Nicolae Ceaușescu ar fi împlinit 100 de ani. Cum a fost copilăria dictatorului: „Să vezi tu ce-am să fac și eu când voi fi mare”

Niculina Ceaușescu a fost primul născut din cei zece copii ai cuplului Andruța și Lixăndrina Ceaușescu – au urmat Marin, Nicolae, Rița, Florea, Ilie, Nicu, Lina, Costel și Ion.

Amintirile Niculinei Ceaușescu despre fratele ei, cel ce avea să devină un dictator temut, au fost consemnate în fostele Arhive ale Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în Dosarul „Rusu Niculina (fostă Ceaușescu) – Amintiri” și prezentate de agenția MEDIAFAX în cadrul Campaniei #CentenarulRosu.

„(…) la una dintre acestea (clăci, n.a.) ne-am dus și noi, copiii mai mari, adică eu, Marin și Nicolae (…) Cel care ne însoțea, văzându-l mai dezghețat și mai isteț pe fratele meu Nicolae, îi spune: «măi Nicolae, ia treci și ordonă tu aici și spune-le la fiecare cum să meargă cu secerișul» (…) La sfârșitul întrecerii care a fost, Nicolae a ieșit primul.”

„Școala primară am făcut-o în comuna Scornicești. Trebuia să mergem zilnic câte doi kilometri la ducere și câte doi kilometri la întoarcere până la școală (…) prea bine nu eram îmbrăcați noi, dar în schimb am fost elevi sârguincioși și am învățat destul de bine. După terminarea cursului primar, din cauza lipsei de posibilități materiale, niciunul dintre noi nu a putut urma învățătura mai departe.”

Niculina a povestit și cum a ajuns Nicolae cizmar.

„(…) vorbise tata cu (…) care i-a spus: «măi Andruță, nu este mă păcat de fata asta, de copilul ăsta să-l nenorocești; mai bine du-l la cumnatul meu Săndulescu care are un atelier de cismărie, pentru ca să învețe și ea o meserie mai bună, de care să se folosească mai târziu în viață» (…) În toamna anului 1930 l-am adus și pe Nicolae la București, la același patron (…) Când m-a văzut cucoana cu el în casă, m-a întrebat: «ăsta-i, fă, fratele tău?»; eu i-am răspuns: «ăsta-i» (…) Nicolae a fost un ucenic bun: era foarte muncitor, ascultător. La un an după venirea lui Nicolae în București, a venit și Marin și aproape doi ani de zile am lucrat la acest atelier toți trei.(…) După vreo doi ani de zile, Nicolae a plecat ca ucenic la un frate al patronului nostru, care se numea nea Gogu Săndulescu și avea un atelier de cismărie pe str. Vaporul lui Assan.”

„De asemena, tot de la mama, mai știu încă o întâmplare în legătură cu Nicolae și Marin. Fratele meu Marin, căruia îi plăcea să fie ofițer, văzând într-una din zile pe jandarmul comunei trecând călare pe ulița noastră, îi spune lui Nicolae: «mă, când o să fiu mare, ca ăsta o să mă fac eu». Nicolae, după un moment de gândire, îi răspunde: «bine, mă, dar să vezi tu ce-am să fac și eu când voi fi mare»”
Pentru o vreme, cei doi au izbutit să-și țină promisiunile pe care și le-au făcut unul altuia și să-și împlinească visul. Atâta doar că visul lor frumos a fost coșmarul unei țări.

1965 – Ceaușescu devine secretar general al PCR

În 19 martie 1965 a încetat din viață Gheorghe Gheorghiu Dej, prim-secretar al CC al Partidului Muncitoresc Român și președinte al Consiliului de Stat, echivalent al șefului statului, în vârstă de 64 de ani, în urma unor probleme de sănătate. În ultimii ani ai domniei sale autoritare, pe fondul ”’dezghețului”” și destalinizării lui Hrușciov obținuse retragerea trupelor sovietice din România (1958) și încercase afirmarea unei poziții distincte în cadrul lagărului sovietic prin Declarația PMR din aprilie 1964. Aceste demersuri au întărit poziția regimului comunist și a sa personală în România, dar ca în orice sistem comunist aceasta nu a rezolvat problema succesiunii.

