul precizat.
Această concluzie ar trebui să dea de gândit fiecărui membru al sistemului judiciar, care tratează cu mult prea multă ușurință și nepăsare nu doar rolul jucat de justiției înainte de ”89, cât și, mai ales, efectele continuității reflexelor și mentalităților umane și institutionale, dobândite într-o jumătate de secol de dictatura comunistă. Aceste metehne represive de sorginte staliniste nu se șterg prin simpla trecere a timpului, câtă vreme nu sunt cunoscute, identificate, asumate și înlăturate în mod conștient. Fără un diagnostic, nicio boală nu se vindecă. Acest lucru e valabil si pentru vindecarea justiției de metehnele învățate în comunism.
Mentalitățile și metehnele unui sistem dăinuie după dărâmarea acestui sistem, dacă ele nu sunt indentificate și corectate în mod conștient. Ele pot fi recunoscute chiar la persoane care nu au trăit în sistemul respectiv, dar le-au preluat ca atare odată intrate în „noul” sistem.
„Dovadă a mentalității comuniste perpetuate instituțional după ’89 este reacția directorului SRI Eduard Hellvig, în discuțiile despre „câmpul tactic”
Mediafax: Puteți oferi un astfel de exemplu de mentalitate comunistă care a dăinuit în instituțiile statului?
Dana Gîrbovan: Un astfel de exemplu de dovada a mentalității comuniste perpetuate instituțional după ’89 este reacția directorului SRI Eduard Hellvig din 2015 care, în contextul discuțiilor despre „câmpul tactic” al SRI din justiție, a spus că interesul SRI era „să nu existe persoane cum au fost în trecut, judecători, procurori, care pe drum au uitat că servesc statul român și au avut alte preocupări decât a servi statul român”.
Declarația directorului Hellvig preia exact rolul judecătorilor din perioada comunistă, în care erau servitori ai statului comunist, ceea ce demonstrează că mentalitatea din această instituție a rămas neschimbata de 30 de ani.
O scurtă incursiune în trecut lămurește și sursa totalitară a acestei mentalități. Potrivit Legii nr. 1 din 1975 personalul din organele sistemului justiției și al procuraturii depuneau, înainte de investitura lor, un jurământ de credință și devotament față de patrie și statul socialist, Republica Socialistă România: „Jur să servesc cu devotament Republica Socialistă România, (…).”
După Revoluție, prin Legea 92/1992 a fost introdus pentru judecători și procurori următorul jurământ: „Jur să respect Constituția și legile țării, să apăr interesele României, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, să-mi îndeplinesc cu onoare, conștiința și fără părtinire atribuțiile ce-mi revin. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”.
În 2004, prin Legea 303/2004 jurământul a fost modificat astfel: „Jur să respect Constituția și legile țării, să apăr drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuțiile cu onoare, conștiință și fără părtinire. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”
Ca atare, în comunism, justiția servea statul. În prima etapă a trecerii de la comunism la democrație, magistrații jurau să apere interesele statului și drepturile și libertățile cetățenilor, pentru ca după 2004 să se renunțe la sintagma interesele statului, rămânând obligația de a apăra drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Această diferență de jurământ reflectă perfect trecerea de la specificul justiției totalitare la cea democratică: în totalitarism justiția slujește servește statul și apără interesele acestuia, în democrație apără drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.
Or, deși legislația s-a modificat, mentalitățile au rămas, din păcate, de prea multe ori neschimbate.
Surprinzător, declarația a scăpat netaxată nu doar de către sistemul de justiție, în general, ci și de către presă și societate civilă, fapt ce demonstrează cât de puțin cunoaște societatea românească ce diferențiază în substanță un stat democratic de un stat totalitatar, inclusiv din perspectiva justiției.
Asa se face că, după 30 de ani, justiția este subiect central de dezbatere, inclusiv electorală, clamându-se importanța sa, în timp ce interferența serviciilor de informații în justiție, intruziunea masivă în viața privată prin admiterea unui număr enorm de mandate pe siguranță națională este nu doar trecută cu ușurință cu vederea, ci și uneori agresiv justificată.
