PORTRET. Cine a fost ÎPS Pimen și ce testament a lăsat în urmă: Sicriul mi l-am pregătit, m-am așezat în el, am văzut că încap / Să se audă Chopin, Porumbescu și Enescu după ce rămâne doar groparul

ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, a decedat la vârsta de 90 de ani, după contractase virusul SARS-CoV-2, la la Institutul de Boli Infecțioase „Matei Balș” București, acolo unde era internat de pe 20 aprilie.

Înaltpreasfințitul Pimen s-a născut pe 25 august 1929, în comuna Greabănu, județul Buzău, fiind primul copil al familiei Zainea. Încă din copilărie a fost crescut să respecte Biserica iar mai târziu a ajuns Arhiepiscop în zona României în care se află cele mai multe mănăstiri.

Copilăria lui ÎPS Pimen – Cum a venit chemarea

„Când şi cum a apărut chemarea care m-a determinat să-mi dedic întreaga viaţă Bisericii? Treptat. Începând din copilărie, prin felul de a trăi viaţa. Ea a apărut când eram în clasa a treia de liceu, dar până atunci tot se depăna în sufletul meu. De ce? Eu, de mic copil, am fost la biserică. Era, pentru mine, o mare bucurie să mă duc la biserică şi să particip activ. A contribuit foarte mult şi felul de viaţă pe care l-am dus. Am fost doi copii acasă. Eu şi o soră mai mică cu patru ani. Am fost supuşi unei discipline greu de crezut pentru mulţi. Eu mergeam la şcoala primară, care era gard în gard cu casa, ieşeam din curte atunci când se apropia învăţătorul de şcoală. Deci cu un minut înainte. Tata nu mă lăsa să merg mai repede. Copiii se jucau, se mai certau şi înjurau şi tata nu mă lăsa, ca să nu învăţ obiceiurile acestea”, a povestit ÎPS Pimen despre copilăria sa într-un interviu pentru Monitorul de Suceava.

„Când eram mai mărişor mergeam cu vitele – o viaţă de sihastru”

„Când eram mai mărişor mergeam cu vitele. Le păşteam într-o pădure boierească. Eram singur în acea pădure. Deci, o viaţă de sihastru. Când păşteam vitele, într-o perioadă când nu se mai ţinea cont, toamna, de proprietate, mergeam cu copiii, dar nu cu toţi, ci doar cu doi-trei şi eu căutam să o iau puţin mai înainte şi mă suiam pe un deal şi de acolo număram munţii Vrâncioaiei, cei şase munţi, şi eram cu dorinţa spre Mănăstirea Putna, spre Ştefan cel Mare. Deci petrecându-mi timpul în felul acesta şi citind şi literatură religioasă şi mai ales o carte, Îndrumarea Vieţii, unde se spunea că dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viaţa ta să iei calea vieţii mănăstireşti. A mai contribuit şi preotul satului, prin predică, dar şi corul de la biserică, un cor excepţional. Toate acestea au contribuit la chemarea spre viaţa monahală”, a mai relatat acesta.

Adolescența și liceul din Râmnicu Sărat – „Eram persecutați”

„La liceu la noi era foarte multă disciplină. Era un pedagog, fost ofiţer, şi un altul care era civil. Nu aveam voie să mergem pe stradă pe aceeaşi parte cu fetele. Noi mergeam pe o parte a străzii, iar fetele pe cealaltă parte. Nu aveam voie să mergem la film decât cu pedagogul, nu aveam voie să mergem pe stradă decât între anumite ore. Foarte greu de crezut. Era un liceu teoretic, din Râmnicu Sărat. La acest liceu intrau copiii de bani gata, profesori, avocaţi, preoţi, militari, funcţionari. Ţăranii mai puţin. Eram persecutaţi. De exemplu, pe mine mă scotea la tablă, la lecţii, cu fiul unui avocat. Dacă el ştia cât mine, lui îi punea notă mai mare, dacă ştia mai puţin decât mine, îi punea aceeaşi notă. Din ţăran nu ne mai scotea.

