Operațiunea Recuperarea I. Acest domn este negociatorul care i-a cumpărat pe cetățenii VÂNDUȚI de statul român Germaniei. „A fost o acțiune umanitară. Noi am cumpărat libertate pentru oameni”

Operațiunea Recuperarea pe scurt. În perioada comunistă, statul german a plătit zeci de milioane de mărci pentru ca sașii din Transilvania să primească vizele cu care puteau ieși din România comunistă. Între 250.000 și 400.000 de sași ar fi beneficiat de vizele contra cost plătite de statul german. Cât a câștigat Securitatea în total din această afacere este greu de estimat. În 2011, un grup de cercetători CNSAS a publicat o arhivă extinsă cu documente care probează că „vânzarea” sașilor era o operațiune controlată de Securitate și de DIE.

Omul-cheie al afacerii este în România

Prezent pentru a doua oară în România, Heinz-Günther Hüsch a fost cel care, timp de 20 de ani, a negociat acordurile secrete în baza cărora Germania plătea sume consistente pentru ca etnicii germani să poată părăsi România.

ENERGIE Centrala electrică Mintia, proiect de importanță națională pentru SECURITATEA energetică|„Nu va vinde energie în folosul Federației Ruse sau Ungariei”

17:40

POLITICĂ Victor PONTA, mesaj pentru colegii din țară: „Bravo Marcel & Sorin! Lumea se schimbă radical începând cu 20 Ianuarie 2025! „

17:40

Vom prezenta în continuare cele mai importante declarații ale domnului Hüsch:

– Sunt singurul care știe de contribuția statului german în această operațiune care acum nu mai este grevată. Operațiunea este încheiată.

– Eu mă bazez pe rapoarte și memoria mea. În 1990, această operațiune s-a încheiat. După ’90, am mai rămas în acea calitate de negociator și am făcut un raport de 2000 de pagini care nu este declasificat. Am însă o împuternicire ministerială care îmi permite să vorbesc despre anumite lucruri. Sunt 55 de volume și 25.000 de file care sunt bine păstrate la arhivele federale. 

– Nu voi vorbi despre aspecte personale. În 1962, un avocat pe nume Garlepp a venit și a spus că există o disponibilitate din partea română pentru a facilita emigrarea. Eu eram avocat și am lucrat pe o serie de chestiuni comerciale cu România. În martie 1968, am avut prima negociere într-o cameră din hotel Ambasador. Era o speluncă. Am discutat cu un domn Martinescu. Partenerii români aveau nume conspirative. 

– Ni s-a spus că este vorba de permiterea unor plecări, dar cu condiția de secretizare și plata cash fără chitanță. Era de neconceput pentru o țară democratică ca Germania. Pentru un student – 5000 de mărci, pentru cei cu studiile finalizate – 10.000 de mărci. Se dorea un avans de 400.000 de mărci. 

– Am spus că suntem de acord, dar doream să ne asumăm un risc doar pentru 200.000 de mărci. Noi am cerut să nu facem liste pentru că așa (negocierile, n.n.) puteau fi private. Partea românească a spus că este de acord să nu existe liste. 

– Se punea problema ce însemna părăsirea țării. Pur și simplu să plece din România? S-a încetățenit că noi plătim pentru cei care se stabilesc în Germania. 

– A mai existat și problema plăților fără chitanță rezolvată cu curtea de conturi germană. În primul an, am negociat pentru 1000 de persoane. La negociarea de la Viena, banii au fost dați cash. 

– După 1968, partea română a fost interesată de încheierea unui contract. În 1968 s-a încheiat la Stockholm primul contrat pentru 3.000 de persoane cu 1.800 de mărci pentru persoanele normale.

Sași vânduți pe mașini germane

– În 1969, prețurile negociate erau de 11.000 de mărci pentru cei cu studiile terminate. Am promis părții române șase autoturisme, un Mercedes cu toate dotările. Printre ele și un Mercedes 500 . Am cumpărat acest Mercedes 500, dar Ceaușescu a zis ca vrea să meargă doar cu Dacia. Am mai promis încă șase mașini dacă emigrările ajungeau la 40.000.

– În 1969 a apărut la negocieri un anume general Doicaru sau Drăgan, care spus că putem stabili și alte condiții contractuale, dar că nu mai doreau să fie nimic în scris.

– Am făcut un memoriu avocațial pentru 40.000 persoane în media a 3.000 de mărci pe persoană. Ne obligam ca statul român să se poată împrumuta cu 200 milioane mărci germane. S-a făcut acest contract de împrumut și se vorbea de o subvenție a dobânzii.

– În 1978, diplomația germană a avut ideea genială de a aduce negocierile la nivelul dreptului internațional. S-a crezut că este posibil un tratat. Helmut Schmidt a vizitat România, dar Ceaușescu a refuzat orice negociere. Doi negociatori au fost desemnați pentru această negociere, Pungan și Vanwell, dar nu s-au stabilit aspecte concrete.

– S-a putut promite atunci că cele 200 milioane de mărci credit vor fi ridicate la 800 milioane de mărci și dobânzile vor fi reduse la 160 milioane. Mai mulți factori mi-au spus că nu există nicio legătură între credite și negocierile privind emigrarea.

– Noi ne-am străduit să facem o asemenea condiționare ca România să se țină de numărul promis. Când nu s-au mai ținut de promisiune, am întrerupt plățile.

