Marius Tucă Show | Interviu integral. Rodica Mandache: „S-au schimbat și lucrurile cele bune, și cele rele și sunt multe care te seacă” – VIDEO

Marius Manole: Eu nu sunt plătit pentru asta, o dată și doi este a șasea oară când spui, adică bine, noi am tot scris, adică sunt niște spectacole la Teatrul Național care nu se joacă, nu s-au jucat mult timp că ei nu au public și ei au zis „Nu se vând Marius, sunt proaste”.

Rodica Mandache:  Mie nu îmi vine să cred că Teatrul Național…

Marius Manole: Nu au public, că sunt proaste.

POLITICĂ Kelemen HUNOR, negociator între PSD și USR/ „Să ia un lighean cu apă rece şi să pună fiecare picioarele în apă”

14:44

VIDEO Vladimir PUTIN afirmă că Rusia nu a fost învinsă în Siria și anunță discuții cu Bashar Al-Assad

14:44

Rodica Mandache:  Păi și atunci de ce le-au pus?

Marius Manole: Păi asta întreb și eu. Da, mă rog.

Marius Tucă: Zi mai departe, uite mesaje excepționale, ca să vă citesc: Bună seara dumneavoastră și invitaților, mă bucur enorm de faptul că mă uit la asemenea emisiune, nu am cuvinte, felicitări și Marius Manole ești extraordinar, Carina Ziana, la fel mesaje în care doamna Rodica Mandache, până să intri tu, pentru că acuma la fel deja iei toate aplauzele, noi trecem pe planul doi.

Rodica Mandache:  Poate scapă unul că data trecută așa și eu.

Marius Tucă: Se auzeau în căști toate aplauzele.

Marius Manole: Da, e un conflict de generații.

Marius Tucă: Este adevărat sau e…?

Rodica Mandache:  Nu, că întotdeauna a fost un conflict între generații.

Marius Manole: De exemplu la doamna Rodica nu a fost niciodată un conflict de generații…

Marius Tucă: Voi aveți o relație cu totul specială…

Rodica Mandache:  Dar eu am cu toți colegii lui, de ce? Chiar cu toți colegii lui, eu joc foarte mult cu …

Marius Manole: Maia Morgenstern.

Rodica Mandache:  Ăștia din generația…

Marius Manole: Dar chiar joacă.

Marius Tucă: Și pe la Petroșani juca cu Maia Morgenstern…

Rodica Mandache:  Am jucat cu Maia.

Marius Tucă: Și nu ai zis până la capăt ce ți-a zis Maia că te plângeai că nu  știu ce drumuri și ai zis, Rodica ți-a zis aia mi-a plăcut extraordinar, bucură-te că jucăm, bucură-te că suntem aici și așa mai departe.

Rodica Mandache:  Că la vârsta mea mai am căutare.

Marius Manole: A, cât am crezut că întrebi. Ai zis la vârsta mea mai am și am crezut că întrebi cât.

Marius Tucă: Cât aveți  sau ce? Câți cotolani aveți? Era întrebarea.

Rodica Mandache:  Câte pisici am? Am una singură.

Marius Tucă: Nu, era cotolani, nu cotoi.

Rodica Mandache:  Cotolani ce înseamnă?

Marius Tucă: Ani.

Marius Manole: E, la noi la Iași cotolani însemna bani de exemplu.

Marius Tucă: Ah, am înțeles, e altceva. Deci, vorbeam despre asta… diferența.

Marius Manole: Dacă se face teatru mai bun.

Marius Tucă: Da, Rodica a spus cu siguranță că înainte se făcea teatru mult mai adevărat și mai bun.

Marius Manole: Acum mă gândeam și eu la asta. Gândește-te așa Marius, că la Institutul de teatru intrau maxim șase oameni la actorie. Șase. Că erau trei facultăți în toată…

Rodica Mandache:  În timpul tău, dar în timpul meu intrau 60 sau 75.

Marius Manole: Serios?

Rodica Mandache:  Da.

Marius Tucă: În anii 80 erau numai cinci locuri…

Marius Manole: Erau aleși foarte bine studenții, nu era că actoria putea să o facă oricine. Veneai, dădeai, luai, nu luai, mai făceai fără școală, te mai prindeai, mai făceai un particular

Rodica Mandache:  La noi au fost patru clase și toți sunt în București și eu, dacă vrei, ți-i înșir să vezi ce grozavi sunt.

Marius Tucă: În anii 80 erau cinci locuri, pe bune.

Rodica Mandache:  Da, e adevărat. Anii 80 nu sunt niște ani…

Marius Tucă: Așa. Du-ți ideea până la capăt.

Marius Manole: Erau aleși foarte bine studenții, nu era că actoria putea să o facă oricine. Veneai, dădeai, luai, nu luai, mai făceai, făceai fără școală, te mai prindeai, mai făceai un particular, mai făceai nu știu ce, mai faci nu știu ce și ești actor. Sigur că da, actoria e o meserie pe care poate să o facă oricine dacă vrea să o facă, că nu se mai face cu atât de multă…

Marius Tucă: Rigoare.

Marius Manole: Rigoare, profunzime seriozitate, dacă vrei. Adică acum, da, poate să fie, dar pe timpul ăla nu putea oricine voia să fie actor să fie actor. Erau rare cazurile…

Marius Tucă: Păi și atunci zici că era o selecție foarte credibilă.

Marius Manole: Da, și erau rare cazurile în care cineva era neavenit în meserie. Acum sunt foarte multe cazuri de actori despre care se spune, bă, n-are ce căuta că nu e… știi? Atunci nu prea găseai, rar. Sau mă înșel?

Rodica Mandache:  Nu, nu te înșeli.

Marius Manole: Știi, când se năștea o actriță, când se năștea o trupă de actori, ieșeau din facultate și debutau, în primul rând că debutau cu roluri mari sau poate debutau într-un fel anume…

Rodica Mandache:  Nu, dar te simțeai iubit, te simțeai în atenția tuturor.

Marius Manole: Și lumea venea să-i vadă pe cei care au ieșit acum, cine sunt ăștia și abia așteptau să iasă să înflorească. Acum, ai noștri ies din facultate și mor că se ofilesc, că n-au locuri.

Marius Tucă: De ce?

Marius Manole: Dar nu au unde să joace, adică trebuie să-și facă singuri. Unii pot să facă asta, alții nu pot, unii sunt lideri, alții nu sunt, unii au bani, alții n-au bani.

Marius Tucă: Ideea de impresariat nu există în România…

Marius Manole: Unde ați debutat dumneavoastră?

Rodica Mandache:  La Teatrul Național din București, în anul întâi.

Marius Manole: Așa, cu ce rol?

Rodica Mandache:  Cu rolul principal și toți actorii mari făceau… Dar asta a fost o întâmplare.

