„Scrisorii celor 6″, acest gest de curaj, prima critică „din interior” a politicii dictatoriale a lui Ceaușescu nu a fost lipsit de urmări (bineînțeles, mai întîi pentru semnatari), dar mai ales în plan extern, arătînd că în România aparatul de partid este incapabil să se reformeze din interior, ca în alte state comuniste, că la noi Nicolae Ceaușescu are un control strict asupra partidului comunist și el nu va putea fi înlăturat „democratic”, ci sfîrșitul dictaturii se va realiza altfel decît prin mijloace „statutare” comuniste.
Cum se va petrece „alinierea” autorităților de la București în politica generală de transformări din blocul țărilor Pactului de la Varșovia, nu se știa și nici nu se putea presupune încă. Era perioada în care se vorbea despre faptul că în România „mămăliga nu explodează”. Dar a explodat și a măturat comunismul cu totul, trecînd peste orice utopică reformare a lui. Continuăm interviul realizat în 7 martie 1996 cu Corneliu Mănescu.
Marius Oprea: Din datele pe care le cunosc pînă în prezent, firul cronologic al Scrisorii celor 6 a fost următorul: domnul Apostol a luat inițial legătura cu domnul Brucan, ajungînd amîndoi la convingerea că o asemenea luare de poziție este necesară. Apoi cercul s-a lărgit, ajungîndu-se la cei șase viitori semnatari ai scrisorii, scrisoare redactată într-o formă inițială de către domnul Apostol.
Corneliu Mănescu: Da, el cînd a venit la mine prima dată, am discutat în principiu despre o astfel de acțiune. A doua oară a venit cu proiectul de scrisoare care l-am amendat prin cîteva observații. El trebuia să mai discute și cu ceilalți și să revină, dar n-a mai revenit. Mai tîrziu, cînd l-am întrebat ce s-a întîmplat, mi-a spus că a fost presat de Brucan care se temea că această acțiune ar putea fi descoperită și astfel să cadă totul.
Citește continuarea pe platforma REVOLUTIONS.