Povestea Cristianei, tânăra care luptă în fiecare zi. La propriu. „Nimic nu te poate schimba. Toate lucrurile care ți se întâmplă doar potențează ceea ce există deja în inima ta”

„De câte ori ai auzit că sportul de contact nu e pentru femei?”

„De toate dățile”, răspunde ironic Cristiana Stancu râzând. „Mereu sunt întrebată ‘Dar de ce faci asta, când ai putea să faci orice? Uite, ești o fată frumoasă și te-ai mai tuns și în halul ăsta!””, explică luptătoarea, spunând că de fiecare dată se amuză atunci când oamenii îi pun astfel de întrebări.

În sala de antrenament Apollo, Cristiana Stancu se simte în largul ei. Se mișcă natural pe suprafața de luptă, cu lovituri scurte și hotărâte, râde, și în timp ce se încălzește îi povestește antrenorului ce meciuri a văzut la televizor seara trecută. Astăzi nici nu se mai gândește cum ar putea fi viața ei fără cele două antrenamente zilnice, pentru că luptele au făcut întotdeauna parte din preocupările sale, de când a intrat pentru prima dată într-o sală de sport, sub îndrumarea tatăului ei, practicant de arte marțiale. Nu s-a gândit de la început că va face o carieră în sport, tocmai pentru că, dincolo de lupte, cărțile îi erau printre cei mai buni prieteni. Mai exact, cele de medicină, pentru că și acum Cristiana Stancu spune că era convinsă că va deveni medic. Nu visa, nu își dorea, nu spera. Știa.

„Voiam să devin medic. Nu visam, eram sigură că o să devin medic și de mică, îmi aduc aminte, la bunica mea, că operam dovleceii și pepenii din grădina bunicii, așa că medic eram sigură că o să devin”, își amintește sportiva.

Și avea toate șansele să și poarte acum halatul alb, dacă încăpățânarea ei nu s-ar fi transformat în frustrare în momentul în care, la 18 ani, a fost nevoită să stea prin spitalele din țară din cauza unor probleme de sănătate. Atunci și-a dat seama „că meseria de medic devine o dramă atunci când nu este făcută în condițiile optime”, așa că a ales să își aducă o „contribuție de om în lumea asta altfel”. Începutul pentru acest „altfel” a însemnat mai întâi Facultatea de Teologie, secția de Artă Sacră.

„Cred că nu e întâmplător, pentru că în școala generală aveam o profesoară care spunea că cele mai grele două facultăți sunt Facultatea de Teologie și Facultatea de Medicină. Și eu eram foarte mândră, pentru că, uite, eu o să fac una dintre cele mai grele facultăți, Medicina. Dar undeva în subconștient cred că mi-a rămas că Teologia și Medicina sunt cele mai grele. Și atunci cred că firesc am dat switch pe Teologie, și apoi pentru că pictez de mică, de la 7 ani am făcut în paralel cu școala normală și școli de arte, m-am hotărât să merg pe secția de Artă Sacră pentru că în același timp, la 18 ani, am început să mă inițiez și în taina iconografiei”, explică Cristiana Stancu trecerea surprinzătoare de la siguranța că va deveni medic la religie.

Dincolo de studii, n-a renunțat, însă, niciodată la sport. Dacă tot ceea ce știe despre medicină o ajută să își cunoască mai bine corpul și să fie mult mai eficientă în timpul meciului, teologia nu pare să aibă prea mare legătură cu luptele. Dar tocmai pentru că sportul de contact nu înseamnă doar „să dai cu pumnul”, Cristiana Stancu spune că, de fapt, lupta în cele două domenii se duce pe același front.

„Spiritul. Asta e, de fapt e o luptă. E același front, practic, frontul spiritual. Deși lupta e cumva manifestată fizic, de fapt în spatele acestei lupte e tot o luptă de ordin spiritual. (…) Sfinții sunt niște luptători și luptătorii pot deveni sfinți. Nu e neapărat obligatoriu, însă e obligatoriu ca sfinții să fie luptători”, arată sportiva.

„Mi-a fost milă să o fac knock-out și am pierdut meciul”

Cristiana Stancu este o luptătoare în ring și în afara lui, acolo unde a învățat că, de fapt, cel mai important lucru este să-ți dorești că câștigi, să te întreci pe tine și să-ți testezi limitele. În 15 ani de când a intrat într-o sală de arte marțiale, luptătoarea a realizat că victoria nu îi aparține de la sine, că nu are control asupra ei, dar că poate să se autoeduce și să se ridice mai puternică după fiecare luptă. De aici și numele ei „de scenă”, Mongol.

