Marius Tucă Show | Interviu integral. Rodica Mandache: „S-au schimbat și lucrurile cele bune, și cele rele și sunt multe care te seacă” – VIDEO

Prezentăm principalele declarații ale actriței Rodica Mandache la emisiunea „Marius Tucă Show”:

„Absolut tot timpul am emoții și știi cum simt înainte de spectacol, cum aș fi într-un avion și trebuie să sar cu parașuta și e problema, cred că a tuturor și a celor viteji și a celor fricoși ”.

EXTERNE Conferința anuală de presă a lui Putin / Sistemul Patriot din România, criticat liderul rus. „Doar în câteva secunde începe separarea focoaselor”

12:40

ACTUALITATE Registrul Auto Român, AVERTISMENT pentru șoferi referitor la „fake-news” despre anvelopele „all seasons”:

12:38

„Emoția o simt tot timpul, dar oboseala o simți mai puțin pentru că îți place ce faci, îmi place mult ce fac, îmi place ce joc, am avut norocul ăsta să joc numai lucruri care îmi plac foarte mult, sau poate sunt ca portughezii, adică mă mulțumesc cu ce mi-a dat Dumnezeu”.

„Până acuma nu am avut uimirea asta pe care o am, că am trăit cu atât de mulți, atât de mari, că am jucat cu ei, că m-am bucurat să pot vorbi, să mergem la imprimări, să mergem la filmări, până acum nu am mai avut așa ceva. Și acum sunt atât de uimită și exact cum nu cred că… știi când simți golul ăla că nu o să mai ai 17 ani și nu o să mai fii frumoasă și… așa e și cu ei”.

„În clipa în care îi văd, ți-am spus, simt că e ceva al meu și eu mă simt mult mai rotundă, mai bogată, mai împlinită pentru că i-am cunoscut și încă ceva, din fiecare rămâne și în noi. Țin minte când am jucat cu Bibanu și felul lui de a fi, de a mă înțepa…”

„Amza era foarte bun, Amza era un om foarte bun, știu că o dată a venit la filmare și avusesem o emisiune numai cu mine și cântam și mi-a spus, am stat cu inima așa strânsă că se aproprie aparatul și jucam mai multe vârste și se aproprie aparatul, ei și după ce s-a apropriat am zis, nu, e bine, dar sigur oricine putea să spună asta, dar el o spunea cu așa o bucurie, cu o încântare, ca un copil care povestea… Amza era un om bun”.

„Toți am avut depresurizarea de a trece de la epoca comunistă, la cea de acum. Îmi e dor de mine, de noi din perioada aceea, 4- 5 ani cât au fost în care credința era uriașă, speranța era uriașă…”

„Îmi e dor de noi cum eram, cum vorbeam, vorbeam altfel, atunci dacă m-ai fi chemat într-o emisiune puteam să mut cu vorbele mele studioul de aici până în Piața Victoriei și bineînțeles că aveam o energie extraordinară, dragostea era foarte mare pentru tot și toată lumea era în partea lui de sus, toți funcționam în partea noastră de sus”

„Regele Mihai  (m-a emoționat) pentru că a avut pe umeri o istorie cumplită, sarcini de nedus, grele, foarte grele, a fost un sacrificat și eu nu am fost regalistă, la început nici nu credeam că se poate, că pot să gândesc așa ceva, sarcini militare a avut, strivitoare aproape și faptul că a rezistat demn și cu suferință, l-a făcut simbolul binelui. Eu îmi aduc aminte că înmormântarea lui a fost un moment foarte important al acestui popor”

„Nu poate să îmi fie dor de perioada aia pentru că eu, eu sunt un individ, simțeam că fruntea mea este lipită de genunchi, de asta am început cu șunca și cu apa caldă, dar în același timp simțeam că fruntea mea este lipită de genunchi. La un spectacol, era o ramă pe un perete și atunci a venit cineva și a spus dați jos rama aceea să nu se creadă că ați spus o ramă goală în locul tovarășului Ceaușescu. Și îmi aduc aminte că eram obraznică și deșteaptă și am zis ?”

„Am studenți și asta îmi face și bine și rău. Prima generație de studenți pe care am avut-o, în clipa când povesteam ceva sau le răspundeam, sau încercam să le fac educația, ei erau așa, foarte uimiți și într-o admirație foarte totală. A doua generație era un pic mai grăiți, a treia, ultima generație, nu are ce să facă cu ce le spun, nici nu mă ascultă și atunci eu mă simt pe  o insulă pustie și ca un cățel care nu poate lătra și degeaba spun”

„Oamenii vor să se iubească și nu știu cum. Și sunt într-o neputință totală în comunicare, în Biblie se spune distrugerea cărării de la om la om o să fie sfârșitul lumii, adică distrugerea comunicării adică în clipa în care noi nu o să mai știm să ne dăm mâna și nu mai știm, nu mai știm…”

„Analfabetul secolului 21 o să fie cel care nu înțelege, nu cel care nu știe să citească și am ajuns deja la asta… Nu știu să se iubească, nu știu să citească, nu știu să își ocupe timpul, nu știu să facă o bucurie celuilalt, ar vrea, dar nu pot. E o neputință undeva”.

„E greșeala noastră pentru că pe noi ne-au crescut foarte bine părinții noștri și noi nu am știut să îi creștem pe ei. Ei doresc să plece din țară, tu i-ai opri? Nu poți să îi oprești pe cei care nu poți să îi oprești, sunt foarte mulți care vor să plece și foarte mulți care vor să se întoarcă, sunt confuzi”

„E un gol, e undeva un gol pe care îl simți tot timpul și este dureros pentru că, așa cum am spus la începutul emisiunii, mi-am dorit și am sperat că o să se schimbe lucrurile rele, că o să rămână cele bune. S-au schimbat și cele bune și cele rele și sunt multe care te seacă”

„E vorba că asta este o meserie în care îți dorești să joci dorești să fii căutat, dorești să fii folosit și pe urmă vin și banii și respectul și așa mai departe. Dar în primul rând vrei să joci”.

Prezentăm interviul integral:

Marius Tucă: Bun găsit oameni buni la o nouă ediție specială, mai avem un pic și vine, cine vine? Vine Crăciunul, chiar vine Crăciunul. Invitata din această seară așa cum a fost anunțată prin mijloacele de informare în masă, faptul că suntem la o masă, nu am altceva, este cunoscuta, îndrăgita, celebra de acum, actrița Rodica Mandache.

Rodica Mandache: Mulțumesc frumos că m-ați invitat.

Marius Tucă: Bun găsit, în perioada asta foarte greu să găsești pe cineva care să participe la emisiuni televizate și atunci vă dați seama că am…

Rodica Mandache: Cum e rezerva la fotbal, nu?