În cele din urmă, cele două tabere din Biroul Politic au găsit o soluție ce părea convenabilă: Nicolae Ceaușescu, prim- secretar, Chivu Stoica, președinte al Consiliului de Stat, iar Gheorghe Maurer a rămas premier. Nominalizarea tânărului Ceaușescu, responsabil cu sectorul organizatoric al partidului, confirmată apoi de Congresul IX din iulie, se va dovedi o mutare greșită a veteranilor, care credeau ca îl vor putea controla, ca urmare a carențelor sale intelectuale și idelologice. În mai puțin de doi ani ei vor vedea că s-au înșelat și că mai tânărul lor tovarăș de abia își începuse drumul pentru cucerirea puterii totale. Astfel, la sesiunea Marii Adunări Naționale din 9 decembrie 1967, Nicolae Ceaușescu a fost ales și președinte al Consiliului de Stat, înlocuindu-l pe rivalul său Chivu Stoica.

Securitatea, arma care s-a întors și împotriva lui Ceaușescu

În martie 1965, locul lui Dej a fost luat de Nicolae Ceaușescu. Una din primele sale măsuri importante a fost înlăturarea treptată a grupului Drăghici de la putere (în martie 1965, în ședința Biroului Politic pentru numirea lui Ceaușescu în postul de secretar general al PCR, Alexandru Drăghici a fost singurul care s-a abținut). Ceaușescu și-a îndreptat mai întâi atenția asupra Ministerului Afacerilor Interne (MAI) și a Departamentului Securități (DS).

Securitatea a fost cea mai puternică armă a lui Nicolae Ceaușescu. De la fiecare scară de bloc, la fiecare școală, fabrică, instituție publică, Securitatea acapara tot și se întindea ca o caracatiță.

În 1990, gen.col. Victor Stănculescu, pe atunci ministrul al Apărării, spunea că personalul din cele șase Direcții, inclusiv filialele locale din județe și din București numără 8.400 de oameni. Această cifră nu includea personalul tehnic și din comunicații și nici trupele Ministerului de Interne. Punându-i la socoteală și pe aceștia președintele Iliescu avansa cifra de 15.000 oameni.

Și cu toate că era brațul lui de fier, nici Ceaușescu nu a scăpat de Securitate. Potrivit volumului 2 din Studiul introductiv semnat de Elis Neagoe-Pleșa și Liviu Pleșa al colecției de documente din arhivele secrete ale comunismului „SECURITATEA. Structuri – cadre. Obiective și metode” apărut sub auspiciile Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor, încrederea lui Ceaușescu în Ion Stănescu, președintele Consiliului Securității Statului al RSR (1968-1972), ministru de interne (1972-1973), avea să se ruineze în martie 1973, când a izbucnit scandalul legat de sinuciderea doctorului Schächter, medicul personal al lui Ceaușescu.
Securitatea a fãcut numeroase presiuni pentru a-l atrage la colaborare, dar medicul a refuzat de fiecare data să devinã informator. Medicul a ajuns să se plângă și lui Nicolae Ceaușeșcu de presiunile asupra lui, iar liderului P.C.R. a cerut ca Schächter sã fie lãsat în pace. Nu s-a întâmplat totuși, iar în cele din urmă medicul a decis să își pună capăt zilelor.

Atunci a aflat Nicolae Ceaușescu faptul că era la rândul său ascultat de Securitate. Sursa citată relatează că „în cercetările efectuate dupã consumarea acestui eveniment, Ceaușescu avea să descopere faptul cã Securitatea alcătuise mai multe dosare care conțineau informații despre starea de sănătate a liderilor partidului. Dictatorul își manifesta uimirea fațã de cele constatate: „Văd, cu mirare, că este consemnată și convorbirea mea cu Moghioroș la spital, când omul era pe moarte” fiind siderat de faptul că în dosare se precizau chiar informații de genul „pacientul Nicolae Ceaușescu este împotriva oricărui medicament injectabil”.

În urma acestui incident, Ion Stănescu a fost demis din funcția de ministru de Interne și exclus din Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. A fost demis și Nicolae Pleșiță din fruntea Direcției a VIII-a, care era responsabil cu securitatea personalã a conducãtorilor.