„Vine de la mongol, evident, de la atitudinea mongolilor, cea de învingători”, spune Cristiana, bucuroasă că acest nume s-a imprimat cumva în memoria oamenilor care îl spun dintr-o suflare, „ca și cum ar fi o poezie”.

Înainte să pună piciorul în ring, Cristiana Stancu se roagă. Nu neapărat să învingă, nici să aibă noroc, ci doar „să plece mulțumită de la meci”, chiar dacă asta a însemnat uneori și câte o înfrângere care a învățat-o lecții importante.

„Superstiții nu am, adică nu pășesc cu niciun picior, nu mă îmbrac într-un anumit fel, nu am genul acesta de superstiții. De rugat da, mă rog, dar rugăciunea nu e o superstiție. Din păcate, pentru majoritatea oamenilor ideea de credință devine o superstiție, adică ‘mă rog ca să am noroc”, ceea ce e greșit, fraților! Mă rog, iar în general mă rog să fie bine, să plec bucuroasă de la meci, asta e rugăciunea”, explică luptătoarea.

Anul acesta se împlinesc deja 11 ani de când Cristiana Stancu a început să concureze, dar și acum i se face „pielea de găină” atunci când își amintește de prima ei luptă, atunci când a fost extrem de speriată.

„Prima mea luptă a fost la 13 ani și a fost groaznică, în sensul că am intrat pe suprafața de luptă și mi-era groaznic de frică. S-a terminat meciul, l-am pierdut, și eram total debusolată pentru că timp de două minute nu știam ce se întâmplase cu mine. Și îmi amintesc că mă duceam plângând spre vestiar total dezamăgită și, la un moment dat, mă cheamă înapoi la suprafața de luptă că s-a făcut o eroare la arbitraj, de fapt meciul a fost egal și trebuie să mai facem încă o repriză. Mi-am șters lacrimile, și acum mi se face pielea de găină când povestesc, m-am dus înapoi pe suprafața de luptă, și știu că ne-am mai bătut încă trei reprize, pentru că și cealaltă fată era foarte motivată, era campioana de la copii, și după patru reprize încrâncenate de luptă am reușit să  câștig. Acesta a fost primul meu meci și a fost așa de la agonie la extaz”, își amintește Cristiana.

După prima luptă, antrenamentele au devenit din ce în ce mai dese, iar competițiile tot mai grele. Cristiana Stancu este medaliată la opt sporturi și a avut de-a lungul timpului adversare de calibru internațional. Chiar dacă lupta nu e o joacă, sportiva știe oricând să recunoască valoarea celor cu care intră în ring și să transforme unele dintre cele mai mari înfrăngeri în adevărate lecții.

Dintre toate meciurile care s-au derulat cu viteză amețitoare, există, totuși, momente care au marcat-o atât de tare încât și le amintește secundă cu secundă. Unul dintre ele este prima ei luptă într-o cușcă de MMA, cage fighting, în 2012, înainte ca acest sport să devină mai mult o „modă”. Cristiana Stancu a fost prima care a intrat într-o cușcă de Mixed Martial Arts la nivel internațional, cu o adversară cu zece ani mai în vârstă, deci cu o experiență mult mai vastă.

„Îmi aduc aminte că a început meciul și totul se derula așa cu încetinitorul și mă uitam la adversara mea și o admiram. Asta a fost ceva unic, pentru că e foarte greu să intri într-o stare de genul ăsta când lupți. Și mă uitam și o admiram, mă gândeam ‘ia uite, ce luptătoare extraordinară, ce frumos luptă!”. Apoi mi-am dat seama că de fapt lupta împotriva mea și mi-am zis ‘stai un pic, trebuie să fac și eu ceva!””, își amintește sportiva.

Deși a pierdut deja numărul victoriilor pe care le-a obținut în ring, cel mai mare câștig al Cristianei Stancu nu este vreun meci pe care l-a terminat prin knock-out, ci o înfrângere pe care și-o amintește perfect, în fața unei luptătoare de top, locul 6 mondial în MMA și campioană în foarte multe versiuni de kickbox. „În timpul meciului mi-am dat seama că nu sunt departe de nivelul ei, ceea ce m-a bucurat, însă nu am avut capacitatea de a mă regrupa și de a mă ridica la nivelul ei. Așa că am pierdut meciul, dar a fost cea mai mare victorie a mea”, spune luptătoarea care arată că, de fapt, cel mai mult are de învățat din meciurile cu sportive de mare calibru, chiar dacă asta înseamnă că nu câștigă întotdeauna.

„Ți-a fost vreodată milă să dai și ai pierdut un meci?”. La această întrebare Cristiana Stancu răspunde fără să stea pe gânduri: „Da, o singură dată mi s-a întâmplat”. Chiar dacă, oricum ar fi, luptătoarea intră întotdeauna în ring cu gândul ca la final arbitrul o să o declare pe ea câștigătoare, sportiva știe că victoria nu poate fi obținută cu orice preț.