Marius Tucă: E, nu vă mai alintați doamna Rodica pentru că știți bine e vorba de dragoste în stare pură, nu în stare latentă.

Rodica Mandache: Dar ce crezi că ăia nu sunt iubiți?

Marius Tucă: Am trecut deja la per tu, îmi cer scuze, un dialog civilizat, văd că…

Rodica Mandache: Asta este, nu este… eu nu vă tutuiesc.

Marius Tucă: Felul nostru de a… doamna Rodica Mandache, dați-mi voie, e un fel de știi că acuma se vorbește, zice bună ziua, ce faceți Nicule? Știi că așa e, adică nu îi spune nici la pertu, dar ce faceți …

Rodica Mandache: Ce faceți dumneavoastră.

Marius Tucă: Nu, ce faceți Nicule, sau Iulian sunteți pregătit de…? Păi ori ești Iulian, ori…

Rodica Mandache: Nu, e frumos, e poetic.

Marius Tucă: E poetic?

Rodica Mandache: Da.

Marius Tucă: Dați-mi voie să spun că încă din primele rânduri, mă rog asta e la scrieri, încă din primele imagini, că arătați absolut superb în seara asta.

Rodica Mandache: Știți cum spune Shakespeare „frumos e în ochii celui ce privește”.

Marius Tucă: Aoleu, asta e… mi-ați dat greu de la început, dacă nu aveam prietenă, sincer vă spun, vă cerea prietenia pe Instastory cel puțin.

Rodica Mandache: Ce nu aveați dumneavoastră?

Marius Tucă: Prietenă pe Instastory, sincer vă ceream prietenia pe  Messenger cel puțin.

Rodica Mandache: Hai să ne propunem așa, să nu râdem, da? Dacă izbucnim în râs, cine izbucnește în râs îi dă celuilalt un milion.

Absolut tot timpul am emoții și simt înainte de spectacol, cum aș fi într-un avion și trebuie să sar cu parașuta

Marius Tucă: Nu surprize prea mari, că la un moment dat o să vină invitat și celebrul actor Marius Manole, crede-mă că în emisiunea trecută a fost invitatul principal și tot am râs…

Rodica Mandache: Dar tu râzi de a de-adevăratelea când îl vezi pe el?

Marius Tucă: Da, dar asta e  bună chestia asta, cine ți-a zis? El ți-a zis astăzi că joci tot timpul teatru, că nu mai ai nici o emoție, mai ai emoție?

Rodica Mandache: Tot timpul și sunt de dimineață într-o emoție…

Marius Tucă: Păi spune-mi, ai spus că ai scris pe foi, păi citește de pe foile alea.

Rodica Mandache: Am scris foarte multe lucruri aici pe foi și aș vrea să vi le spun.

Marius Tucă: Spune-mi te rog, ai emoții?

Rodica Mandache: Absolut tot timpul am emoții și știi cum simt înainte de spectacol, cum aș fi într-un avion și trebuie să sar cu parașuta și e problema, cred că a tuturor și a celor viteji și a celor fricoși „oare se deschide parașuta?”.

Marius Tucă: Bine, uite, Marius mi-a zis și o să ne confirme acum că nu mai are emoțiile pe care le avea o dată, și ce m-a surprins și mai tare, jucase două Richard al III-lea aproape 8 ore sau cât are, în orice caz vreo  ore cu siguranță și nu se simțea obosit…

Rodica Mandache: Asta nu are nimic de a face cu emoția, că nu se simțea obosit.

Marius Tucă: Nu, vorbeam pe de o parte de emoție și după aceea să te întreb și despre asta. Ai putea să joci, probabil că ai jucat și tu câte două spectacole într-o zi, dacă asta e și mai multe, îți face plăcere și ești acolo nu simți nici o secundă emoția, e adevărat?

Rodica Mandache: Emoția o simt tot timpul, dar oboseala o simți mai puțin pentru că îți place ce faci, îmi place mult ce fac, îmi place ce joc, am avut norocul ăsta să joc numai lucruri care îmi plac foarte mult, sau poate sunt ca portughezii, adică mă mulțumesc cu ce mi-a dat Dumnezeu.

Marius Tucă: Cum sunt?

Rodica Mandache: Sunt un popor care nu seamănă cu nici un alt popor.

Marius Tucă: Dar tu te pricepi și la portughezi?

Rodica Mandache: Sunt îndrăgostită de Portugalia și de portughezi și m-aș duce oricând la Lisabona, în toată țara aia mică,  un popor tare frumos, e un popor disciplinat înăuntru, e un popor iubitor, e un popor care se mulțumește cu ce i-a dat Dumnezeu…

Marius Tucă: Nu credeam că în seara asta o să vorbim despre portughezi …

Rodica Mandache: Și socotește că e un dar, e un popor care socotește că totul este un dar. De altfel se vede din (…), din felul lor de a fi, de felul cum a fost reconstruit Lisabona…

Marius Tucă: Din lucrurile esențiale care reprezintă.

Rodica Mandache: Da, gândește-te că au avut colonii și au rămas săraci și ei trăiesc așa.

Marius Tucă: Zilele trecute… e adevărat aveau colonie, aveau un imperiu cum s-ar spune… spune-mi te rog, zilele trecute ai jucat la Petroșani cu Maia Morgenstern și te plângeai la un moment dat că nu știu pe ce traseu acolo era ceva înfiorător că nu mai puteai.

Rodica Mandache: Nu, drumul pe Dealul Negru până la Râmnicu Vâlcea de la Pitești îl știu pentru că cred că îl fac de 10 ori pe an, dar de acolo până la Petroșani nu îl mai știam. Când cunoști un lucru îl și iubești, când nu îl cunoști e vai de capul tău. Mi s-a părut lung, este foarte frumos…

Marius Tucă: Poți să te îndrăgostești de lucruri pe care nu le cunoști, pe care le simți, pe care le vezi, nu ți se mai întâmplă, cred că e vârsta, ok.

Rodica Mandache: Vârsta mea e foarte bună și sunt mulțumită de ea.

Marius Tucă: Nu, e vârsta în sensul bun al cuvântului că…

Rodica Mandache: Nu e nimic bun în sensul în care spuneați.

Marius Tucă: Cum spuneați dumneavoastră doamna Rodica, păi nu cum spuneai… descoperi un drum pe care nu îl cunoști, dar îți place, te bucuri de el…

Rodica Mandache: Da, foarte frumos drumul. Dar este asta spuneam, e acest Bumbești-Livezeni care a fost făcut cu voluntariat…

Marius Tucă: Ai pene pe căciulița aia atât de sexy?