Marius Manole: Unde a debutat doamna Mihuț?

Rodica Mandache:  Mariana… Să știi că noi pe urmă ne-am dus în provincie, Mariana a fost la Pitești, nu știu cât, jumătate de an, după care a venit la Teatrul Giulești unde a făcut niște roluri inimaginabile cu Dinu Cernescu și pot să și spun rolurile…

Marius Manole: Mă rog, deci erau roluri mari, adică… Tania Popa a debutat la Național cu Ondin.

Rodica Mandache:  Eh, mai mult de atât cât să fie?

Marius Tucă: Uite, noi discutăm de mult despre teatru, că nu facem un secret din asta, și Marius zice un lucru cu care eu sunt de acord. Marius, de ce un director de teatru, și nu vorbim acum despre Caramitru pentru că spune cineva că Manole are ceva să-i plătească lui Caramitru, sunt directori sau foști directori de teatru în România care au fost 16, 20 de ani directorul unui teatru. Ți se pare normal? Ție, Rodica Mandache.

Rodica Mandache:  Asta dacă avem discuția dacă mi se pare normal sau anormal, un lucru care nu trebuie făcut, da? Dar eu nu vreau să vorbim despre asta, chiar nu… și nu cred că el are ceva împotriva lui Caramitru în felul ăsta.

Marius Tucă: Dar nu despre Marius vorbeam. Vorbeam de un principiu și te întrebam și mie mi se pare incredibil dacă vrei, chiar strigător la cer, cineva să fie 20 de ani, e o viață de om. Directorul unui teatru, da? Sau mai mult decât atât. Ți se pare normal? Te întreb încă o dată.

Marius Manole: Nu, nu-i normal, bineînțeles că nu-i normal.

Rodica Mandache:  Nu, nu mi se pare normal pentru că oamenii obosesc…

Marius Tucă: Și mai e chestia asta, nu apucă unul să spună… Acum Marius, pentru că e unul dintre actorii care are curaj, și sunt de acord cu el, nu pot să fiu de acord cu chestiile politice, băi, a spus ceva, nu trebuie să spui nimic. Dar de ce să nu spui pentru că tocmai pentru asta ne-am bătut 30 de ani?

Marius Manole: La 30 de ani de la revoluție, eu simt în jurul meu, și în mine puțin, frică. Frică de a spune într-o instituție publică ce simți sau ce ți se pare în neregulă.

Marius Manole: Asta o să o spun și cu orice risc. Eram acum două zile, trei zile când România…

Marius Tucă: Nu trebuie să spui cu orice risc că…

Marius Manole: Ba nu, vezi?

Marius Tucă: Există risc dacă spui asta?

Marius Manole: Marius, la 30 de ani de la revoluție eu simt în jurul meu, și în mine puțin, frică. Frică de a spune într-o instituție publică ce simți sau ce ți se pare în neregulă.

Rodica Mandache:  O frică mai mare decât acum trei ani.

Marius Manole: Acum trei ani nu spuneam așa de vehement.

Rodica Mandache:  Nu, dar e o frică mai mare.

Marius Manole: Da? Mă rog, o fi mai mare decât acum trei ani, probabil. Marius, actorii angajați sunt angajați pe contracte determinate și nedeterminate, da? Eh, la noi s-a ales varianta nedeterminat, adică domnul Caramitru ales ăsta nedeterminat pentru că acest nedeterminat îți conferă ție ca director un…

Marius Tucă: Un ascendent, posibilitatea să renunți oricând la contract.

Marius Manole: Exact. Și la 30 de ani de la revoluție, colegi de-ai mei au fost chemați la teatru și li s-a spus „sunteți norocoși că sunteți angajați, aveți contracte determinate, atât.

Marius Tucă: Determinate?

Marius Manole: Determinate. Adică pe o perioadă scurtă. Atât.

Marius Tucă: Păi și de ce să-ți fie teamă să spui asta în primul rând?

Marius Manole: Ah, mie de ce? Pentru că orice observație pe care o faci.. sigur, n-au ce să facă, n-au mie ce să-mi facă, dar simți atmosfera asta de… pentru că un om care stă…

Marius Tucă: Îți pune starea ta de actor de acolo de angajat sub semnul întrebării în permanență.

Marius Manole: Bineînțeles. Și nu ți-o pune la modul că să te țină proaspăt, viu, să nu te culci pe-o ureche, că dacă ești… bă, poate mă dă mâine, hai să fiu cât mai… ci ți-o pune la modul „ai grijă ce… ai grijă, cineva te-a angajat în teatrul ăsta”.

Marius Tucă: Zici?

Marius Manole: Păi eu vă zic ce-a fost.

Marius Tucă: Da, da. Nu, întrebam pe Rodica? Adică trebuie să fii recunoscător.

Marius Manole: Da. Sau genul de replică pe care n-am să o iert niciodată „Vă rog nu mai faceți valuri să atrageți atenția asupra instituției”.

Marius Tucă: Dar eu spun ceva, eu cred că prin toate instituțiile de stat se întâmplă…

Marius Manole: Dar unde trăim? Și asta se întâmplă, Marius, la 30 de ani de la revoluție. Vă dați seama că nu s-a schimbat nimic, că acei oameni sunt și azi.

Marius Tucă: Marius, dar eu cred că în toate instituțiile de stat se întâmplă asta.

Marius Manole: Asta e. De ce un director de orice instituție, ENEL, RADET, orice, de ce consideră că e un stăpân pe o moșie? De ce consideră pentru că ei sunt plătiți de la stat ca și mine? Adică, iertați-mă, pentru mine, managerii mei, directorii mei sunt niște colegi mai mari care au funcția de a călăuzii instituția, dar sunt niște colegi.

Marius Tucă: Bine, aici e vorba de sistemul de stat. E adevărat, sunt total de acord cu tine. Eu n-am lucrat niciodată la stat, ăsta e avantajul meu.

Marius Manole: Ai avut noroc.

Marius Tucă: Da, să știi că am avut noroc. N-am lucrat nici măcar o zi la stat…

Marius Manole: Dar să-ți fie frică la 30 de ani de la revoluție mi se pare că au murit oameni degeaba. Degeaba.

Marius Tucă: E un motiv pentru care poți să spui asta. E adevărat.

Marius Manole: Iar lucrul ăsta, poate să mi se… Da, zici că poate să te dea afară, să-ți facă probleme, habar n-am, nu știu ce poate să-mi facă.

Marius Tucă: Hai că nu mai e chiar așa Marius. Se poate schimba peste noapte…

Rodica Mandache:  Poți să dai afară pe oricine, dacă ești directorul teatrului, poți să-l dai afară.