Problema era „componenta etică deficitară” a celor ce aplicau legea în acea perioadă, cum a fost și procurorul Augustin Lazăr
Mediafax: Era necesară, în context, revocarea lui Augustin Lazar de către președintele Klaus Iohannis sau justiția din timpul comunismului e ceea ce impunea atitudinea de atunci?
Dana Gîrbovan: Potrivită ar fi fost o demisie de onoare din partea procurorului general Augustin Lazăr. Justificarea că „așa erau legile” este una nu doar nedemnă, reflectând o lipsă totală de asumare a răspunderii personale, ci și, în contextul concret al prevederilor legilor anilor 80, una falsă.
Astfel, încă din 1968, Codul penal comunist prevedea în mod explicit, la art. 52, că „Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnatului.”
În expunerea de motive a respectivului Cod penal se sublinia, ca principiu de bază, „grija orînduirii noastre față de om, preocuparea atît pentru apărarea legalității, cît si pentru reeducarea persoanelor ce au savarsit infractiuni”. La nivel declarativ, aceasta era o modificare de esență a principiilor ce guvernau dreptul penal comunist, arătându-se că „în trecut s-au făcut abuzuri, încălcări ale legalității și interpretări arbitrare ale legii care au avut drept consecințe trimiterea în judecată și condamnarea unor oameni fără dovezi temeinice, aplicându-se astfel împotriva unor cetățeni măsuri cu caracter penal nejustificate de actele și manifestările acestora”.
În aceeași direcție declarată, în 1974 Republica Socialistă România a ratificat Pactul cu privire la drepturile civile și politice, ce prevedea, în art. 7, ca „Nimeni nu va fi supus torturii și nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice.”
Mai mult, Legea 23/1969 prevedea o serie de drepturi pentru deținuti, precum dreptul la hrană necesară, la odihnă, plimbare, asistență medicalã, dreptul de a petiționa, de a primi vizite, pachete. Ca atare, în anii ”80 tratamentul degradant, torturile fizice sau psihice ale deținuților erau interzise prin lege, indiferent de infracțiunea comisă de aceștia.
Obligația de a supraveghea respectarea legii la locurile de deținere revenea procurorului. Prevederile Legii nr. 60/1968 pentru organizarea și funcționarea Procuraturii Republicii Socialiste Romania, în special art. 24 si 25, impuneau procurorului obligația să verifice condițiile de deținere, acesta având acces deplin la locurile de detenție, să examineze cererile sau reclamațiile scrise ori verbale ale condamnaților, să îi asculte chiar fără prezența altor persoane, tocmai pentru a asigura respectarea deplină a legii de către organele de la locurile de executare a pedepselor. Dacă constata încălcări ale legii, procurorul era obligat să ia măsuri sau să sesizeze organele competente.
Ca atare, nu prevederile legale „discutabile” erau principala problemă în ceea ce priveste tratamentul persoanelor detinute în penitenciar, ci „componenta etică deficitară” era a celor ce aplicau sau vegheau la aplicarea legii în acea perioadă, cum a fost și procurorul Augustin Lazăr.
De altfel, Iulius Filip, în scrisoarea adresată președintelui comisiei de liberări condiționate în 1986, procurorul Augustin Lazăr, acuză direct faptul că acesta nu a luat măsuri contra torturilor din penitenciar, deși avea atribuții în acest sens: „Pe data de 9 iunie 1983 ajung la Aiud, pe restrictiva. Despre torturile, schingiuirile, teroarea, discriminarea umana care le-a facut cu mine banda criminal-terorista formata din: Lt. Trifan, plt adj Ionica, plt adj Vaida, sg maj Lazar mai tirziu, dupa ce termin inchisoarea. Da frate romane ai fost numit să ai mare răspundere, care apasa din ce in ce mai greu pe umeri tai, sa nu uiti ca cei pe care-i servesti iau multi bani pe functiile lor, dar fi sigur ca nu o sa aiba parte de ei. Niciodata banii cistigati pe oasele si cadavrele fratilor tai nu pot avea decit mirosul durerii si nenorocirilor. Bunul Dumnezeu va face mare dreptate. De ce sint in inchisoare stii dar te-ai ostenit prea putin ca oamenii sa nu fie torturati si schingiuiti desi era o atributiune care iti revenea”.