Rodica Mandache: Am de toate și mi le-am pus special pentru Crăciun.

Marius Tucă: Din pene de ce, de fazan?

Rodica Mandache: De pichere, pichere care face oăle acelea cu picățele.

Marius Tucă: Mă întreabă cineva în cască și trebuie să vă întreb, ce ați primit cadou de la Marius de ziua dumneavoastră?

Rodica Mandache: L-am adus aici.

Marius Tucă: Ăla e cadoul?

Rodica Mandache: Da.

Marius Tucă: Ce e aia? Ou de picher?

Rodica Mandache: Da, așa arată un ou de picher.

Marius Tucă: Portocală sau ce? Îți aduci aminte cântecul o portocală?

Rodica Mandache: Da.

Marius Tucă: Cine l-a cântat? Îl cânta Anda Călugăreanu? Ce e cu tine?

Rodica Mandache: Nu îl cânta Anda Călugăreanu.

Marius Tucă: Dar cine îl cânta?

Rodica Mandache: Sau îl cânta poate și Anda.

Până acuma nu am avut uimirea asta pe care o am, că am trăit cu atât de mulți, atât de mari, că am jucat cu ei, că m-am bucurat să pot vorbi, să mergem la imprimări, să mergem la filmări

Marius Tucă: Să nu ziceți că nu v-am zis, că mi-am uitat telefonul iar în geantă, ca de obicei, adică nu e nimic nou. Spune-mi, te rog, Rodica, mă țin de mult să te întreb și nu te-am întrebat. Te-am mai întrebat de Amza Pelea, de nume mari, cum e să fi fost contemporană cu mari actori ai României care astăzi nu mai sunt, cu care ai jucat, cu care ai fost prietenă, unde se duce prietenia asta, cum rămâne, care e starea ta raportată la oameni minunați, prieteni, actori?

Rodica Mandache: Până acuma nu am avut uimirea asta pe care o am, că am trăit cu atât de mulți, atât de mari, că am jucat cu ei, că m-am bucurat să pot vorbi, să mergem la imprimări, să mergem la filmări, până acum nu am mai avut așa ceva. Și acum sunt atât de uimită și exact cum nu cred că… știi când simți golul ăla că nu o să mai ai 17 ani și nu o să mai fii frumoasă și… așa e și cu ei.

Marius Tucă: Dar te gândești la ei, vorbești cu ei, îți aduci aminte prieteniile legate.

Rodica Mandache: În același timp simt că e ceva care îmi aparține și dacă văd un interviu, cum am văzut cu Iordache acum câteva zile… e asta e Anda…

Marius Tucă: Da, o portocală. Cum era Anda Călugăreanu? Continuă-ți ideea ce ai văzut acum câteva zile.

Rodica Mandache: Pot să îți spun de Anda, era ca un gând frumos, era cu totul specială și cu o energie extraordinară, cu un talent mare, mare de tot, de asta a și făcut la 40 de ani facultatea de teatru, nu avea nevoie, dar a făcut-o ca să fie liniștită. Nu a avut o viață ușoară, talentată și…

Marius Tucă: Nu sunt mulțumit de răspunsul pe care mi l-ai dat legat de oameni, actori mari, actori uriași și cu care…

Rodica Mandache: Ar trebui să fii mulțumit, pentru că în clipa în care îi văd, ți-am spus, simt că e ceva al meu și eu mă simt mult mai rotundă, mai bogată, mai împlinită pentru că i-am cunoscut și încă ceva, din fiecare rămâne și în noi. Țin minte când am jucat cu Bibanu și felul lui de a fi, de a mă înțepa, cu Amza… Amza era foarte bun, Amza era un om foarte bun, știu că o dată a venit la filmare și avusesem o emisiune numai cu mine și cântam și mi-a spus, am stat cu inima așa strânsă că se aproprie aparatul și jucam mai multe vârste și se aproprie aparatul, ei și după ce s-a apropriat am zis, nu, e bine, dar sigur oricine putea să spună asta, dar el o spunea cu așa o bucurie, cu o încântare, ca un copil care povestea… Amza era un om bun.

Marius Tucă: Uite stăteam și mă gândeam acuma, vorbim și despre 30 de ani de libertate, 30 de ani de democrație, 30 de ani de teatru liber nu? Pentru că înainte totuși exista cenzura, exista sistemul, exista comunismul și mă gândeam că ai avut fericirea, până la urmă, de a trăi două sisteme, două lumi total diferite, adică au fost anii până în 1989, până la revoluție au fost anii de comunism, însă anii care erau în plină creație, da?

Rodica Mandache: Nu numai eu.

Marius Tucă: Nu, de atunci, se făcea teatru, se juca…

Rodica Mandache: Se făcea un teatru foarte bun.

Marius Tucă: Și a venit revoluția și a venit libertatea, cum ai compara cele două perioade pe care le-ai pune față în față într-o oglindă, cum le-ai descrie cele două perioade din  viața ta, până la urmă pentru că fac parte din viața ta?  30 de ani după și…

Rodica Mandache: Sunt foarte diferite pentru că atunci eram tânără și acum nu mai sunt și văd cu alți ochi.

Marius Tucă: Păi în 1989 erai tânără.

Rodica Mandache: Eram, dar toți am avut depresurizarea de a trece de la epoca comunistă, la cea de acum. Îmi e dor de mine, de noi din perioada aceea, 4- 5 ani cât au fost în care credința era uriașă, speranța era uriașă…

Marius Tucă: De anii 1990 spui?

Rodica Mandache: Da, îmi e dor de noi cum eram, cum vorbeam, vorbeam altfel, atunci dacă m-ai fi chemat într-o emisiune puteam să mut cu vorbele mele studioul de aici până în Piața Victoriei și bineînțeles că aveam o energie extraordinară, dragostea era foarte mare pentru tot și toată lumea era în partea lui de sus, toți funcționam în partea noastră de sus, până într-o zi când…

Marius Tucă: Nu cred că până într-o zi, încet, încet pe nesimțite, toată energia aia aproape nucleară care te făcea să zbori pentru că te bucurai de libertate, te bucurai de tot ce au însemnat zilele, lumina aia era minunată s-a estompat încet, încet în timp până când a rămas o ceață…

Rodica Mandache: Până în 1989…

Marius Tucă: Lăptoasă.

Rodica Mandache: Eu nu pot să zic că am trăit foarte rău și nu am avut apă caldă și nu am avut mâncare, fiind actor și actori foarte iubiți se găseau tot felul de soluții.

Marius Tucă: Subtilități.

Rodica Mandache: Da, subtilități să le numim dragostea aceea era tradusă în șuncă, cartofi, ouă…

Marius Tucă: Adică ce le lipseau majorității populației?