În 17 martie 1973, în fruntea Ministerului de Interne a fost numit Emil Bobu, fostul consilier al secretarului general al P.C.R., care se va dovedi a fi una dintre persoanele cele mai fidele conducătorului partidului.

Prezent la ședința Colegiului Ministerului de Interne din 15 martie 1973, Ceaușescu a criticat deschis folosirea de către Securitate a membrilor de partid pe post de informatori, subliniind faptul cã aceasta se putea face doar cu aprobare specialã.

În consecințã, una dintre primele mãsuri importante luate de Emil Bobu a fost cea referitoare la distrugerea dosarelor de informatori ale membrilor de partid. Pentru început, ordinul s-a aplicat doar la Direcția de Informații Externe, apoi el a fost extins la toate compartimentele Securitãții. Aceste operațiuni, derulate la ordinul lui Ceaușescu, au purtat numele de cod „Jarul” sau „Cenușa”. Efectul acestor mãsuri a constat în întãrirea controlului P.C.R. asupra Securitãții.

Cu toate acestea, Securitatea a continuat sã foloseascã informatori membri de partid, de reguă cu aprobarea secretarilor organizațiilor din care aceștia fãceau parte. În unele cazuri, când Securitatea primea informații de la membri de partid, se preciza faptul că acestea au fost furnizate de o „persoanã de încredere”.

1989 – Căderea regimurilor comuniste în Europa de Est

Politica reformistă a lui Gorbaciov va influența direct și indirect situațiile din țările comuniste aliate ale URSS în Pactul de la Varșovia. Comuniștii reformiști sunt susținuți discret să preia puterea pentru a aplica noul model emanat de la Kremlin, dar efectele nu vor fi aceleași în aceste țări. Momentul crucial l-a reprezentat anul 1989, când Gorbaciov a anunțat că URSS nu va interveni în cazul unor schimbări în țările aliate, echivalând cu renunțarea la doctrina Brejnev a „suveranității limitate” a țărilor socialiste.

În RDG, marile demonstrații declanșate în august și fluxul crescând al refugiaților în RFG permis de reformatorii maghiari către Austria au dus la căderea regimului Erich Honecker la 18 octombrie, succesorul său Egon Krenz fiind nevoit să accepte căderea Zidului Berlinului la 9 noiembrie, situație care va deschide calea unificării Germaniei în 1990. A doua zi dupa căderea zidului, Todor Jivskov, liderul stalinist al Bulgariei, va demisiona, lăsând locul favoritului lui Gorbaciov, Petar Mladenov. La Praga, în noiembrie-decembrie, Gustav Husak, care preluase puterea după reprimarea ”’primăverii de la Praga”” în 1968, va demisiona, președinția Cehoslovaciei fiind preluată de scriitorul Vaclav Havel, simbolul disidenței intelectuale din Europa de est. În sfârșit în România, Ceaușescu izolat total, după ce eșuase în încercarea de a realiza o intervenție a Pactului de la Varșovia în Polonia pentru a se preveni luarea puterii de către guvernul Mazowiecki, a fost răsturnat la 22 decembrie, pe fondul unei revolte populare.

În 22 decembrie 1989, zeci de mii de bucureșteni au ieșit în stradă și l-au forțat pe Nicolae Ceaușescu să fugă cu un elicopter. Câteva ore mai târziu, instituții publice erau atacate de „teroriști” cu focuri de armă.
După mai puțin de opt ore de când Nicolae Ceaușescu era anunțat că mișcarea de stradă a fost reprimată și zona centrală a Capitalei a fost degajată de manifestanți, zeci de mii de muncitori de pe marile platforme industriale se îndreptau, în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, spre sediul Comitetului Central al PCR și Piața Universității, locul în care cu o zi înainte se tragea în manifestanți.

Oamenii, plecați de la ora 07, mergeau în coloane, din Militari, Pipera, de la Uzinele „23 August” și Republica, spre centru orașului, purtând steaguri fără stema Republicii Socialiste România. Barajele instalate pentru a împiedica accesul în Piața Universității și în Piața Palatului s-au dovedit inutile. Două ore mai târziu, Piața Universității era plină de demonstranți care cereau Armatei și Miliției să treacă de partea lor.