Marius Manole: Bine, noi acum avem contracte de muncă care sunt destul de, slavă Domnului, nedeterminate. Dar e foarte trist Marius, e foarte trist să vezi că generația nu a mea, generația care vine după mine crește în frică și în felul ăla în care și ei o să-și educe copiii mai departe. Să nu vorbiți, să nu spuneți, lasă tată, lasă mamă, capul plecat sabia nu-l taie, lasă mamă, ce-ți face…

Marius Tucă: S-a trăit mulți ani în România așa.

Marius Manole: Mi mama așa îmi spune „Dar ți-a făcut ție ceva rău?”, nu mamă, dar e vorba de un principiu, „Măi Marius, ți-a făcut ție, ți-a luat ție”…

Marius Tucă: Pentru că se gândește la tine.

Marius Manole: Știu, dar asta educație, în toată România așa am crescut. Foarte puțini dintre noi s-au salvat.

Marius Tucă: E adevărat. S-a trăit cu un fel…

Marius Manole: Adică cum să fie supărat pe tine?

Marius Tucă: Viața este până la urmă să ajungi să ai un loc de muncă, să ai ce să pui pe masă.

Marius Manole: Așa e. Mă rog.

Marius Tucă: Adică, cu principiile…

Marius Manole: Mori de foame.

Marius Tucă: Nu, nu. Asta s-a întâmplat în România. Au fost vremuri grele, iar în instituțiile statului, nu numai că sunt de acord cu tine, dar e mai rău decât atât.

Marius Manole: Să nu mai faci valuri. Cum adică să nu mai faci valuri?

Marius Tucă: Alo, sunt șefi de la instituții de stat care taie și spânzură ca și când ar fi la ei acasă. Nu mai au niciun semn de întrebare, să vedem, să vorbim, avem nuanțe…

Rodica Mandache:  Știi, era un poet, Rumi și spune așa că „Frica este neacceptarea nesiguranței. Dacă o accepți, ea devine aventură”.

Marius Tucă: Hai, mai citește din foile alea.

Marius Manole: Firca este neacceptarea nesiguranței.

Rodica Mandache:  Dacă o accepți, ea devine aventură.

Marius Manole: Păi da, dar nu e vorba să-ți fie frică de alți oameni, e vorba de frica de a te arunca într-un lucru de a încerca ceva de a-ți depăși niște limite. Frica, dar cum adică să-mi fie frică de un om? Mi-e frică de un criminal, dar să-mi fie frică de un om care conduce o instituție?

Rodica Mandache:  Măi, a spus ceva , cineva atunci când…?

Marius Manole: Eu, da.

Rodica Mandache:  Tu… Nu tu, ți-ai luat rolul ăsta și…

Marius Manole: Rodica, cum să zică? Dar dumneavoastră ați spune? Când îți spune… Cum să zică? Păi, în primul rând că au tăcut, au ieșit de acolo… ce să zică? Ce să zică, doamna Rodica?

Rodica Mandache:  Uite, vezi, la Teatrul Mic e o trupă, cred că cea mai bună trupă din București tânără, și la un moment dat s-a anunțat că o să fie un concurs pentru… Ca ei nu joacă cred că în niciun teatru asemenea roluri. Au fost atât de speriați, atât de răvășiți că erau puți în situația asta. Au dat concursul, au intrat, pentru că și jucau în câte cinci, șase spectacole și erau buni. Dar chiar și ei, care au alt regim, și ei au fost speriați, să spun umiliți. Pentru că în această meserie, actorul are în dulapul ăla al lui…

Marius Tucă: În arsenalul lui, ziceai bine.

Rodica Mandache:  Are umilință pe care trebuie să o transforme. O iei, o procesezi și o transformi.

Marius Manole: Eu sunt foarte de acord, mai ales în situația în care…

Rodica Mandache:  Mai înainte vorbeam de rege, cât a fost de umilit în toți anii ăștia pentru că noi trăim toate greutățile, vin din cei 45 de ani de după…

Marius Tucă: De comunism.

Rodica Mandache:  Un actor trebuie să fie iubit. Iubirea are mai multe forme. Iubirea înseamnă că îi dai să joace…

Rodica Mandache:  Sigur. Când s-a distrus tot și atunci noi încercăm acum să refacem. Și se refac alte…

Marius Manole: Ca să vezi ce înseamnă frica, iertați-mă că mi-am adus aminte un lucru foarte important, la noi Mișu Călin care a spus niște lucruri știți că a spus niște lucruri, nu știu dacă a jignit sau, mă rog, care este într-o instituție publică un avertizor de integritate când faci asta. Devii, da… Este dat în judecată.

Rodica Mandache:  Da, dar a spus urât. Trebuia să aibă grijă și să vorbească frumos, exact cum ți-am spus.

Marius Manole: Este un proces, o să vadă ce-o să se întâmple. Dar ca idee. Trăim…

Rodica Mandache: Tu știi cum vorbești cu mine când eu greșesc? Faci „doamna Rodica, dar nu cred că e bine, nu cred că e frumos”. Deci îți pui o pedală undeva. Hai să zic că mă iubești, și atunci pui lucrul ăsta…

Marius Tucă: Nu cred că e cazul, dânsul nu prea are sentimente de felul acesta, e foarte… străin și rece.

Rodica Mandache:  Eh, atunci mi se pare mie.

Marius Manole: Doamna Rodica, încerci o dată cu iubirea, a doua oară cu iubirea, dar a patra oară nu mai poți. A patra oară îți dai seama că din partea aia nu vine niciun fel de iubire. Și atunci faci ceva, faci cumva.

Marius Tucă: Nu, nici nu trebuie să te iubească.

Marius Manole: Dar n-am nevoie, Doamne ferește! Nu am nevoie să mă iubească. Trebuie să fie corect și să-și facă treaba.

Rodica Mandache:  Nu se poate. Un actor trebuie să fie iubit. Iubirea are mai multe forme. Iubirea înseamnă că îi dai să joace…

Marius Manole: Grijă poate să fie. Asta nu pot eu să mă plâng vreodată.

Rodica Mandache:  Păi înțeleg că tu faci pentru ceilalți.

Marius Manole: Eu nu fac pentru mine.

Marius Tucă: „Este adevărat ce spune Marius Manole, cu frica de a comenta, ușor, ușor ne întoarcem la comunism. Din moment ce se stă în funții așa de mult, acolo se dezvoltă un mod totalitar fie că le place să audă asta, fie că nu. ” Păi și ăsta e un motiv, apropo de mandate de 20 de ani, când unul se apucă să spună ceva, nu se apucă niciodată, n-are curaj pentru că știe că poate să spună și directorul sau cine conduce instituția stă 20 de ani. Și atunci tu de ce să te apuci când ai locul tău acolo, mai bun, mai călduț, un loc acolo, carte de muncă să vorbești când știi că directorul nu se schimbă 20 de ani indiferent de orice.

Marius Manole: Și circulă tot timpul și fantasma asta că „eh, are pe cineva în spate”.