Rodica Mandache: Da, nu pot să spun asta, mă și simțeam la un moment dat… mă simțeam și vinovată când  știu că o colegă de a mea a venit la mine și avea un telefon care se muta dintr-o cameră în alta și asta era ceva extraordinar și a făcut așa în apă și a zis soțul ei: „unde crezi că sunt? Sunt într-o cadă cu apă”, însemna summumul.

Marius Tucă: Trist, dar adevărat.

Rodica Mandache: Foarte trist, dar m-am simțit și vinovată pentru că eu stând pe lângă ambasada americană aveam, cred că de asta, nu că era…

Marius Tucă: Îți aduci aminte de telefoane, apropo, că vorbeai, nu toată lumea avea un telefon, era singurul abonat, erau și cuplaje îți aduci aminte? Și așteptai să închidă cuplajul să poată să te sune…

Rodica Mandache: Nu am avut cuplaj, dar ce pot eu să îți spun…

Marius Tucă: Nici eu nu am avut, dar am văzut cazuri…

Rodica Mandache: Ce poți să îți spun este că stăteam cu un coleg de vorbă și ne bucuram și mai erau încă doi și la un moment dat a venit un băiat, dar un băiat anume, ochii lui vedeau ca oglinda aia din mașină care vede din toate părțile, cu un zâmbet șmecheros în colțul gurii, era sâmbătă după amiază și tocmai primisem două telefoane, unul de perete, unul nou așa și unul în bucătărie. Și le pusesem pe toate și eram așa de fericită că sunt ca în vest. Trăiam asta și băiatul ăsta a venit cu o geantă pe spate și a spus „vi s- a stricat telefonul” și am zis nu, ba da vi s-a stricat telefonul, nu, merge, uite merge. Ei vă spun eu că vi s-a schimbat telefonul, eram acolo mulți, el era foarte deștept și a zis da, aveți dreptate, nu. Și uite așa l-a reparat.

Marius Tucă: Am auzit de multe ori vorbindu-se despre faptul că s-a făcut mai bine teatru, mai mult teatru, teatru mai adevărat decât după 1989, e adevărat din punctul tău de vedere?

Rodica Mandache: Da, dar nu știu să răspund la întrebarea asta, poate că…

Marius Tucă: Eu te-am chemat să îți pun întrebări, pentru că dacă știam invitam pe Manole, dacă știam că nu răspunzi.

Rodica Mandache: Crezi că el știe?

Marius Tucă: Nu. Deci se făcea teatru mai adevărat? Păi cum îți explici asta, Rodica, pentru că totuși…

Eu cred că se adunaseră foarte mulți regizori care se nasc o dată la 100 de ani…

Rodica Mandache: Să îți spun de ce nu știu, pentru că este vorba despre regizorii talentați despre… eu cred…

Marius Tucă: Da, dar dacă ai spune cuiva din afară, faptul că într-o perioadă comunistă, unde libertățile că aproape nu existau, unde cenzura tăia aproape tot, foarte rar ieșea ceva la cenzură, era un miracol, într-o perioadă în care lumea trăia foarte prost, o perioadă destul de gravă a României, într-o perioadă în care se lua curentul, se lua apa caldă, nu era căldură…

Rodica Mandache: Dar nu numai din cauza asta pentru că era foarte grav tot ceea ce se întâmpla…

Marius Tucă: Anii 80 este totul înfiorător, nu puteai să spui o vorbă și așa mai departe, adică ascultai pe ascuns posturi de radio, Europa Liberă, Vocea Americii și așa mai departe, cum de teatru era mai adevărat decât teatrul de după 1989?

Rodica Mandache: Cred că un om care are multe necazuri, multe impedimente în viața lui de fiecare zi…

Marius Tucă: Mai degrabă reușește?

Rodica Mandache: Da.

Marius Tucă: Nu sunt de acord  cu asta.

Rodica Mandache: Ba da.

Marius Tucă: Eu mă uit la Daria, mă uit la copilul meu și privesc din perspectiva asta.

Rodica Mandache: Sunt fel și fel de necazuri.

Marius Tucă: Noi cred că avem chestia asta fatalistă să avem să fie greu, trebuie să ne chinuim, dacă se poate să ne târâm ca să ne iasă ceva. De ce să nu  fie toate lucrurile în regulă și să iasă?

Rodica Mandache: Eu cred că se adunaseră foarte mulți regizori care se nasc o dată la 100 de ani…

Marius Tucă: Și nu s-au născut și în următorii 50-30 de ani?

Rodica Mandache: Nu, pentru că nu s-au născut.

Marius Tucă: Măcar ciclici și tot se întâmpla chestia asta.

Rodica Mandache: S-au schimbat lucrurile atât de mult secolul 21 are mari probleme de recepție și oamenii nu sunt pregătiți deloc…

Marius Tucă: Nu sunt pregătiți pentru ce înseamnă secolul ăsta cu tot ce are el.

Rodica Mandache: Uite, Radu Afrim este din punctul meu de vedere…

Marius Tucă: Încerci să citești de pe foi?

Rodica Mandache: Nu, unde vezi?

Regele Mihai a avut pe umeri o istorie cumplită, sarcini de nedus, grele, foarte grele, a fost un sacrificat

Marius Tucă: Ce ai scris pe foile alea, chiar așa?

Rodica Mandache:  Romi, Fernando Pessoa, Monica Pilat, Regele Mihai.

Marius Tucă: Ai tot felul de citate …

Rodica Mandache:  Nu numai citate, una dintre întrebări este ce personaj te-a uimit, te-a emoționat…

Marius Tucă: Ce personaj?

Rodica Mandache:  Regele Mihai pentru că a avut pe umeri o istorie cumplită, sarcini de nedus, grele, foarte grele, a fost un sacrificat și eu nu am fost regalistă, la început nici nu credeam că se poate, că pot să gândesc așa ceva, sarcini militare a avut, strivitoare aproape și faptul că a rezistat demn și cu suferință, l-a făcut simbolul binelui. Eu îmi aduc aminte că înmormântarea lui a fost un moment foarte important al acestui popor, dar cu tine vorbeam la telefon și tu de o dată ai făcut: ia uite, o uimire de a ta conveneau, ploua cu oameni..

Marius Tucă: Și  o stare pe care oamenii nu știu dacă au mai avut-o probabil la revoluție.

Rodica M: Nu, pesemne că au fost momente din astea,  nu atât de plenare, nu atât de …

Marius Tucă: Păi atunci?