Era un singur dascăl, Săndulescu Nicu, care aşa bucurie mare avea când ştia, la ora de română, un fiu de ţăran. Era foarte apropiat de noi. Restul nu, dispreţ mare. Şi era trist pentru noi, fii de ţărani. Când am intrat la liceu, tata mi-a spus: Ai fost tu premiant, într-un sătuc, dar la liceu, la oraş, e altceva. Şi m-a dat la pregătit la un profesor care nu era în comisia de admitere, profesor de limbă franceză. Şi m-a pregătit el şi la matematică, şi la limba română şi am reuşit la liceu. Şi datorită faptului că m-a pregătit profesorul acesta de limbă franceză, după ce am intrat la liceu, după ce am început şcoala, am învăţat limba franceză ca apa. Mi-era ruşine. Era foarte sever. Te scotea la tablă şi nu ştiai. Te însemna cu creta pe frunte şi îţi dădea şi două palme. Te scotea şi a doua zi şi nu ştiai şi tot aşa îţi făcea, dar nu îţi punea notă. Te scotea şi a treia oară şi dacă ştiai, nota aceea ţi-o punea. Era spaima liceului”, a povestit ÎPS Pimen pentru sursa citată.

Ulterior, la 17 ani, ÎPS Pimen a întrerupt cursurile liceale și s-a transferat la seminar la Mănăstirea Neamț, chiar dacă tatălui său nu îi plăcea că fiul a luat drumul vieții monahale, întrucât și-ar fi dorit să fie preot de mir ținând cont că în familia lui erau șapte persoane care useseră astfel de preoți.

După terminarea seminarului, ÎPS Pimen a urmat cursurile Facultății de Teologie după ce, în prealabil, doi ani de zile a stat la Mănăstirea Neamțului unde a citit și a învățat pentru a fi pregătit pentru admitere la sfatul rectorului, viitorul patriarh Teoctist.

Credința și istoria în timpul regimului comunist

ÎPS Pimen a fost numit egumen la mănăstirea Putna în 1957, după terminarea facultății iar după un an a fost numit stareț.

„În 1958, s-a dat decretul 410 cu scoaterea călugărilor din mănăstiri. Eram stareţ şi eu nu am acceptat la primul ordin să-i dau pe călugări afară. Nici la al doilea, ci de abia la al treilea ordin am acceptat. Le-am dat câte 2.000 de lei la fiecare, erau bani atunci, şi-am rămas cu doi bătrâni la mănăstire. După aceea, la vreo trei luni de zile a venit de la Iaşi un camion cu Vicarul, Mitropolitul de atunci şi alte persoane, persoane din securitate, şi-au spus că au venit să ia piesele de muzeu, piesele de patrimoniu naţional, pentru că se păstrau mai bine la Iaşi, ziceau ei. Mănăstirea era atunci socotită cu un regim de semiautorizat. Asta însemna nici desfiinţarea, dar nici funcţionarea cu un număr mai mare de 4-5 persoane. Când mi-au spus cuvintele acestea, le-am spus . De ce? Pentru că luarea obiectelor de patrimoniu din Mănăstirea Putna înseamnă închiderea ei cu totul, închiderea candelei la mormântul lui Ştefan cel Mare. Au stat vreo trei-patru ore, poate, poate cedez. Când au văzut că nu cedez, au plecat. La o săptămână vine Mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, vine cu Corneliu Mănescu, cu care era bun prieten. Mă întreabă Mitropolitul: Mă, ce mai e pe aici?, asta era expresia lui. Spuneam eu una, alta. Ei şi?, mă întreba el. Mai spuneam una, alta şi iar Ei şi?. Îi zic că a venit de la Iaşi, de parcă el nu ştia, şi i-am zis ce le-am spus şi am mai adăugat eu că au aflat oamenii din sat şi voiau să vină să facă manifestaţie. Auzi Cornele, auzi Cornele, îi spunea Mitropolitul lui Mănescu şi adăuga Nu se poate, nu se poate. Şi-au plecat. După încă o săptămână a venit cu Victor Bîrlădeanu şi tot aşa, Ce mai e pe aici?. Îi spuneam ba una, ba alta şi i-am spus iar cu oamenii care au aflat şi voiau să se revolte. Mitropolitul zice atunci Victore, spune sus, spune sus, că ăştia nu cred. Până la urmă s-a renunţat la ideea de a muta piesele de patrimoniu”, a povestit ÎPS Pimen.