Marius Tucă: Are pe cineva în spate?

Marius Manole: Da, e chestia asta, tot timpul, când un director de undeva e așa „e, are pe cineva”.

Rodica Mandache:  Păi se are pe el în spate, ce să mai.

Marius Manole:  Păi tocmai, cam pe cine ar putea să aibă în spate? Pe Dumnezeu, pe cine să-l aibă în spate. Are pe cineva în spate și totu-i așa, la nivelul ăsta.

Marius Tucă: Hai că a devenit aproape dramatic.

Rodica Mandache:  Și uite ce lucruri frumoase avea doamna Rodica.

Marius Tucă: Și dânsa și-a notat foarte mult.

Rodica Mandache:  Ba da, uite, că voiam să spun, puteam răspunde. Fernando Pessoa, „Din tot rămân trei lucruri. Certitudinea că trebuie să începi, certitudinea că va trebui să continui, certitudinea că vei fi întrerupt înainte să termini. Dar fă din întrerupere un nou drum, fă din cădere un pas de dans, fă din frică o scară de vis, un pod peste care să treci și să cauți din nou o întâlnire”. O comunicare.

Marius Tucă: Îți vine să plângi la sfârșit. Bine, dacă îl întrebi pe Marius cine e Pessoa, dar nu e cazul să-l întrebăm…

Rodica Mandache:  Ba știe, știe.

Marius Manole: Fernando.

Marius Tucă: Fernando Pessoa. Da, a știut. Foarte frumos, hai, mai citește din paginile alea ca la cenaclul literar. Noi stăm și ne uităm…

Rodica Mandache:  Ce ne lipsește. Adrian Păunescu. „N-aveți la dumneavoastră-n farmacie / Medicamente, boala să-mi luați, / Un singur leac îmi trebuiește mie, / Să-i pot vedea pe ceilalți vindecați! / Această boală, e o boală rară, / Această boală e o boală grea, / Această boală se numește Țară! / Și leacul este ea și numai ea!”

Marius Tucă: Te rog, te rog, hai că ești în formă. Cât mai e, mai dăm un minut pentru cenaclu.

Marius Manole: Am și eu o poezie.

Marius Tucă: Ia zi-o.

Marius Manole: O zic?

Marius Tucă: Da, te rog.

Marius Manole: Bine. Se cheamă, e o poezie pe care o știu de la Florentina Țilea, colega mea, pentru că a avut-o la facultate. E Nichita Stănescu și se cheamă „Din nou noi” și e despre ce trăiesc eu acum. Zice așa: „Bun, dar cu noi cum rămâne? / Ei au fost mari, tragici, sfinți… / Ei au mâncat pâine, / părinților noștri le-au fost părinți. / Dar noi, dar cu noi?… / Lor le-a fost frig, au pătimit, / au mers prin zăpadă, prin noroi, / au murit și s-au nemurit. / Noi trăim, cu noi cum rămâne? / S-a hotărât ceva? S-a hotărât? / Când anume și ce anume? / Suntem, dar ne este urât!

Marius Tucă: A rămas cu gura căscată, ăsta a fost efectul. Bravo! Ai rămas cu gura căscată, ai lăsat-o…

Rodica Mandache:  Păi o spun și eu și voiam să o… dar el o spune mai bine.

Marius Tucă: O spui și tu? Ia, spune-o tu să vedem cum…

Marius Manole: Are niște poezii atât de frumoase.

Marius Tucă: Da? Hai.

Marius Manole: Cele mai frumoase poezii.

Marius Tucă: Hai Rodica, hai că vine Crăciunul peste noi și ne dă afară din studio.

Rodica Mandache:  O poezie a unui… Nu, dar vezi, că am vrut să vorbesc despre o mulțime de lucruri. Dorina Chiriac a scris la un moment dat după spectacolul vostru, de aia merită și a spus.. „Am ieșit din scenă cu rochița de fetiță, udă cu gheb în spate, obosită și am văzut o fată, tânără care mă privea și avea privirea mea de la sfârșitul spectacolului. Și am sărutat-o, m-am uitat la ea și ea a plecat spre casă fericită și eu am dus bătrânul ăla trup acasă, m-am dus și am zis >”. Și în general tot ce scrie Dorina este extraordinar.

Marius Manole: Da, a scris acum o poezie atât de frumoasă. N-am eu curaj să o citesc.

Rodica Mandache:  De ce?

Marius Tucă: De ce?

Marius Manole: Pentru că nu mă pricep eu la citit poezii și ea scrie foarte…

Rodica Mandache:  Dar nu trebuie decât să o citești.

Marius Tucă: Exact. Nu trebuie să o interpretezi. 

Marius Manole: Dacă o găsesc, în primul rând. N-ați citit ultima poezie a ei?

Rodica Mandache:  Ba da.

Marius Tucă: Dar eu am citit-o, e foarte frumoasă. Mai citește și tu Rodica până mai răspund și eu la mesaje de la fanii mei din rețea, vezi la foaia 53 ce…

Rodica Mandache:  O mulțime de lucruri am. Și am vrut…

Marius Tucă: Dar când le scoți? Noaptea pe astea sau când, dimineața?

Rodica Mandache:  Astăzi dimineață le-am făcut.

Marius Manole: La ora cinci când mă sună pe mine și mă întreabă „Dormi? Nu, doamna Rodica, nu”

Marius Tucă: La cinci dimineața te sună?

Marius Manole: Mai demult, acum nu mă mai sună.

Rodica Mandache:  Am scris 20 de pagini și n-am avut timp să scriu chiar tot.

Marius Tucă: Păi, hai, citește ceva din paginile alea. Hai că vine Crăciunul.

Marius Manole: „Pe mine m-a alcătuit un creator așa de pot trăi numai murind în fiecare zi. Mor de mai multe ori pe zi, chiar dacă nu mă știe nimeni muribundă. Am construit în timp un personaj pe care îl trăiesc de ochii lumii, îl arăt viu și întreg la oameni, că oamenii se împart în vii cu vii și morți cu morți, iar vii nu vorbesc cu morții nici de frică. Pe aici, pe planeta asta, nu mă arăt moartă lor că fug. Pe mine m-a alcătuit un creator de pe o planetă nedescoperită, care e de Soare mai apropiată în galaxie, e o planetă scrum pe care se vor descoperi în viitor urme de moarte, iar eu voi fi trimisă înapoi acolo să mor restul vieții liniștită. Asta, desigur, dacă nu voi învia, că se întâmplă accidente. Am să mai mor pe aici, pe ascuns până în ziua aia când mi se va descoperi planeta și atunci o să ajung și eu într-un sfârșit acasă. O să las naibii personajul viu, acolo, pe planeta mea, lumea își ține ochii închiși, că toți se uită numai înăuntru. Aici eu m-am născut pe pat de moarte, dar nu vă îngrijorați, dar nu vă îngrijorați că locul meu era, de fapt, în altă parte. Pe mine m-a alcătuit un creator așa de…”

Marius Tucă: Superbă. Absolut superbă. Ți-e ciudă că n-ai scris tu asta, nu?