Rodica Mandache:  Păi uite când Nadia a luat nota 10…

Marius Tucă: Vorbeam de după 1989, nu… a fost un moment unic, incredibil și cred eu irepetabil, adică după câți ani de exil, da? Din 1947 fă calculul, până în 1989, da? Adică e greu cu calculele, 42 de ani și încă 30 după, adică 70 de ani de exil, mai bine de 70 de ani.

Rodica Mandache:  Eu cred că demnitatea lui, cred că felul lui de a iubi patriotismul lui, ne-a ajutat să vedem …

Marius Tucă: Dar de ce l-am descoperit în momentul în care a trecut în neființă? O bună întrebare, nu e o caracteristică a noastră, că începe să ne pese și să ne prețuim din momentul în care…

Rodica Mandache:  Nu a noastră, a tuturor, tot Shakespeare are asta, atâta vreme cât ai omul în fața ta, nu îl respecți și nu îți dai seama de importanța și de…

Marius Tucă: Scoate foaia cu Shakespeare, nu îmi cita din memorie.

Rodica Mandache:  Dacă o știu așa de ce să…

Marius Tucă: Păi pare aproximativ…

Rodica Mandache:  Și abia când nu îl mai ai, nu îl mai vezi simți importanța…

Marius Tucă: Îți de dor cumva de perioada ia înainte de 89, nu cumva faptul că e vorba despre tinerețea ta?

Rodica Mandache:  Nu poate să îmi fie dor de perioada aia pentru că eu, eu sunt un individ, simțeam că fruntea mea este lipită de genunchi, de asta am început cu șunca și cu apa caldă, dar în același timp simțeam că fruntea mea este lipită de genunchi. La un spectacol era o ramă pe un perete și atunci a venit cineva și a spus dați jos rama aceea să nu se creadă că ați spus o ramă goală în locul Tovarășului Ceaușescu. Și îmi aduc aminte că eram obraznică și deșteaptă și am zis dar cine poate să aibă o minte atât de bolnavă și să își închipuie aș ceva? Și îmi aduc aminte că doamna Deleanu directoarea teatrului în care am fost și care a fost cu totul și cu totul de aur a spus: Rodica stai jos și fii actriță pe scenă, cred că a spus și mai frumos. Din glasul ei am simțit că nu trebuie să fiu îndrăzneață și obraznică, să îi spun, insolentă când nu trebuie pentru că vorbești despre o instituție și numele unei instituții… în sfârșit am înțeles mai bine atunci, dar și acum este același lucru. Povestea cu rama și cu așa, la spectacolele lui Afrim, de pildă, le-am găsit. E câte o cronicăreasă care face lucruri bolnave. S-ar putea ca acum după 1990 să nu înțelegem cum trebuie. Uite îl dau exemplu pe Afrim: are un fel de a vedea rușinea, frica, boala, greșeala, alt fel, au alte forme și nu le recunosc, ce am eu bun e că încerc, că mă străduiesc și câteodată înțeleg foarte bine…

Marius Tucă: Să le cunoști, să le înțelegi…

Rodica Mandache:  D,a și să mă schimb.  Atâta tot că vechea generație care m-a hrănit pe mine și noi la rândul nostru încercăm să le spunem celor tineri de acum câte lucruri frumoase am învățat, ce lucruri bune pot să îți dea anumite cutume și așa mai departe. Ei sunt în galop,  nu se opresc, când ești în galop nu poți asimila, totuși se face în timp.

Marius Tucă: Din 90 încoace viața noastră a fost contra-cronometru, mai mult decât un galop, în tot ce am făcut, în tot ce am trăit, în tot ce am iubit, în tot ce am construit…

Rodica Mandache:  Ba da, dar ar trebui să umblăm la…

Marius Tucă: Dar mie mi se pare că e pe repede înainte tot ceea ce trăim și ceea ce ni se întâmplă și că nu avem timp de nimic, sau de fiecare dată ne amăgim că mâine, că poimâine, că într-o zi o să avem timp să vorbim, că o să avem timp să citim, că o să avem timp să scriem, să avem timp să iubim și ne trezim că a trecut viața și chiar secolul. Nu ai sentimentul ăsta nu te mai uita în foi că nu te ajută…

Rodica Mandache:  Dar nici nu mă uit ca să citesc… Mă uit din când în când îmi schimb privirea ca să fiu expresivă și să îți înmoi inima.

Marius Tucă: Ești, deci deja m-a înmuiat un mesaj despre tine, uite ce scrie, cred că ți-ai pus fanii să îmi scrie mie: ce poezie minunată este doamna Rodica, o poezie de dragoste care ar atinge inima tuturor, că îmi vine să plâng.

Rodica Mandache:  Un bărbat sau o femeie?

Marius Tucă: O femeie.

Rodica Mandache:  Îi mulțumesc.

Marius Tucă: A, e de bine sau e de rău?

Rodica Mandache:  Nu, e de bine, e bine.

Marius Tucă: Deci spuneam, nu ți se pare că secolul e din ce în ce mai grăbit, că timpul e din ce în ce, trăim o vreme, o viață pe repede înainte și că lăsăm în fiecare zi lucruri pe care să le facem mâine sau poimâine, sau într-o zi nu mai apucăm să le facem niciodată? Și atunci te întrebi dacă viața asta pe care o trăiești, nu este viața pe care ai fi vrut să o trăiești? Sunt prea filozofic, abstract? Că pot să pun și întrebări dacă…

Rodica Mandache:  Mai simple.

Marius Tucă: Cât de cât.

Rodica Mandache:  Hai lasă, te înțeleg stai liniștit, știi eu am studenți și asta îmi face și bine și rău, prima generație de studenți pe care am avut-o, în clipa când povesteam ceva sau le răspundeam, sau încercam să le fac educația, ei erau așa, foarte uimiți și într-o admirație foarte totală. A doua generație era un pic mai grăiți, a treia, ultima generație nu are ce să facă cu ce le spun, nici nu mă ascultă și atunci eu mă simt pe  o insulă pustie și ca un cățel care nu poate lătra și degeaba spun.

Marius Tucă: Cum  cățelul ăla care latră tot timpul când răspunzi la telefon…

Rodica Mandache:  Adeluța?

Marius Tucă: Adeluța, da, de câte ori sun eu latră și zic dă câinele mai încet.

Rodica Mandache:  Poate că nu îi place cum scrii.

Marius Tucă: Îmi aduc aminte de… nu că puneam la îndoială ceea ce faci tu cu studenții, dar le-am spus și eu o dată sau de două ori, apropo de recepție și de felul în care oamenii primesc când vrei să le oferi ceva, pentru că aici e problema, nu mai știu să primească, pe de o parte, nu mai știu să asculte, nu mai știu să primească, nu mai știu să nimic…

Oamenii vor să se iubească și nu știu cum. Și sunt într-o neputință totală în comunicare

Rodica Mandache:  Analfabetismul funcțional.