ÎPS Pimen a fost și ghid la mănăstirea Putna, când în România, în 1964, au început să vină mai mulți turiști, iar datorită faptului că știa foarte bine limba franceză, starețul PS Gherasim i-a solicitat autorul la mănăstirea menționată.

„Odată au venit vreo opt sute şi ceva de elevi, premianţi la olimpiadă, care erau în tabără la Câmpulung Moldovenesc. Era atunci şef la tineret Radulian. Şi vine Radulian şi îmi spune că după ce le arăt copiilor muzeul să le spun şi Doina lui Eminescu. Au venit copiii, le-am arătat muzeul, i-am strâns în jurul statuii lui Eminescu şi le-am spus apoi Doina. Sigur că s-a auzit. După o săptămână vine Mitropolitul, cu prim-secretarul Miu Dobrescu, om bun să-l pui la icoană. Mitropolitul îmi zice: Măi, ce mai e pe aici? Îi spuneam una, Ei şi?. Îi spuneam alta, Ei şi?. Şi îi spun, până la urmă, cum au venit copiii şi le-am spus Doina. Mitropolitul, de parcă nu ştia, îmi spune: Cum, părinte Pimen, le-ai spus Doina? Şi atunci, Miu Dobrescu, spune Doina aceea – De la Nistru pân’ la Tisa… Şi începe şi spune toată doina. Mitropolitul râdea în barbă şi-i spunea lui Miu Dobrescu: Măi, de ce n-o publicaţi, de ce ne puneţi pe noi şi apoi comentaţi? Grupurile care veneau în vizită conţineau şi copii. La hartă le arătam, la toţi, cetăţile şi mănăstirile lui Ştefan cel Mare, inclusiv cele de peste Prut. Dar le spuneam copiilor: Copii, voi ştiţi, când un om vrea să facă o casă, o face pe pământul lui. Şi Ştefan cel Mare tot ce a făcut a făcut pe pământul lui. Nici Dumnezeu nu-ţi ajută când iei o palmă de pământ care nu este a ta. Dumnezeu nu bate cu bota. Atât le spuneam. După aceea veneau unii şi-mi ziceau: Părinte nu mai vorbi de Basarabia, ne înnebunesc ăştia. Nu vorbesc, le spuneam, am vorbit eu de Basarabia?

Odată au venit nişte domni de la Partid în vizită. Când am ajuns în dreptul hărţii nu am zis nimic şi numai am oftat lung. Apoi au venit, la puţin timp, nişte oameni de la Securitate şi mi-au spus: Părinte, mai bine vorbeşti decât să oftezi. Altădată, a venit în vizită un grup de la Ştefan Gheorghiu, cursanţi. Îmi spune şeful grupului, Părinte, să prezinţi aşa frumos, mai sunt şi filoruşi, dar nu te uita la ei. Nu mă uit, am zis. După ce am vizitat muzeul am ajuns la clopotul mare, Bug, şi le-am zis Se numeşte aşa de la cuvântul bog, care înseamnă Dumnezeu în slavonă, nu cum au zis unii, greşit, că vine de la numele fluviului Bug, că până acolo sunt români şi până acolo trebuie să se audă clopotul. Nu. Măcar să se audă cât se auzea şi pe vremea lui Ştefan cel Mare.

Pleacă ei şi rămân vreo 2-3 de la judeţ şi mă întreabă: Părinte, aveţi voie să spuneţi să se audă clopotul până la Nistru? Dar n-am spus aşa. Aţi spus Părinte. N-am spus. Altă dată, a venit la Putna, în vizită, un bătrân care era în staţiune la Vatra Dornei. N-are de lucru şi, în faţa bustului lui Ştefan, mă întreabă: Părinte, de ce pare Ştefan cel Mare aşa supărat? Muzeul era plin de oameni. Da, îi zic eu, e foarte supărat. Dar de ce, Părinte? Dacă ar fi, îi zic eu, ca Ştefan cel Mare să-şi adune o ceată de călăreţi şi să pornească spre o cetate de-a lui, de pe malul Nistrului, deodată ar auzi: Măria Ta, ţi-ai luat şi paşaportul? Aşa erau explicaţiile pe care le dădeam eu şi desigur că multora nu le-a convenit. Dar erau şi oameni foarte buni, adevăraţi români”, a relatat acesta.