Oamenii din ministerul de externe german nu știau să negocieze cu securiștii și au fost păcăliți

– Apoi a apărut incidentul Pacepa. În mod inexplicabil, la hotelul Conti din Koln, eu negociam cu Securitatea. Exact acolo a defectat și Pacepa. Am fost bănuit că eu l-aș fi ajutat. Dacă era așa, emigrarea (sașilor, n.n.) ar fi fost oprită. M-am întâlnit cu Marcu și i-am spus să întrebe la americani unde e Pacepa.

– Defectarea lui Pacepa a dus la schimbarea lui Marcu din partea română. A venit un domn Bucur, apoi un domn Georgescu cu care am stabilit creșterea la 5.000 de mărci media pentru etnicii germani.

– Ceaușescu a dat apoi decretul prin care bunurile emigranților erau confiscate și trebuiau să plătească studiile. Acest lucru însemna o încălcare a acordurilor. În mod practic, se permitea plecarea sașilor, dar nu se puteau perfecta plecările pentru că cetățenii români nu puteau să dețină valută. Este decretul 402. Noi am încercat să influențăm partea română.

– A urmat un domn Andron și un interpret Oprescu. În 1983 se ajunge la o medie de 7000 de mărci pentru etnicii germani. A apărut o altă problemă, aceea că cei care plecau erau obligați să plătească și călătoria în valută. S-a ajuns la un nou acord pentru cheltuielile de călătorie. Statul german a plătit și călătoriile cu 350 de mărci.

– În vara lui ’83 am discutat cu Andronic despre cum putem să îi ajutăm pe cei din țară. Partea română a făcut presiuni pentru ca Helmut Kohl să vină în România. S-a discutat în cadrul NATO și nu a fost agreată o apropiere de Ceaușescu. 

Cum au încercat germanii să-l oprească pe Ceaușescu din acțiunea de demolare a satelor românești

– Helmut Kohl m-a întrebat dacă putem rezolva problema printr-o singură plată si dacă e indicat să facă o vizită în România. Eu l-am sfătuit să facă o vizită în România în ciuda dificultăților la nivelul NATO cu condiția ca numărul de migranți să crească, apoi ca România să oprească demolarea satelor. Este vorba de sistematizare. Prin aceasta se urmărea o nouă dezavantajare a sașilor. Eu l-am sfătuit să nu manifeste înțelegere făță de această politică.

– În 1988 am fost însărcinat să port o discuție cu Ceaușescu. A fost o discuție de 40 de minute. Dar nu am ajuns la nicio înțelegere privind emigrarea. Nu am ajuns la mărirea numărului. Ceaușescu a fost de părere să lăsăm totul așa cum era, adică prin canalul secret. Tot ce am obținut este reluarea livărilor de pachete din Germania. Ceaușescu s-a arătat de acord cu reluarea livrărilor.
O altă problemă era aceea a emigrărilor ilegale. Cifrele nu erau mici. România spunea că cine a fugit peste graniță nu putea beneficia de reunificarea familiei. Cei care au fugit în Germania puteau să își legalizeze șederea contra sumei de 800 mărci. Primeam de la partea română asigurări că familiile acestora nu vor fi arestate.

– În 1988 am fost solicitat să vin de urgență în România pentru că urma congresul PCR. Am venit după congresul PCR. În septembrie ’89, am aflat că partea română a anulat convenția. Partea română a spus că se va ocupa de cazurile umanitare, dar să nu mai primească bani. Totuși mi s-au cerut 22 de milioane de mărci și 8 milioane de mărci dobândă. Am insistat să se achite de cazurile punctuale.

– În decembrie ’89 a fost ce a fost. Cancelarul m-a întrebat dacă Ceaușescu se va menține la putere. Am spus ca da, se va menține dacă nu face greșeli.

Noi mai urma să plătim o anumită sumă, dar nu știam cui să mai plătim. Guvernul nou venit a spus că plecarea era liberă.

Vreau să vă mai citesc și o listă cu chestiuni pe care partea română dorea să le introducă în acorduri:

– vizite de stat în Germania.

– despăgubiri pentru evrei

– cooperare medicală

– construirea de avioane în România.

– construirea unei fabrici de mașini

– oprirea demonstrațiilor antiromânești în Germania.

– cazuri particulare de oameni aflați în pușcărie

-Și din partea germană creștea presiunea. Politicienii germani erau sub presiune având în vedere activitățiile lor politice. Oamenii din industrie aveau liste cu emigranți. A fost și ideea de a opri emigrarea.  Se punea că Germania nu putea primi imigranți. Era o aiureală că Germania a primit milioane de emigranți. S-a ajuns și la o indignare la modul în care se negocia. Uneori securiștii urlau la mine, băteau cu pumnul în masă, dădeau din picioare.

-Cancelarul Helmut Kohl m-a mandatat să negociez pentru condiții mai bune pentru etnicii din România.

– Am purtat 315 negocieri oficiale, 80-90 la București. 300.000 și ceva de etnici au putut emigra. Nu pot să vă spun suma perfect exactă. Totul a fost o acțiune umanitară. Comerțul cu oameni este un concept îngrozitor. Noi am cumpărat libertate pentru oameni. Privind în trecut, a fost o acțiune reușită și a fost una din cele mai mari acțiuni umanitare la care am participat și eu.