Istoricul Marius Oprea, despre Vladimir Tismăneanu sau „Marele Șoc” de la sfîrșitul unei memorii scurte
În genere, am avut alte treburi de făcut, după ce am fost înlăturat în februarie 2010, de la conducerea Insitututului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Aveam în minte și drept datorie să continui ceea ce instituția pe care o înființasem și o condusesem pînă atunci, IICCMER, renunțase de bunăvoie să mai facă – investigarea propriu-zisă a crimelor comunismului. A trebuit să pornesc pe cont propriu, cu eforturi greu de uitat, dar așa am putut vedea și cine-mi sînt adevărații prieteni, un „Centru de Investigare a Crimelor Comunismului”, care a funcționat în cadrul unui ONG pe care l-am înființat în aces scop.
Au fost atunci, în februarie 2010, cîteva momente despre care probabil Vladimir Tismăneanu nu ar vrea să-și amintească, dar mă simt dator să-i reîmprospătez memoria. După ce a preluat, practic, „frîiele” IICMER, prima acțiune a noii echipe a fost statuată în Hotărîrea de Guvern nr.134 din 23 februarie 2010 (publicată, cu celeritate, în Monitorul Oficial nr.122 din aceeași zi). În noua Hotărîre, litera e) din articolul 3), cel care enumera atrbuțiile instituției a fost eliminată. Paragraful eliminat prevedea „investigarea științifică și identificarea crimelor, abuzurilor și încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum și sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situații de încălcare a legii”.
Practic, se sista tocmai INVESTIGAREA CRIMELOR COMUNISMULUI, institutul devenind numai unul de cercetare. Și aici, deși știu că este o amintire jenantă pentru Vladimir Tismăneanu, trebuie să fac o precizare.
Fără să am habar de ceea ce se pregătea prin acest HG 134, am dat curs invitației la discuții făcută de Tismăneanu. A participat și parte din echipa sa. Acestea au fost purtate exact în același timp în care se pregătea anularea investigațiilor la IICCMER, prin eliminarea alieantului e) de la articolul 3. Pe atunci, relațile mele cu Vladimir Tismăneanu erau afectate parțial de opțiunile noastre politice diferite, dar nu erau întrerupte: ele au fost avariate mai întîi de publicarea de către el în 2004 a cărții de convorbiri cu Ion Iliescu, „Marele șoc din finalul unui secol scurt”, de care s-a dezis imediat ce devenise un apropiat al președintelui nou ales, Traian Băsescu. Discuția noastră a fost înregistrată la cererea lui și stenograma o mai păstrez, mi-a fost furnizată ulterior chiar de către „staff”-ul său.
Ca urmare a întîlnirii, am declarat public în acele zile din februarie 2010: „Sper că vor avea înțelepciunea să găsească o formulă prin care să mă lase să continui investigațiile arheologice. Depinde de noua conducere a institutului. Eu, practic, nu mai pot fi angajat acolo, pentru că nu se mai fac angajări, dar am atras fonduri private și sper să mă lase să continui investigațiile pe care le-am început, în baza acestor fonduri private” (declarație preluată de HotNews). Îmi ofeream deci serviciile pro-bono, numai pentru a putea continua cercetările arheologice în căutarea victimelor ucise prin împușcare sau în lagăre și închisori. Fără să știu că atît acestea, cît și tot ce ținea de investigarea crimelor comunismului ca atare nu mai intra în vederile noii conduceri a IICCMER.
Am subliniat „pro bono”, pentru că într-o postare recentă pe pagina lui de Facebook, Vladimir Tismăneanu a publicat un fel de replică la o opinie a mea („Vorbește Băsescu, gîndește Petrov”, din data 16 septembrie, preluată de Mediafax). Textul lui e o înșiruire a meritelor lui Traian Băsescu, pe care nu o mai reiau aici (în special legate de „condamnarea comunismului”). Vladimir Tismăneanu adăuga, la final: „Viața nu e o plimbare pe o șosea bine asfaltată. Apar răscruci neșteptate, secvențe imprevizibile, ba chiar și gropi. Spre deosebire de Marius Oprea, fostul consilier (plătit) al lui Tăriceanu, eu nu am deținut nicio funcție plătită. Spre deosebire de Marius Oprea, eu nu-l aud pe Petrov când vorbește Traian Băsescu. Sunt cîteva teme unde mă despart de fostul președinte. Dar nu voi urla cu lupii. Niciodată”. Cinste consecvenței sale. Declarase public și ferm (și aici nu am de ce nu să îl cred) că de Traian Băsescu îl leagă „o prietenie pe viață”. Ceea ce nu este însă adevărat e că el ar fi lucrat „pro bono” și că nu a fost plătit, pe cînd eu am fost, vezi Doamne, „consilierul (plătit) al lui Tăriceanu”.