Marius Manole: Da, ești invidios că…

Rodica Mandache:  Nu, eu sunt o mare consumatoare de tot ce scrie Dorina. Nu numai poezii. Când face portrete. I-a făcut lui Istvan…

Marius Manole: Ah, și i-a scris cineva, i-a scris „Ah, cu puțină lipsă de clișee, era chiar un poem reușit”, și ea a zis „Lăsați că și lipsa de clișee tot un clișeu e”.

Marius Tucă: Corect. Cu ce ne alegem după…

Marius Manole: Și i-a spus lui Istvan…?

Rodica Mandache:  I-a făcut un portret.

Marius Manole: Ah, da, știu, da, da.

Marius Tucă: Cu ce rămânem Rodica, Marius după 30 de ani de democrație, de libertate, cum vreți să o numiți, de tranziție? Care sunt lucrurile esențiale cu care rămânem după 30 de ani? Hai, că în seara asta suntem pe sobru, dramatic și aproape…

Rodica Mandache:  Nu, e o întrebare și dacă putem răspunde, răspundem. E un gol, e undeva un gol pe care îl simți tot timpul și este dureros pentru că așa cum am spus la începutul emisiunii, mi-am dorit și am sperat că o să se schimbe lucrurile rele, că o să rămână cele bune. S-au schimbat și cele bune și cele rele și sunt multe care te seacă și…

Marius Manole: Dar în același timp am câștigat libertatea de a putea să încercăm multe lucruri, pe care altă dată nu le puteam încerca. Am câștigat faptul că putem descoperi lumea.

Rodica Mandache:  Voi nici nu știți ce înseamnă asta, că mâine pot să-mi cumpăr bilet și pot să mă duc la Cortina d’Ampezzo.

Marius Manole: Nu știu, eu, într-adevăr, nu știu.

Rodica Mandache:  Pot să mă duc la Cortina d’Ampezzo și să stau patru zile și să mă bucur de…

Marius Manole: Eh, nu toată lumea poate să facă asta, dar oricum, acum se poate.

Rodica Mandache:  Ba eu cred că poate toată lumea. Nu-și permite toată lumea.

Marius Manole: Nu-și permite toată lumea. Mișu scria, apropo de revoluție, o chestie atât de haioasă…

Rodica Mandache:  Cine?

Marius Manole: Că în timpul revoluției s-a întâlnit cu tatăl lui. În toată vâlvătaia aia s-a întâlnit cu tatăl lui și, fericiți că s-au văzut, că-s vii, că-s acolo, taică-său s-a oprit și a zis „Ce faci? Fumezi?”, că era cu o țigară în gură. Da, era sfârșitul lumii și taică-său a rămas șocat „Ce faci? Fumezi?”. Mi s-a părut foarte drăguț.

Marius Tucă: E o metaforă până la urmă, apropo de… în toată revoluția, tot ce se… toată lumea în schimbare, tot chestia particulară, relația tată- fiu… Mai aveți ceva de citit din paginile alea care sunt…?

Rodica Mandache:  Pot să citesc…

Marius Tucă: Dar vorbiți liber doamna Rodica. Ah, și mai avem o chestiune, faptul că noi suntem într-un studio aici și vorbim că nu ne interzice nimeni să facem chestia asta.

Marius Manole: Da, vorbim despre tot.

Marius Tucă: Putem și nu avem, măcar noi trei, avem libertatea de a spune ce credem, de a gândi și de a spune în același timp, nu ne oprește nimeni, lucru care este esențial.

Rodica Mandache: E vorba că asta este o meserie în care îți dorești să joci dorești să fii căutat, dorești să fii folosit și pe urmă vin și banii și respectul și așa mai departe. Dar în primul rând vrei să joci

Rodica Mandache:  Eu vreau să fiu mediocră acum. Mi-aduc aminte că eram în turneu și am fost de față când un om care  făcea plăcinte și umbla pe toate plajele cu mașina, deci muncea mult…

Marius Tucă: Ah, era vară, pe litoral.

Rodica Mandache:  Muncea mult, mult de tot, a fost luat la ilicit, așa se chema atunci… Eh, uite, e un lucru… poți să lucrezi în 20 de locuri și nimeni nu spune…

Marius Tucă: Eh, nu mai e așa, nu mai că scoate acum Guvernul, ăsta cu salariul…

Rodica Mandache:  Păi la stat.

Marius Tucă: Păi la stat.

Rodica Mandache:  Păi la stat, dar el nu lucra la stat.

Marius Tucă: Dar de ce să nu se poată? Întreb și eu.

Rodica Mandache:  Nu știu, poate că sunt niște legi, poate că…

Marius Manole: Într-un fel e drept, într-un fel e nedrept și la asta.

Marius Tucă: De ce? Hai să spun ceva. Uite, cazul Rodicăi, da? Să spunem că e la pensie, da? De ce în afară de pensie n-ar putea să ia și din altă parte, să fie angajată la un teatru.

Marius Manole: Dar nimeni nu spune, poți să iei bani în colaborare.

Marius Tucă: De ce să nu fii angajată dacă meriți asta? Că nu înțeleg. Pentru că mai ai ceva. Deci ăia care sunt tineri și sunt angajați la stat, la teatru, și care nu joacă nimic cinci ani să ia salariu.

Marius Manole: Oh, sunt multe nereguli Marius. Ideea ar fi să fie angajați la stat și să joace.

Marius Tucă: Da.

Marius Manole: Și de asta să se ocupe…

Marius Tucă: Păi, și ea dacă ar fi angajată la stat, chiar dacă ia pensie, ar juca. Pentru că ea joacă, în câte spectacole?

Rodica Mandache:  Cât el.

Marius Manole: E adevărat. Douăzeci și..

Rodica Mandache:  Ei, douăzeci… optzeci…

Marius Tucă: Păi și Rodica de ce să piardă atât de mulți bani, să primească doar pe colaborare?

Marius Manole: Dar n-ar pierde bani, înțelege că poți să joci pe colaborare…

Rodica Mandache:  Dar nu e vorba acum de bani, e vorba că asta este o meserie în care îți dorești să joci dorești să fii căutat, dorești să fii folosit și pe urmă vin și banii și respectul și așa mai departe. Dar în primul rând vrei să joci. Dar eu îmi aduc aminte că eram cu o actriță și m-a chemat Boroghină la Festivalul Shakespeare și eu zic „Nu pot să mă duc, uite-te și tu ce am” și i-am arătat o listă de pe luna aceea. Și ea a luat o pagină goală și a spus uite-te și eu câte spectacole am. Era o actriță foarte bună, foarte, foarte bună și care nu juca nimic.