Marius Tucă:  Și le-am spus cred că la redacție, vedeți că uite, Rodica Mandache are… se strâmbau toți, la fel și la Daria la școală, și în momentul în care ai venit cu studenții și v-ați făcut numărul, spectacolul era incredibil, ăia erau cu lacrimi în ochi și nu mai știau ce să facă de bucura pe care tu cu studenții o oferiseră-ți și mă gândeam cât de reticentă, că la mine binele  e cu forța, adică mai aveam un pic să îi bat pe ăia, sau alt episod, se juca Joi Mega Joy, eu îl văzusem, așa cum văd cele mai multe dintre spectacole și le-am zis vedeți că vă duc la teatru, bineînțeles că s-au strâmbat la ziar, îți aduci aminte?

Rodica Mandache:  Da.

Marius Tucă: Și am închiriat cred că toată sala atunci că eram foarte mulți, eram sute și îmi aduc aminte…

Rodica Mandache:  La spectacolul lui Radu Afrim.

Marius Tucă: Da, spectacolul lui Radu Afrim și îmi aduc aminte că era sâmbătă seara, o zi liberă, după ce se lucrează și duminica în presă, se lucra că acum nu mai lucrează nimeni nimic și i-am adus sâmbătă seara, ploua, bătea un vânt, era ceva noiembrie, o vreme câinoasă și mă uitam în ochii lor, că stăteam pe scări acolo la Odeon și mă înjurau toți cu privirile. Adică sâmbătă seara pe vremea asta la teatru, băi, dementule, ce ai cu noi, avem viața noastră și am mers, s-au așezat cuminți la spectacol, li s-a părut ciudat pentru că stăteau pe niște gradene, au mai înjurat o dată cu privirea, bă unde ne-ai adus? A apărut decorul ăla care era o bucătărie total atipică față de teatru și așa mai departe și am stat pentru că știam efectul final care va fi, în fața lor asaltul ăsta de înjurături la nesfârșit, iar când s-a terminat spectacolul ce s-a întâmplat? Aplaudau toți în picioare, se uitau la mine cerându-și iertare, iertare pentru toate înjurăturile din priviri pe care mi le aduseseră și au plecat fericiți, luminoși, cam asta e și cu binele pe care nu mai știe nimeni să îl primească și de multe ori îl faci cu forța.

Rodica Mandache:  Vezi, asta este specialitatea lui Afrim, spectacolele lui, oamenii vor să se iubească și nu știu cum. Și sunt într-o neputință totală în comunicare, în Biblie se spune distrugerea cărării de la om la om o să fie sfârșitul lumii, adică distrugerea comunicării adică în clipa în care noi nu o să mai știm să ne dăm mâna și nu mai știm, nu mai știm…

Marius Tucă: Nu mai există solidaritate, nu mai există prietenie, o destructurare a caracterelor în general, nu mai are nimeni răbdare cu nimeni, nu mai iartă nimeni pe nimeni și apropo de ce spuneai, studenții tăi.

Rodica Mandache:  Care vor, ei nu mai au sinapse, ei nu mai au biblioteci în care să își pună…

Marius Tucă: Cred că am ajuns aici, am ajuns aici, uite eu știi că vin din Caracal, nu e bine să spui că ești din Caracal, chiar vorbeam cu Marina Constantinescu, sănătate Marina…

Rodica Mandache:  Dar acum nu trebuie să umilim un oraș din cauza unei atrocități.

Marius Tucă: Nu, țin minte că 10  ani am făcut acolo, am adus cele mai bune spectacole tocmai pentru că… și acum după crima asta, crimele astea îngrozitoare aproape că nu mai poți să faci nimic pentru că e un oraș al criminalilor.

Rodica Mandache:  Ține de noi…

Marius Tucă: Așa e și am acolo prieteni care toți sunt directori de școală și întrebam  despre generațiile care vin, nu se mai întâmplă nimic în materie de școală, sunt câțiva copii care învață aproape cu forța pentru că îi obligă părinții, sunt câteva familii și în rest nu învață nimeni și nu vrea nimeni să învețe și modelele lor este să facă bani, să fie fotomodele, să fie…

Rodica Mandache:  Asta li se arată, asta li se dă. Știi că am găsit…

Marius Tucă: În școală?

Rodica Mandache:  Nu, ei se uită la televizor și atunci…

Marius Tucă: Modelele lor sunt maneliști celebri de la Guță la …

Rodica Mandache:  Sunt și ei oameni, e un fenomen.

Marius Tucă: Cine?

Rodica Mandache:  Modelele și fetele și…

Analfabetul secolului 21 o să fie cel care nu înțelege, nu cel care nu știe să citească

Marius Tucă: Rodica, dacă se face o listă cu 1000 de modele, tu nu te regăsești în primii 5000.

Rodica Mandache:  Nu, dar asta nu înseamnă că nu sunt …

Marius Tucă: Păi nu despre asta era vorba, că ești sau nu ești, apropo de modele, sunt și ei oameni, a spus cineva că nu sunt și ei oameni? Repede tu să sari în apărarea maneliștilor, nu i-a acuzat nimeni de nimic, eu vorbeam despre copii, despre elevi care își găsesc idolii în cântăreți de manele, Rodica. Hai să îți spun ceva, îți dau un alt exemplu, deci festivalul pe care îl fac, la care ai fost de atâtea ori și la mare și aici, ai fost, da? L-am dus și la Caracal, tu știi teatrul, superb, 250 de locuri, gratuit totul, mari artiști, cei mai mari din România cântând pe scenă, da? Gratis, da? Sala de 250 de locuri era ocupată pe jumătate hai să zic 100-100 și ceva de locuri, mai încolo pe malul unei piscine, un club unde dădeau manele, erau mii de oameni, nu se putea respira, înțelegi? Aici suntem și nicăieri în altă parte și de multe ori ne mințim sau de cele mai multe ori ne mințim că suntem bine, că probabil că fiecare înconjurat de câțiva prieteni care sunt pe măsura fiecăruia dintre noi credem că lumea e perfectă, numai că dacă faci doi metri mai încolo s-ar putea să fie hăul și tu nu poți să trăiești în bula ta că toate sunt bune aici, iar la doi pași mai încolo să fie hău, hăul în forma cea mai îngrozitoare. Nu te trezești cu asta de multe ori, mergând prin spitale de exemplu, pe stradă? Te deranjez?