Cu puțin înainte de ora 10.00, Nicolae Ceaușescu, în sediul Comitetului Central al PCR, prezida ultima ședință, în care anunța că, din cauza situației extrem de grave, a preluat conducerea armatei și a instituit starea de necesitate în întreaga țară, care interzicea întrunirea în grupuri mai mari de cinci persoane. La acea oră, în centrul Bucureștiului se aflau sute de mii de oameni.

Manifestanții care au ocupat piața din fața Comitetului Central au forțat ușile masive ale clădirii și au escaladat balconul. Nicolae și Elena Ceaușescu s-au refugiat pe acoperișul clădirii, unde erau așteptați de un elicopter. După fuga dictatorului, manifestanții au ocupat atât Comitetul Central, cât și sediul televiziunii publice, în jurul orei 12.30, acesta fiind considerat momentul victoriei Revoluției.

Din seara zilei de 22 decembrie, starea de euforie generală a fost înlocuită de haos, odată cu atacarea cu focuri de armă a unor instituții publice de către indivizi necunoscuți, numiți generic „teroriști”.
În București, de la izbucnirea protestelor, s-au tras focuri de armă în Piața Universității, la sediul CC și la sediul Televiziunii, dar și în alte zone ale orașului. În acele zile erau frecvente informațiile privind atacuri asupra unor instituții importante. Psihoza creată a dus și la situații în care cei care aveau armă au deschis focul tocmai asupra celor veniți să-i ajute.

Potrivit statisticilor oficiale, la Revoluție, 1.142 de persoane și-au pierdut viața, 3.138 au fost rănite, iar 760 de oameni au fost reținuți.

Războiul de stradă cu inamici a căror identitate rămâne și astăzi, cel puțin în parte, necunoscută s-a încheiat în 25 decembrie 1989, când Nicolae și Elena Ceaușescu, prinși la Târgoviște, au fost executați în urma unui proces sumar, judecat de un tribunal militar.

Soții Ceaușescu au fost acuzați de genocid și de subminarea puterii de stat, întrucât au determinat, în decursul vremii, moartea a 60.000 de persoane, au organizat acțiuni armate împotriva poporului român și a puterii de stat, au distrus bunuri obștești și au încercat să fugă din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuși la bănci din străinătate. Aceste acuzații formulate de completul de judecată au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârșite împotriva poporului român. Sentința a fost executată în 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Târgoviște.
Ulterior, a fost pusă în discuție legalitatea tribunalului care i-a condamnat și executat pe Nicolae și Elena Ceaușescu, în ziua de Crăciun a anului 1989. Dosarul soților Ceaușescu a dispărut imediat după redactarea sentinței, în perioada ianuarie-februarie 1990, iar judecătorul care i-a condamnat, colonelul de justiție Gică Popa, s-a sinucis la 1 martie 1990.

20 ani mai tîrziu, soții Ceaușescu erau deshumați

Rămășițele pământești ale soților Nicolae și Elena Ceaușescu au fost deshumate, în 21 iulie 2010, pentru a fi luate câteva probe pentru testare ADN, singurul fiu al acestora care se mai află în viață, Valentin Ceaușescu, dorind să se stabilească dacă acestea sunt ale părinților săi.

Toate costurile legate de deshumarea soților Ceaușescu și analizele pentru identificarea acestora, a căror valoare se ridica la circa 5.000 de lei, au fost suportate de familie, întrucât cererea a venit din partea acesteia.

Soțul Zoiei Ceaușescu, Mircea Oprean, a declarat, în ziua în care a avut loc deshumarea și după vederea rămășițelor pământești ale soților Ceaușescu că înclină să creadă că în acele sicrie erau socrii săi, el precizând că a văzut paltonul și pantalonii lui Nicolae Ceaușescu găuriți de gloanțe.

Patru luni mai tîrziu, în luna noiembrie, medicii legiști au confirmat că bărbatul îngropat în Cimitirul Ghencea este Nicolae Ceaușescu, concluzia rezultând în urma comparării ADN-ului cadavrului deshumat în iulie cu probe de la fiul lui, Valentin Ceaușescu și de la unul dintre frați.

În cazul Elenei Ceaușescu, materialul cu care se putea compara proba era prea puțin, cercetările fiind oricum concentrate asupra lui Nicolae Ceaușescu unde existau mai multe referințe genetice, a anunțat atunci directorul INML.