Marius Tucă: Dar de ce se întâmplă asta? Cum ajunge un actor foarte bun să nu aibă niciun spectacol? Ține de? De ce ține?

Rodica Mandache:  De o neputință de a fi director. O neputință și un cinism.

Marius Tucă: De a fi director?

Rodica Mandache:  De a fi director, da. Pentru că un director… tu ești director la un teatru. Și ce am? Zece actori în linia întâi, nu prea sunt, hai cinci. Zece în linia a doua, zece în…

Marius Tucă: Ah, nu era distribuită în niciun spectacol. Dar de ce să facă un director asta?

Marius Manole: Dar tu nu-ți imagina că într-un teatru oamenii nu joacă că ei nu vor.

Marius Tucă: Dar nici nu pot să-mi imaginez faptul că primii actori nu sunt distribuiți.

Marius Manole: Care actori?

Marius Tucă: Cei mai buni, linia întâi de care vorbea Rodica Mandache.

Marius Manole: Bine, linia întâi joacă, noi nu vorbim de linia întâi. Rar se întâmplă ca…

Marius Tucă: Sau linia a doua, de exemplu de ce să nu joace?

Rodica Mandache:  Nu totdeauna joacă nici linia întâi.

Marius Tucă: Trebuie distribuiți. Până la urmă nu vine un regizor și spune despre ce feluri de actori are nevoie?

Marius Manole: Ba da, Marius, dar tu trebuie să ai grijă ca în casa ta… când te chem în casa mea, eu o să te rog să faci o plăcintă cu ce am eu în casă, cu ouăle mele, cu făina mea, cu… da? Nu o să-ți spun că mai ia cu împrumut…

Marius Tucă: Da, Marius, dar și tu joci în spectacol la Teatrul Național, unde pe scenă, lângă tine, sunt foarte mulți colaboratori care joacă și care nu sunt angajați ai teatrului.

Rodica Mandache:  Nu prea mai sunt colaboratori. Vreau să spun că ieri am primit, când am fost la Moș Crăciun, acolo…

Marius Tucă: De aia nu ai venit la masă? Că ai fost la Moș Crăciun?

Rodica Mandache:  Am primit o ofertă…

Marius Tucă: Am avut niște specialități…

Rodica Mandache:  Să joc la alt teatru, la unul la care încă nu am jucat. Dar, zic, o să pot acum cu condițiile astea? Au spus „nu poate să joace altcineva”. Eh, să știi că sunt foarte mulți actori despre care poți să spui nu poate să joace altcineva. Sigur, sunt doi, trei care pot să joace, dar faptul că mi-au spus, eu joc… nu mai știu pe unde să… nu? E mult. Dar faptul că mi-au spus că toată lumea a spus imediat, că partenerul a zis nu poate să joace altcineva, că regizorul, că directorul, că toți au spus…

Marius Tucă: Nu te mai lăuda, te lauzi de zece minute.

Rodica Mandache:  Dar nu mă laud, îți spun ceva…

Marius Tucă: Ce zice,  „Săracii, să nu se obișnuiască prea tare cu studiourili”.

Marius Manole: Dar deja nu mai vreau să plec pentru că am de pus niște subiecte în discuție. Mergeți la o cafea și lăsați camerele. Marius și ce…? Apropo de legea asta, că tu spui de ce nu e bine ca un actor să fie așa și așa.

Marius Tucă: Dar nu numai un actor, în general.

Marius Manole: E foarte bine, e foarte bine ce spui tu, dacă n-am trăi în România. Toate lucrurile astea, toate legile astea, ele nu sunt rele, ele sunt bune, doar noi românii le aplicăm greșit. De aia, pentru că legile astea lasă loc abuzurilor.

Marius Tucă: Și atunci să nu mai existe legile astea?

Marius Manole: Atunci trebuie făcute niște legi care să nu mai te mintă.

Marius Manole: În România sunt foarte puține cazuri de oameni profesioniști care rămân pentru că sunt profesioniști. De cele mai multe ori sunt niște atârnători.

Marius Tucă: Bănuiesc că sunt oameni care au iești la pensie, au peste 60 de ani sau care e vârsta de pensionare, și ei sunt profesioniști excepționali și oricând prin…

Marius Manole: Nu. Îți dau eu zece cazuri în care nu.

Marius Tucă: Și eu pot să-ți dau în care sunt.

Marius Manole: Păi asta zic.

Marius Tucă: Păi și ce facem acum?

Marius Manole: Nu știu ce facem.

Marius Tucă: Haide să fie ca tine să nu fie ca mine. Adică de ce oamenii ăia care sunt … dar de ce…? De ce să fie dezavantajați oamenii ăia care oricând pot să lucreze oriunde, să fie angajați pentru că sunt profesioniști adevărați, pentru că vine unul să dea o lege împotriva lor. Păi îi dau în judecată.

Marius Manole: Păi nu știu. Eu acum sunt conștient că o să ajung bătrân și o să am și eu nevoie de chestia asta.

Marius Tucă: Dar eu nu mă gândesc neapărat la ideea de bătrâni. Eu mă gândesc în ideea de om, de profesioniști care în continuare pot fi foarte buni.

Marius Manole: În România sunt foarte puține cazuri de oameni profesioniști care rămân pentru că sunt profesioniști. De cele mai multe ori sunt niște atârnători.

Marius Tucă: Care sunt ăia?

Marius Manole: Ce vrei? Să-ți dau o listă?

Marius Tucă: Da.

Marius Manole: Eh, o să-ți dau.

Rodica Mandache:  În ce meserii?

Marius Manole: În multe meserii.

Marius Tucă: Nu știe ce să spună, și spune în multe meserii…

Marius Manole: Pentru că de aia se ajunge.. că oamenii.. se perpetuează așa… păi se ajunge să… Off! Marius, mă faci să… De aia nu se poate schimba nimic. Pentru că oamenii ăia, după ce termină, rămân în continuare…

Marius Manole: Dar din start interzici unor oameni să fie angajați undeva doar pentru că unii nu merită să fie angajați.

Marius Manole: Eu sunt de acord să ai pensie și să vii în colaborare, pe contract de colaborare în orice instituție de stat vrei tu.

Rodica Mandache:  Dacă e nevoie de tine.

Marius Manole: Dacă e nevoie de tine. Și atunci eu nu o să-mi permit să aduc un om prost, că trebuie să-l plătesc. Și o să aduc în colaborare, dar un om bun.

Marius Tucă: Dragul meu, tu spui că sunt unii care nu au ce să caute când sunt la pensie și sunt angajați.

Marius Manole: Da.

Marius Tucă: Păi poate să-i angajeze pe colaborare.