Rodica Mandache:  Nu mă deranjezi, încerc să gândesc și să spun că acest analfabetism social acest autism social, dar a apărut și au apărut tot felul de expresii în analfabetismul funcțional pentru că așa este că analfabetul secolului 21 o să fie cel care nu înțelege, nu cel care nu știe să citească și am ajuns deja la asta…

Marius Tucă: Acolo în testele alea, da, asta era că citeau și nu înțelegeau ce citeau, că nu este vorba de a nu știi să citească.

Rodica Mandache:  Nu știu să se iubească, nu știu să citească, nu știu să își ocupe timpul, nu știu să facă o bucurie celuilalt, ar vrea, dar nu pot. E o neputință undeva.

Marius Tucă: Păi și atunci de ce am trăit 30 de ani de libertate?

Rodica Mandache:  Păi e greșeala noastră pentru că pe noi ne-au crescut foarte bine părinții noștri și noi nu am știut să îi creștem pe ei. Ei doresc să plece din țară, tu i-ai opri? Nu poți să îi oprești pe cei care nu poți să îi oprești, sunt foarte mulți care vor să plece și foarte mulți care vor să se întoarcă, sunt confuzi.

Marius Tucă: Eu îi încurajez mai ales să meargă să studieze în afară.

Rodica Mandache:  Să studieze e altceva, numai că eu cred că și îmi e frică de asta, că sunt foarte multe minți bune, copii buni care învață bine și care sunt crescuți într-un fel și vin așa cum te aleg pentru un film, sau pentru un talent anume, pentru fotbal, pentru balet sau… și vin și iau acești copii și îi duc la specializare și așa mai departe pentru că…

Marius Tucă: Să intre Marius în studio, vă rog să îl cablați pe Marius, Manole, un actor acolo șa.

Rodica Mandache:  Dar cum, dar eu de dimineață până seara numai la asta mă gândesc, cum să fac cum să intre el la discuție.

Marius Tucă: Nu, dar e bine să fie și el în discuția asta a noastră care e cât se poate de serioasă și după aia să… știi, să mai vedem ce mai discutăm, unde rămăsesem, în ce punct?

Rodica Mandache:  Mie îmi place…

Marius Tucă: Îți place de el ca actor sau ca om?

Rodica Mandache:  Ca tot.

Marius Tucă: De ce e un actor special Marius Manole? Poftiți, lăsați nu fiți atât de duri pe ansamblu.

Rodica Mandache:  Are har. Hai treci, ți-ai pus ochelari?

Marius Manole: Păi doar eu sunt la o emisiune cu doamna Rodica Mandache nu vin fără ochelari, nu vin nepregătit, am citit cărți, am stat de dimineață, am fost la bibliotecă, mi-a dat domnul Tucă alea ce să…

Marius Tucă: Temele pe care să le discutăm…

Marius Manole: Trebuie să compresez.

Rodica Mandache:  A cui sunt ochelarii?

Marius Manole: Ai mei de citit.

Rodica Mandache:  Ești ca motanul încălțat, dar e bine, e bine.

Marius Manole: Da, un pic de alură de francez, mulțumesc pentru cafea, mulțumesc pentru tot, foarte distractivă emisiunea, am râs.

Marius Tucă: Lanțul lui Marius atinge lavaliera, bagă-ți lanțul, am văzut că ai îngerul ăla excepțional.

Rodica Mandache:  Dar ce ai pe lanț?

Marius Manole: Pe lanț am o aripă de înger, argint, care înseamnă îngerul meu care mă păzește de pieze rele, chiar poate și de față. Am vrut să vin pe la spate și să fac așa, când era serioasă, când spunea de generația tânără, când eram la Bulandra, că venise să vadă Ivanovo pentru a nu știu câta oară…

Rodica Mandache:  Rodica Mandache în persoană.

Marius Manole: Da, Rodica Mandache, și venise, că asta admir foarte tare la dumneaei îi place să vadă un spectacol de multe ori. Intram în sală și am trecut pe lângă ea și când am trecut am văzut unde stă și i-am dat peste pălărie și a picat pălăria și eu tot am mers înainte și eram pe scenă deja jucam și auzeam din sală „ce prost ești, da ce prost e ăsta măi”, spunea la oamenii ăia care erau la spectacol; „dar ce prost e ăsta” …

Rodica Mandache:  Nu spuneam…

Marius Manole: E, ba da, așa spuneați, v-au auzit mai mulți colegi de ai mei și poate colegi mai…

Rodica Mandache:  Cu cine eram?

Marius Manole: Singură.

Rodica Mandache:  Nu, vorbeam singură.

Marius Manole: Erați singură pe un scaun, jur și le spuneați la niște oameni, spectatori: ce prost e ăsta, ce prost ești măi.

Rodica Mandache:  Crezi tu că spuneam așa.

În primul rând că un om tânăr trebuie să se simtă iubit de societate. Și societatea nu îi iubește și nu are nevoie de ei.

Marius Tucă: Domnul Tucă, că nu ne… zi Marius.

Marius Manole: Bine, eu o las așa, nu o contrazic pentru că am văzut ce părere ai de generația  noastră, generația tânără că suntem…

Rodica Mandache:  Dar ce tu ești generația tânără?

Marius Manole: Haideți doamna Rodica să nu ne jignim chiar până într-acolo.

Rodica Mandache:  Dar câți ani ai tu măi băiatule?

Marius Manole: Păi 38.

Marius Tucă: A făcut chiar 40, dar mă rog.

Marius Manole: Bine, ăștia nu se pun, ultimii trei nu se pun. Că au fost sub o conducere…

Marius Tucă: Dar de ce Marius, nu crezi că acolo suntem? Nu de generații, ci de… ea vorbește de studenții ei care au 18-20 de ani…

Marius Manole: Rău, e mai rău ca la ei, dar… acuma nici noi nu am avut, poate că nici noi nu am știut cum să avem grijă de ei cum trebuia sau cum trebuie și noi am fost ușor agresivi și noi ne-am arătat prea știutori, mult prea știutori, atotștiutori.

Rodica Mandache:  Dar cred că asta se întâmplă, dar în primul rând că un om tânăr trebuie să se simtă iubit de societate…

Marius Manole: Exact.

Rodica Mandache:  Și societatea nu îi iubește și nu are nevoie de ei.

Marius Tucă: Ar trebui să reușească, tu spuneai mai devreme că au piedici, care se chinuie, care se străduiesc să duc o luptă…

Marius Manole: Nu toți sunt făcuți la fel, nu toți au caracterul ăsta bătăios și cunosc copii foarte mulți care nu mai suportă să meargă la școală pentru că la școală sunt agresați de alți colegi care sunt foarte răi, de vârsta lor și sunt răi, chiar de profesori care zice „uite-l prostul ăsta” și am un coleg, prieten care are un copil care nu mai vrea să meargă la școală. Și nu e un copil prost, nu e un copil lipsit de calități și „că își bat joc de mine pentru că eu nu vreau să stau cu ei sau nu știu ce și eu nu mai știu ce să fac.  Ei cu ei sunt răi.