Regele Mihai, reîntors în România la invitația lui ÎPS Pimen

ÎPS Pimen l-a invitat pe Regele Mihai la Mănăstirea Putna cu ocazia Învierii Mântuitorului. Regele mai încercase să petreacă Sărbătorile Pascale în țara pe care o condusese, însă în 1990, a fost întors din drum de către autorități la ordinul lui Ion Iliescu și a trebuit să părăsească teritoriul românesc.

„Monarhia a avut un rol foarte important în viaţa poporului nostru. Pentru mine, monarhia a fost o instituţie sfântă, iar Regele Mihai a fost un om cu totul deosebit. Am făcut invitaţia, ameninţat cu pericol de moarte şi l-am întrebat între patru ochi: Majestatea Voastră, cum aţi rezistat?. Şi mi-a răspuns: Prin post şi rugăciune. A fost un rege credincios, faţă de ţară şi faţă de Dumnezeu. Şi dacă cei care au preluat puterea după evenimentele din decembrie 1989 ar fi acceptat monarhia, astăzi, România era o ţară fruntaşă în Europa. Dar am ajuns în situaţia în care ne aflăm…”, a explicat ÎPS Pimen.

Testamentul lăsat de ÎPS Pimen

ÎPS Pimen a mărturisit într-un interviu pentru Monitorul de Suceava din 2019 că își dorește să fie înmormântat în Bucovina. „Să fiu înmormântat în Bucovina. Pentru că aici mi-am trăit cei mai frumoși ani din viața mea, frumusețe în cadrul culturii și a credinței. Și am ales loc de înmormântare Sihăstria Putnei, un schit al Mănăstirii Putna. De ce mi-am ales acest lor de înmormântare? Pentru că după ocuparea Bucovinei de către Austria, la un an sau doi, împăratul a dat dispoziție ca în școlile primare din Bucovina să se introducă predarea în limba germană. Și acești sihaștri au făcut scrisoare către împărat, scrisoare de protest. Au spus că dacă se va întâmpla așa se va desființa neamul românesc. Nu s-a dat curs cererii lor, lucrurile au mers înainte. Dar acești sihaștrii… Sihaștri iubitori de țară și de neam românesc… Iar oamenii de aici, de la Putna, au contribuit la formarea mea și la zidirea mea sufletească. Când am auzit Balada lui Ciprian Porumbescu, am zis că nu poate să fie un cântec mai frumos decât această baladă. Arată durerea ocupației austriece, dar arată și o rază de bucurie pentru un viitor mai luminos pentru bucovineni. Este istoria Bucovinei pe coardele unei vioare”, a relatat acesta.

Și-a pregătit înmormântarea încă din timpul vieții

„Sicriul mi l-am pregătit. Este din lariță. L-am pregătit frumos, m-am așezat în el, am văzut că încap. Ștergarele le-am pregătit, lumânărele le-am pregătit, mai trebuie să fiu pus în sicriu și băgat în mormânt. Și-am zis că după ce voi fi băgat în mormânt și oamenii vor pleca, și va rămâne doar groparul, să se audă, mai încet, așa, în surdină, Marșul funebru, de Chopin, Balada lui Ciprian Porumbescu, ceva din Rapsodia lui George Enescu și un bucium. Sau două buciume. Să fie… Să cânte așa, mai în surdină… Pentru că este prea frumoasă Bucovina și prea frumoase cântecele noastre românești. Sunt dumnezeiești! Și am zis să fie și o trăistuță, în care să pună câteva fotografii cu copii și adulți îmbrăcați în portul național. Aceste imagini nu vor pieri niciodată în fața lui Dumnezeu! Și eu când mă voi prezenta în fața lui Dumnezeu voi spune că aceștia sunt oamenii cu care am trăit și care m-au ajutat să trăiesc frumos. Pentru că multe am învățat de la ei, chiar și de la copii”, a explicat acesta.