Marius Manole: Pe meseriile alea nu poți să angajezi pe colaborare.

Marius Tucă: Cum adică, păi aș acum…

Marius Manole: Nu, nu poți.

Marius Tucă: Cum sunt pe contracte așa angajează și pe colaborare. E același lucru, Marius. E o situație care pleacă de la metehnele celor 30 de ani. Că ne-am obișnuit ca să fie angajați pilele, relațiile și așa mai departe.

Marius Manole: Știu. Despre asta e vorba.

Marius Tucă: Pe chestie de partid, că vine un partid și schimbă inclusiv femeia de serviciu dintr-o școală.

Rodica Mandache:  În democrație un șef mare, un șef adevărat, un șef bun, nu-l naște decât întâmplarea.

Marius Tucă: Adică? Nu-i adevărat. De ce spui asta?

Rodica Mandache:  Pentru că așa e.

Marius Tucă: Cum adică un șef mare… nu, poate să fie un om…

Rodica Mandache:  Un director bun…

Marius Manole: Ați mâncat acasă, este?

Marius Tucă: N-am mâncat că și mie mi-e foame, mergem, da? E aproape Crăciunul…

Rodica Mandache:  Ce măi?

Marius Tucă: Poți să spui o poveste legată de Crăciun? Frumoasă?

Rodica Mandache:  Dar să zică ăsta întâi.

Marius Tucă: Să zică ăsta întâi. Domnul ăsta.

Marius Manole: Legată de Crăciun?

Rodica Mandache:  Să zică domnul ăsta întâi.

Marius Manole: N-am nicio poveste legată de Crăciun.

Rodica Mandache:  Una frumoasă.

Marius Tucă: Uite, o să zic eu una. Pentru că m-am dus la un moment dat, acum vreo 10 ani, să fac un interviu cu Radu Beligan. Acasă la Radu Beligan. Cu fotoreporter, cu încă o colegă, cu reportofonul… ȘI am început să fac interviul. Știi casa, că ai fost de multe ori, cred că am fost și amândoi. O casă ca o bibliotecă, o casă cu mobilă veche, frumoasă…

Rodica Mandache:  O casă care semăna cu el.

Marius Tucă: O casă care semăna cu el. Era frumoasă de la un capăt la celălalt. Inclusiv oamenii care stăteau acolo, de la nepoți, familie, copiii, Mona, toată lumea era de acolo. Că nu era nimic la voia întâmplării. Și încep să fac interviul și începe la un moment dat să povestească, Radu Beligan, cum a luat coroniță și că, din întâmplare semăna cumva cu Moromete, povestea lui Marin Preda, și vine acolo taică-său și ia premiul, află atunci că a luat premiu și când povestea își aduce aminte că nu aveau bani nici măcar să ia o gogoașă, o pâinică, ceva, și era u morți de foame. Și a început să plângă maestrul Radu Beligan, să mă ierte de acolo de unde e că spun, cred că e prima dată când spun asta. Și a început să plângă și s-a întâmplat asta, eu am crezut că și joacă un pic, dar e și amintirea puternică. Nu. Aproape o jumătate de oră nu am putut că facem nimic pentru că plângea. Plecând de la amintirea aia care era legată de succes, dar și de sărăcie, de puritate. Și… Stai că acum îmi vine mie să plâng. Cu greu am reluat interviul după aproape o jumătate de oră. Am făcut un interviu, cred că unul dintre cele mai bune interviuri pe car ele-am făcut eu vreodată și, cu toată modestia, am făcut multe. Meseria asta m-a făcut atât de câine și atât de rece și atât de distant, încât nu mi s-a clintit nici măcar… cum să zic, un semn pe față că sunt empatic cu el, cu toate că pe dinăuntru eram acolo. Absolut deloc. Și mă minunam și ziceam că deja meseria asta m-a dezumanizat că eu nu mai pot să fiu empatic, de fapt să reacționez firesc. Când un om plânge în fața ta cu o amintire atât de frumoasă și era atât de vie, descria în amănunt, puteți să căutați interviul, cum s-a întâmplat și așa mai departe și zic, Doamne, dar eu nu mai sunt.. nu mai pot reacționa. Se termină interviul, mulțumesc și plec. Acum e mai greu să povestesc. Și ajung în scara blocului. Era în decembrie pentru că era născut în decembrie, cred că făcea 90 de ani.

Marius Manole: 14 decembrie.

Marius Tucă: Și ajung în scară, plecase fotoreporterul, plecase toată lumea, am plecat ultimul, mi-am luat la revedere…

Marius Manole: Și te-a lovit.

Marius Tucă: Da, și în scară acolo, începuse să ningă afară, am început să plâng șiroind, deci, nu mai eram eu. Și întâmplător, că eram în scară, eram înăuntru nu puteam să ies că plângeam, a trecut o doamnă prin față pe acolo și m-a văzut, s-a uitat la mine și nu-i venea să creadă și m-a întrebat „E ceva? S-a întâmplat ceva? E în regulă? Domnul Tucă, m-a și recunoscut, pot să vă ajut cu ceva?”. ȘI am stat cred o jumătate de oră și am plâns acolo, până când mi-am dat seama că pot să merg mai departe. Deci nu eram chiar așa de dezumanizat, numai că nu se întâmplase.

Marius Manole: Erai impresionist.

Marius Tucă: ȘI atunci am simțit pentru prima dată că altcineva decât părinții mei a fost Moș Crăciun. Radu Beligan.

Rodica Mandache:  Măi băieți, măi băieți. Ia zi și tu, hai.

Marius Manole: Eu nu am, chiar de Crăciun nu am.

Rodica Mandache:  Dar ce? Tu ești mai prost?

Marius Manole: Dar nu am.

Marius Tucă: Și am și scris atunci.

Rodica Mandache:  Dar n-ai fost de Crăciun niciodată acasă?

Marius Manole: În fiecare…

Rodica Mandache:  Păi atunci spune și tu.

Marius Manole: O dată am ajuns acasă după mai mult timp, așa, de când eram în București, și am considerat să fac un cadou părinților să nu mai cumpăr prostii de care nu au nevoie și să pun sub brad, într-un cadou o anumită sumă de bani. Și mama a zis „Ce e aia?”. Zic „Caută, caută” și s-a uitat acolo, a văzut suma și a zis …nu știu câți lei. „E, mai pune un zero, mai numără o dată”. Și când a mai numărat o dată și a văzut cât era, ea e bolnavă de inimă, i s-au învinețit buzele și era să moară. Deci era să-mi omor mama.

Marius Tucă: Ce cadou frumos i-ai făcut tu.

Marius Manole: Noroc că avea nu știu ce în casă care îi trebuia ei. Și era să-mi omor mama făcându-i un cadou de Crăciun.

Marius Tucă: Foarte frumos Marius, bravo.

