INTERVIU document. Istoricul Marius Oprea și Corneliu Mănescu (1996): „După Scrisoarea celor 6, a urmat pentru mine o anchetă care a durat opt luni” (Partea I)

În 1971, întoarcerea lui Nicolae Ceaușescu din China și Coreea de Nord a fost momentul care avea să constituie în România debutul cultului personalității și a fundamentării „național-comunismului”, ca opoziție față de Moscova a regimului de la București. Noua orientare a nemulțumit o serie de activiști de partid rămași fideli Moscovei, dintre care cel mai cunoscut a fost Ion Iliescu.

De la simplele discuții în Herăstrău ale unor activiști nemulțumiți și marginalizați și pînă la conturarea unei opoziții în partid, menită să încerce răsturnarea de la putere a lui Ceaușescu nu a mai fost decît un pas. Acesta s-a concretizat însă abia 18 ani mai tîrziu, prin Scrisoarea celor 6, singurul „gest de opoziție” față de Ceaușescu în interiorul partidului care a avut notorietate.

Corneliu Mănescu, (n. 6 februarie 1916, Ploiești, – d. 26 iunie 2000, București) a fost ministru de Externe al României (1961-1972), iar la 19 septembrie 1967 a fost ales președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU; a fost prima dată când un reprezentant al unei țări socialiste era ales în această funcție.

ACTUALITATE Vasile Bănescu omagiază martirii Revoluției, în contextul situației actuale: „România subminată educațional, în rânjetele populismului trădător”

18:04

ACTUALITATE Victor Ponta: „Angajații ROMÂNI de la Mar-a-Lago sunt cei mai buni ambasadori ai noștri”

18:00

Anterior, ocupase funcții politice în cadrul Ministerului Apărării, cu gradul de general-maior. La 11 martie 1989, a fost unul dintre semnatarii „Scrisorii celor 6”, care aducea critici dure politicii interne și externe a lui Nicolae Ceaușescu, un gest cu ecouri importante în medile externe, dar fără niciun efect în interiorul partidului. Pozițiile lui Ceaușescu au rămas neclintite, iar asupra semnatarilor s-a revărsat furia dictatorului. Am stat de vorbă ca reporter-corespondent al postului de radio Europa Liberă în 7 martie 1996 cu Corneliu Mănescu, la aproape șapte ani de la acest act de curaj, care a fost prima fisură în „partidul-monolit”, anunțând sfîrșitul dictaturii la finele aceluiași an. 

Problema aceasta, a sănătății mele,  a fost de mai multe ori subiect de discuție și în anumite situații a căpătat chiar dimensiuni politice

Marius Oprea: Domnule Mănescu, au existat o serie de zvonuri privind starea sănătății dumneavoastră. Cel puțin, eu așa am fost informat, că sînteți foarte bolnav.

Corneliu Mănescu: Problema aceasta, a sănătății mele a fost de mai multe ori subiect de discuție și în anumite situații a căpătat chiar dimensiuni politice. Prima dată a fost în 1972, cînd am fost îndepărtat de la Ministerul de Externe. Era exact cu o zi înainte de vizita pe care trebuia să o facem în Belgia. Așteptam cu multă bucurie întîlnirea cu prietenul meu, ministrul de externe, Pierre Armin. Atunci mi s-a comunicat hotărîrea de destituire. Această mișcare a stîrnit foarte multe discuții și în țară, dar mai ales în străinătate. Atunci, Ministerul de Externe a fost obligat să trimită o circulară tuturor ambasadelor noastre din străinătate, afirmînd că starea sănătății mele nu mai îmi permite să îmi continui funcția de ministru de externe, în care lucram de aproape 12 ani. A mai fost un moment cînd sănătatea mea a constituit un subiect animat.

Citește continuarea pe platforma REVOLUTIONS.