Marius Tucă: Marius și, atenție, s-ar putea să nu aibă sprijinul necesar să treacă peste un lucru. Dar și noi am trecut prin perioade din alea și cred că am avut noi capacitatea altfel… copiii excepționali, absolut excepționali și la învățătură și inteligența lor care nu poate să treacă peste asta sau nu au o familie care nu poate să îi ajute.

Rodica Mandache:  E uite asta că moș Crăciun a întrebat ce e cel mai important în viața voastră și Catinca a răspuns „Familia”

Marius Manole: Și după aia a zis moș Crăciun a zis mai gândește-te puțin ce e mai important decât familia, ceva ce poți dărui unui alt copil sau unui alt om și ea a zis „iubirea” și mă rog  Moș Crăciun a zis „timpul”.

Rodica Mandache:  Și Moș Crăciun bine a făcut.

Marius Tucă: Să ne lase frate… a, era chiar el. Sunt unii care nu…

Rodica Mandache:  Cum, copiii îl trăgeau de barbă și barba lui…

Marius Tucă: V-am povestit cu Moș Crăciun că știam la un moment dat cine e și îmi aducea de fiecare dată cărți și eu le citeam știam că erau prin casă pe unde le ascundea Moș Crăciun și le citea și în momentul în care mi le dădea erau deja citite.

Marius Manole: Erai norocos, eu ce puteam să fac, să le port în fiecare an…

Rodica Mandache:  Măi, dar amândoi de fiecare dată când ne întâlnim, numai asta spuneți amândoi.

Marius Manole: Păi astea sunt traumele noastre din copilărie, de asta vorbim așa.

Marius Tucă: Asta am vorbit ultima dată, ne-am adus aminte că vine Crăciunul, ce ai vrea să vorbim de Paște?

Marius Manole: Da, la Paște nu primeam nimic.

Marius Tucă: La Paște ce să… da, păi da la Paște nu se făceau asta cu iepurașul e o chestie nouă încoace.

Marius Manole: Nu aveam.

Marius Tucă: Doar că ne îmbrăcam frumos de Paște…

Marius Manole: Da și aveam dimineață masa aia care îmi plăcea mie cel mai tare, aia de se ducea tata în piață venea cu caș proaspăt, ceapă verde, roșii…

Marius Tucă: La mine era noaptea de Paște, după ce mergea la Biserică, cu toate că era interzis, masa era atunci. Pregătea cu stufatul la cuptor, la 2-3 dimineața.

Marius Manole: Nu, la noi părinții se culcau.

Marius Tucă: De ce? Păi probabil că ei consumau băuturi alcoolice…

Marius Manole: Nu este adevărat, de ce să vă mint. Haideți să revenim la, da.

Rodica Mandache:  Iași avea întotdeauna zăpadă, Iașiul are multe dealuri și văi și toți copiii se dădeau cu…

Marius Manole: Iașiul este foarte frumos, Iașiul are foarte multe dealuri și văi, nu sunt toate orașele cu dealuri și văi?

Marius Tucă: Se aude un troncănit, bagă-ți îngerul în cămașă.

Marius Manole: Dacă asta vă deranjează…

Rodica Mandache:  Dar dă-l la spate.

Marius Manole: Dar pare că am ceva de gât, uite stau așa, e mai modern așa.

Marius Tucă: Cu dealuri, zi te rog descrierea.

Rodica Mandache:  Din cauza asta mașinile erau mai puține pe vremea aia și în Portugalia tot așa sunt, așa dealuri așa văi și tramvaiele merg tot așa și se opresc aici.

Marius Manole: Mi-am dat seama că în instituțiile statului oamenii nu își fac treaba că nu îi interesează, ori nu pot, ori nu știu cum

Marius Tucă: Marius, spune-mi te rog, ai ascultat discuția noastră apropo de teatrul din înainte de 1989?

Marius Manole: În mare, am ascultat pentru că v-am spus că eu sunt lider de sindicat și am probleme tocmai cu această generație și tocmai cu… da, de asta nu am ascultat în foarte mare parte pentru că aseară am fost la un spectacol care mi-a plăcut foarte tare, la Teatrul Național, care se numește Livada de Vișinii și pe care vă invit să o vedeți.

Rodica Mandache:  Dar eu l-am văzut.

Marius Manole: Da, mie mi-a plăcut foarte tare, s-a mutat spectacolul de la Sala Mare, s-a mutat la Sala Studio. Deci publicul nu mai e pe gradenă, e în sală și e foarte frumos, mi-a plăcut foarte tare, doar că m-am uitat așa în sală și era o jumătate de sală Marius, o jumătate de sală. Nu pot să spun cât efort, nu pot să îți spun cât efort pentru actorii ăia și m-am uitat acolo și după aia am plecat și am scris un mail directorilor mei prin care le-am spus „să vă fie rușine, la comunicare, că nu sunteți în stare să umpleți o sală de 500 de locuri la un spectacol ca nu e prost”.

Marius Tucă: Mai ales că e bun…

Marius Manole: Chiar bun și mi-am dat seama că în instituțiile statului oamenii nu își fac treaba că nu îi interesează, Marius, ori nu pot, ori nu știu cum.

Marius Tucă: Marius îmi pare rău că te dezamăgesc, dar eu nu am văzut nici o reclamă la spectacolul Pădurea Spânzuraților.

Marius Manole: Marius sunt cazuri și cazuri, nu e vorba de asta, dar sunt spectacole mai speciale care au nevoie să fie vândute într-un fel, nu poți să lași doar așa că ai dat tu… mă rog, despre asta vorbeam, generația asta a doamnei Rodica are raportarea asta că ești obraznic, dacă faci observație ești obraznic. Nu, fac observație…

Marius Tucă: Nu toată generația, generalizezi acuma.

Marius Manole: Nu, nu toată generația, dar…

Marius Tucă: Nu am auzit-o pe Rodica spunând niciodată ești obraznic..

Marius Manole: Nici mie nu mi-a spus niciodată. Mă rog, în anumite cazuri când chiar am fost obraznic, dar nu faptul ăsta că ei ne spun nouă, ne fac observații, dar nu se obișnuiesc…

Rodica Mandache:  Da, dar știi că poți să te duci unde ai scris scrisoarea „să vă fie rușine”, să te duci și să spui „hai să facem într-un fel să fie la toate spectacolele”…

Marius Tucă: Dar cine să facă…