Marius Manole: Amintiri din cripta morții.

Marius Tucă: Doamne ferește. Doamna Mandache sunteți datoare cu o poveste.

Rodica Mandache:  Uite, există un scriitor Ion Pilat și soția lui se numește Monica Pilat. Și a fost în închisoare politică. Și când a ieșit din închisoarea politică a venit acasă. Și de îngrijit, o îngrijea mama ei. Era foarte bolnavă și mama i-a adus să mănânce dovlecei… nu știu cum se cheamă în italiană…

Marius Tucă: Zucchini.

Rodica Mandache:  Da. I-a adus să mănânce, ea a spus că nu poate. Până la urmă a mâncat puțin și a început să plângă în hohote. Mama s-a speriat și a întrebat dacă îi e rău dacă s-a întâmplat ceva și într-un târziu, printre hohotele de plâns, ea a zis „Sunt cu gustul vieții, am simțit gustul vieții”.

Marius Tucă: La zucchinii ăia, la dovleceii ăia. După câți ani?

Rodica Mandache:  I-au venit…

Marius Tucă: Amintirile.

Rodica Mandache:  A vieții. Exact cum a spus ea. Noi aveam o casă foarte frumoasă la Iași…

Marius Manole: Iar începe…

Marius Tucă: Cu firida, mânca pește cu dulceață de gutui…

Rodica Mandache:  Între carne și pește se mănâncă dulceață ca să nu…

Marius Tucă: Casa era cu firidă sau cu ce?

Rodica Mandache:  Dar să știi că nu eram săraci. Marchiză.

Marius Tucă: Cu marchiză, băi, frate.

Rodica Mandache:  Și de Crăciun veneau mulți prieteni ai părinților mei și se dansa. Toată lumea dansa.

Marius Tucă: Seri dansante, cum era pe vremea aia.

Rodica Mandache:  Era o casă mare. Toată lumea dansa, se bucurau să danseze. Și cel mai frumos moment pe care… noi eram patru copii… pe care-l așteptam era ca mama și tata să danseze.

Marius Manole: Și dansau?

Rodica Mandache:  Da. Și erau frumoși și dansau și se bucurau. Și, nu știu cum, cred că ne plăcea pentru că uitau de noi, noi stăteam și ne uitam și uitau de noi, atunci se regăseau. Deci o dată pe an, de Crăciun, când dansau cu toți prietenii, uitau de noi.

Marius Manole: Frumos.

Marius Tucă: Uite, am găsit textul pe  l-am scris atunci, n-are legătură cu povestea, dar mi-am adus aminte. La mine a venit Moș Crăciun, l-am văzut, m-am întâlnit cu el, ba chiar am vorbit, de fapt am fost eu la el acasă. Bucuros de oaspeți ne-a lăsat să-i fotografiem casa, ba mai mult, să facem poze cu el, să le arătăm celor care pun la îndoială existența lui, m-a primit și după prima atingere și îmbrățișare de bun venit, sufletul meu s-a deschis aproape fără să vrea, înseninându-se dintr-odată și încet, încet, privindu-mă am avut ca într-o minune să-mi găsesc liniștea. Avea o pisică tare frumoasă și tărcată care abia a așteptat să-și facă culcușul pe paltonul meu și pe fular. m-am limpezit și lângă el toate celelalte ale lumii deveniseră derizorii, pereții casei lui erau numai cărți și poze, înfățișându-se când mai tânăr, când om mare viața lui întreagă era acolo. Trăia parcă de la începuturile lumii, dăruind zi de zi, an de an, iar atunci când a început să-mi povestească din ea am simțit că mă cotropește cu totul lumina și m-am abandonat în mâinile lui, în povestea lui, în viața lui, plutind și minunându-mă de ceea ce văd și aud, fără să mai am greutate, fără să mai am vârstă sufletul meu s-a întors în copilul care am fost ascultându-l cuminte și curat pe acest Moș Crăciun al României Radu Beligan.

Rodica Mandache:  Foarte frumos.

Marius Tucă: Erau alte vremuri, da.

Marius Manole: Hai să mergem.

Marius Tucă: Să mergem. Hai, rămâi tu în studio aici cu băieții? Mai dați o cafea…

Rodica Mandache:  Dar pot să rămân și singură.

Marius Tucă: Păi nu, dar trebuie să te filmeze cineva. N-are pe robot, să pună pe robot. Vrei să rămâi pe pilot automat singură aici?

Marius Manole: Nu, dar să-i spui serios: trebuie să filmeze cineva… Păi, să spunem oamenilor Crăciun fericit, sărbători fericite, frumoase și să le spunem că ne-am gândit totuși de la anul, o dată pe lună cel puțin… Pot să spun ceva important?

Rodica Mandache:  E mai frumos ce spun eu.

Marius Manole: Ți-am zis să nu o inviți?

Rodica Mandache:  Ei, gata, hai spune.

Marius Manole: Ce spuneați mai frumos totuși?

Rodica Mandache:  Că dracul întreabă în fiecare…

Marius Tucă: Doamne ferește. … N-a consumat nimic, fratele meu.

Marius Manole: Ne-a făcut de rușine, peste tot, în toată țara.

Marius Tucă: Noi, să știți, că ne ducem la un local de lux din centrul capitalei.

Rodica Mandache:  Eu postesc.

Marius Tucă: Dar vă dau numai post și rugăciune, doamna Rodica, vă dau la post și rugăciune de nu puteți să-l duceți.

Rodica Mandache:  Dracul întreabă în fiecare an „Se mai cântă colinde? Și se mai fac ouă roșii?” Și dacă o să afle că nu, el vine pe Pământ.

Marius Tucă: Parcă nu vine oricum pe Pământ.

Marius Manole: Dar de ce să faci ouă roșii de Crăciun?

Marius Tucă: Păi, nu, de Paște zice.

Rodica Mandache:  Dacă se fac de Paște ouă roșii și dacă…

Marius Tucă: Vă spuneam exact ceva foarte important, îmi cer scuze că vă deranjez în timpul emisiunii. … Domnule, dacă își lua dimineață medicamentele. Cheamă tu SMURD-ul, Marius, hai că-l sun pe Arafat acum. Spuneam că ne gândim cumva ca măcar o dată pe lună să facem aici la noi la trust, la SMART TV, să facem o emisiune de dezumanizare sau mai degrabă de umanizare. La mulți ani, sărbători fericite. Ne vedem după 6 ianuarie. La Marius Tucă Show. La mulți ani.

Marius Manole: Sărbători fericite.

Rodica Mandache:  Uite, dacă ne apucăm de mâini…

Marius Tucă: Nu că după aia zice lumea că…

Marius Manole: Eu mă apuc că… O să zică lumea că avem o sectă.

Rodica Mandache:  La mulți ani!

Marius Tucă: La mulți ani! Țineți aproape.