Aici, cum am făcut și arătînd că el a fost acela care a tăiat practic atribuțiile IICCMER de investigare a crimelor comunismului, emasculîndu-l, trebuie să fac o corecție serioasă. Eu am fost în guvernul Tăriceanu mai întîi consilier de stat și apoi consilier personal, pe probleme de securitate națională. Am lucrat mai întîi la Secretariatul General al Guvernului și apoi în subordinea Cancelariei Primului Ministru. M-am ocupat în special de tot ceea ce privea legislația în domeniu (pachetul de legi ale Securității Naționale, Legea 221 privind ștergerea condamnărilor politice și a efectelor lor, acordarea de indemnizații muncitorilor revoltați la 15 noiembrie 1987 la Brașov, proiectul Legii Arhivelor, Ordonanța de reînființare a CNSAS, în urma deciziei Curții Constituționale de a o desființa ș.a.).
Declarațiile mele publice de avere și interese arată că veniturile au fost conforme cu grila de salarizare din cadrul guvernului, pentru posturile ocupate. În schimb, din activitatea „pro-bono” pe care Vladimir Tsmăneanu a înțeles să o facă, „condamnînd” comunismul numai prin publicarea de documente și renunțînd la investigarea judiciară a crimelor, acesta a cîștigat de fapt mai mult decît am cîștigat eu, ca demnitar în guvernul Tăriceanu. Conform datelor care au fost făcute publice în baza Legii 544 de către Administrația Prezidențială în 19 martie 2010, lui Vladimir Tismăneanu i-a fost decontată în trei ani și jumătate, între 2006 – 2009, suma de 114.770 lei (32.000 euro). Administrația Prezidențială a refuzat să spună în ce au constat deconturile.
M-am abținut să răspund, la vremea respectivă, șicanei sale potrivit căreia eu am fost „consilierul plătit” al lui Tăriceanu, în vreme ce el ar fi lucrat „pro bono” (am văzut cu cît) pentru Traian Băsescu. Dar șirul mistificărilor nu s-a oprit aici. Cînd Vladimir Tismăneanu a mai „sărit odată din baie”, ca să mă exprim mai puțin academic, cum dealtfel o face și el din ce în ce mai des, în ultima vreme, acuzînd direct Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Româesc, m-am simțit dator să reacționez.
Președintele Radu Preda, Alin Mureșan (autorul unei vaste monografii despre Fenomenul Pitești) și Dinu Zamfirescu, președintele Consiliului Științific al IICCMER sînt acuzați de Tismăneanu că au devenit „gladiatori ai cauzei legionare”. Este o acuzație foarte gravă, cu iz penal, dacă se dovedește adevărată. Dar ea e prilejuită numai de un comunicat, prin care ICCMER ia act „cu uimire și indignare” de declarațiile lui Mihai Demetriade și Mădălin Hodor, apreciindu-se ca „un act de vandalism intelectual să califici terifiantul experiment derulat la închisoarea din Pitești drept o simplă răfuială între grupări adverse, fie ele și legionare”. „Bomboana pe colivă”, ca să mă exprim iarăși popular e că, sărind în apărarea lui Mihai Demetriade și Mădălin Hodor, Vladimir Tismăneanu adaugă: „libertatea academică este non-negociabilă”.
Deși Mădălin Hodor n-ar prea putea lua un premiu academic pentru punerea în circulație a sintagmei „căcat cu ochi”, cu care îi califică pe deținuții „reeducați” de la Pitești. Trebuie condamnat în schimb acest limbaj, care nu are ce căuta în lumea academică, unde asemnea licențe nu sînt permise sub nicio scuză – iar comunicatul IICCMER tocmai asta a făcut. Pentru că „libertatea academică” nu poate, totuși, mai ales în cazul dezbaterii istorice, să depășească limitele bunului simț. Și nici luările de poziție publice ale unor intelectuali care se respectă nu trebuie să depășească acele granițe, precum fățărnicia sau mistificarea.