Ca atare, nu doar ca invocarea legii din acea perioadă nu constituie o justificare ci, dimpotrivă, legile de atunci atribuiau procurorului obligația de a veghea ca deținuții să nu fie torturați, așa cum de altfel reclama Iulius Filip chiar la acea vreme.
„Prin includerea mai multor probleme într-o singură întrebare, referendumul din 26 mai încalcă libertatea fiecărui cetățean”
Mediafax: Referendumul pentru justitie din 26 mai- cum il puteti defini: Acțiune electorală sau o măsură necesară pentru sistemul judiciar?
Dana Gîrbovan: Prin includerea mai multor probleme într-o singură întrebare, referendumul din 26 mai încalcă libertatea fiecărui cetățean de a-și exprima distinct punctul de vedere cu privire la fiecare dintre multele probleme supuse referendumului.
Altfel spus, prin modul în care au fost formulate întrebările, referendumul mi-a amintit tot de perioada comunistă, când, dacă vroiai să cumperi un kg de carne, trebuia să cumperi și o conserva de pește sau o pungă de creveți expandați.
Potrivit art. 12 alin. (2) din Legii 3/2000, „cetatenii sunt chemati sa se pronunte prin DA sau NU asupra problemei supuse referendumului”. Acest fapt implică ca fiecare întrebare să vizeze o singură problemă supusă consultării populare.
Or, în cazul de față, ambele întrebări de la acest referendum cuprind mai multe probleme, fiecare dintre ele de substanță, fundamental diferite, ce implica analize diferite și răspunsuri distincte.
Oferite la pachet, acestea încalcă flagrant libertatea de opinie a celor chemați la referendum, fapt ce lovește exact în spiritul constituțional al acestui tip de consultare, pentru că obligă cetățenii să răspundă cu DA sau NU global, când răspunsul la o întrebare poate fi DA pentru o problema și NU pentru alta.
Mediafax: Puteți să explicați această concluzie mai în concret?
Dana Gîrbovan: A doua întrebare este mai tehnică și cuprinde 5 probleme distincte, de aceea voi exemplifica cu prima întrebare, care cuprinde 3 chestiuni diferite.
Astfel, prima întrebare de la referendum privește interzicerea acordării amnistiei și grațierii în materia infracțiunilor de corupție. În primul rând, o astfel de întrebare, deși pare facilă – dacă o privim din perspectiva populistă – este extrem de complexă din multiple perspective.
Înainte de a ne repezi să răspundem cu DA sau NU, este important ca cetățenii să fie educați asupra rolului clemenței în istoria statului și a dreptului.
Aș reveni asupra deosebirii esențiale dintre amnistie și grațiere, pentru că atât fundamentul, cât și efectele acestora sunt diferite, astfel încât impun analize diferite.
Amnistia penală se acordă, de obicei, la schimbarea unor regimuri politice, când noua viziune ori noua realitate impune iertarea unor persoane condamnate pentru infracțiuni de regulă politice sau care ascund condamnări politice. Amnistia este un act de clemență mult mai puternic decât grațierea, pentru că șterge toate consecințele condamnării, ca și cum aceasta nu ar fi existat.
Gratierea, la rândul sau, poate fi colectivă și individuală, fapt ce necesită din nou o analiză distinctă pentru fiecare tip. Grațierea colectivă se acordă prin lege și reflectă politica penala a statului la un moment dat, fiind justificată de motive diverse, inclusiv de condițiile inumane din penitenciare.
Grațierea individuală, însă, este un atribut al Președintelui, ce derivă direct din puterea dată de votul poporului: puterea de a ierta. Acest atribut a aparținut întotdeauna numai conducătorilor, fiind un simbol al forței și puterii acestora.
Această putere permite președintelui să grațieze un condamnat din rațiuni pur umanitare – cazul persoanelor aflate în situații extrem de dificile, fie datorită sănătății, fie condiției familiale -, iar pe un altul pentru că s-a remarcat prin activități deosebite, ori pur și simplu poate grația din motive pur subiective, pe care singur și le alege.
Ca atare, și răspunsul la această parte a întrebării implică o analiză complexă. Un răspuns cu DA ar însemna știrbirea unei prerogative tradiționale și puternice a președintelui. Din punct de vedere practic, ar împiedica președintele să analizeze dacă poate acorda gratierea, spre exemplu, unei persoane condamnate pentru coruptie, dar care, în timpul unui cataclism – incendiu sau cutremur în penitenciar – s-a remarcat prin fapte deosebite, salvând viața altor deținuți. Prin urmare, trebuie să fie permis președintelui să decidă dacă poate sau nu acorda grațierea în astfel de cazuri, ori acest lucru trebuie să îi fie interzis pur si simplu?
Iată deci că această primă întrebare implică analize multiple, distinct pentru amnistie, grațiere colectivă și grațiere individuală. La această primă întrebare se poate răspunde cu DA la toate problemele, NU la toate, după cum s-ar putea răspunde cu DA la unele sau nu la altele. Matematic vorbind, o astfel de întrebare naște nu mai puțin de 8 răspunsuri posibile.
În concluzie, prin gruparea mai multor ipoteze de răspuns într-o singură întrebare cetățenii sunt forțați să răspundă în bloc fie DA, fie NU, aceștia neavând libertatea de a-și exprima în mod real opinia cu privire la fiecare din problemele cu care sunt consultați. Or, oasemenea metodă este incompatibilă cu statul de drept și democrația.
„Efectele protocoalelor asupra sistemului judiciar sunt încă departe de a fi pe deplin cunoscute”
Mediafax: La 10 ani de la semnarea protocolului secret dintre Parchetul General și SRI, în contextul reacțiilor publice pe această temă, puteți spune că știți toate efectele negative ale acestei înțelegeri? De ce credeți ca nici azi nu este desecretizată decizia CSAT care stă la baza protocolului?
Dana Gîrbovan: Efectele protocoalelor asupra sistemului judiciar sunt încă departe de a fi pe deplin cunoscute. Sperăm ca raportul Inspecției Judiciare privind modul de lucru al procurorilor pe protocoale să ofere lămuriri cuprinzătoare în acest sens.
Pe de altă parte, Comisia comună permanentă a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității SRI nu a lămurit încă în ce a constat, în concret, implicarea lucrătorilor SRI în dosarele penale, nici dacă au fost respectate normele legale ce priveau distrugerea interceptărilor sau alte asemenea aspecte.
În ceea ce privește hotărârea CSAT 17 din 2005, aceasta nu este secretă, însă președintele României refuză publicarea ei. Există însă alte hotărâri ale CSAT care sunt clasificate, hotărâri ce au privit sau influențat administrarea justiției, precum hotărârea 0068/2002 prin care SRI a fost desemnat ca și autoritate națională în domeniul realizării interceptarilor, hotărârea CSAT 00234/2004 privind cooperarea dintre SRI si Ministerul Public pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul siguranței naționale și, probabil, altele.
În ciuda prevederilor din noile legi ale justiției, care obligă toate instituțiile, inclusiv CSAT, să publice toate actele administrative extrajudiciare care privesc sau afectează desfășurarea procedurilor judiciare, acestea fiind considerate, fără excepție, informații de interes public, accesul publicului la conținutul acestora este în continuare blocat de căre CSAT.
UNJR a cerut încă din 2015 publicarea tuturor acestor hotărâri și, în urma refuzului CSAT de a ne permite accesul la acestea, am acționat această instituție în judecată. Intrucât dosarul se află încă pe rol, mă voi abține de la alte comentarii. În concluzie, analiza influenței pe care serviciile de informații le-a avut asupra justiției în perioada ce a succedat anului 1989 este departe de a fi încheiată. Această analiză este esențială pentru ruperea nu doar a justiției, ci a întregii societăți și a instituțiilor statale, de trecutul și mentalitățile comuniste. Până nu se va ajunge în acel moment, nu va exista cu adevărat un stat de drept consolidat în România.