„La campionatul mondial de box din 2014 în Coreea de Sud, luptam cu o irlandeză, campioana Irlandei, irlandezii sunt foarte buni în box, dar și în MMA. I-am spart arcada, pometele, ceea ce e destul de rar în meciurile de box, (…) și eram foarte sigură că voi câștiga meciul, nu mă deranja deloc să stau în ring patru reprize, atât cât durează un meci în mod normal la box, chiar mă ajuta pe mine pentru a doua zi, și atunci am ales să nu o fac knock-out, pentru că oricum era foarte accidentată și nu voiam să o rănesc și mai tare. S-a terminat meciul și eu am pierdut, ea a câștigat, din păcate tot a fost nevoie să-i pună copci și nu a mai putut lupta a doua zi, așadar victoria i-a fost degeaba, și înfrângerea mea probabil că n-a fost degeaba. A fost o lecție și pentru mine”, spune Cristiana Stancu.

Dintre toate sporturile pe care le-a practicat, una dintre cele mai mari surprize a venit la box, acolo unde Cristiana a reușit să obțină o medalie europeană cu doar o lună și jumătate de antrenamente. Performanța a fost uluitoare mai ales pentru că „sunt mii de boxeri, și la nivel național, și internațional, care toată viața încearcă să obțină o medalie la naționale, darămite la un campionat european sau o participare la un campionat mondial. Așa că toată experiența mea în lumea boxului cred că aduce respect artelor marțiale”, arată luptătoarea, care spune și că cel mai important lucru atunci când ești nu sportiv, ci artist marțial este calitatea de a te putea adapta la orice.

Chiar dacă are extrem de multe reușite în lumea sportului, de la primul meci câștigat și până la titluri internaționale, Cristiana Stancu spune că nu există una pe care să o prețuiască mai mult, pentru că fiecare a fost la fel de importantă la timpul ei.

„Deși nu pot să mă laud așa cu genul ăsta de afirmații ‘sunt prima”, ‘sunt cea mai tare”, ‘sunt bomboana de pe colivă”, am reușit să fac niște performanțe deosebite, cred eu, și să deschid cumva drumul și altor fete care vor să pășească pe drumul ăsta. Și cred că eu am spart gheața în mai multe domenii, în mai multe sporturi, și le-am conectat într-un fel în care am creat un precedent. De fapt cred că ăsta e aportul meu, că am creat un precedent ca branșa asta feminină să se dezvolte și în România bine”, rezumă sportiva în câteva cuvinte contribuția ei în lumea sporturilor de contact.

„În ring nu mai ești fată sau băiat. În ring ești o forță care luptă”

Într-o lume a bărbaților cu mușchi și cu pumnii strânși, Cristiana Stancu se simte „firesc”. Stânjeniți par să fie mai mult sportivii care nu sunt obișnuiți să vadă o fată printre saci și mănuși de box. Scapă, totuși, rapid de complexe atunci când încep să se lupte și nu mai țin cont că în fața lor e o femeie. Pentru Cristiana, însă, acest lucru nu este decât un indiciu că își face treaba așa cum trebuie, pentru că  profesionalismul și seriozitatea nu au gen.

„Ei nu se simt bine când sunt în preajmă, pentru că ei nu sunt obișnuiți cu o prezență feminină. Dar le trece repede pentru că eu nu vin să aduc nimic nou într-o sală a bărbaților. Eu merg într-o sală plină de bărbați și mă antrenez, mă antrenez cot la cot cu ei și atunci, de obicei, s-a trecut foarte repede peste ideea că sunt fată. De multe ori în timpul reprizelor de sparring, adică luptă la antrenament, băieții intră în vâltoarea luptei cu mine și încep și dau foarte tare. Se opresc și zic: ‘Aoleo, scuze, am uitat că ești fată!”. Pentru mine ăsta e un feedback foarte bun, pentru că înseamnă că reușesc să le transmit ceea ce trebuie, adică profesionalism și seriozitate”, explică sportiva.

Cum a schimbat-o sportul de contact pe Cristiana? În niciun fel, pentru că aceasta crede cu tărie că nimic nu poate să transforme total ceea ce un om este, prin definiție, atunci când se naște. Experiențele din timpul vieții doar scot la iveală ceea ce este cu adevărat în sufletul fiecăruia, crede sportiva, așa că nu a stat niciodată să se gândească prea mult că „pumnul ei e altfel decât al unui băiat”.

„Chiar spunea cineva o vorbă foarte frumoasă, că nimic nu te poate schimba, pentru că toate lucrurile care ți se întâmplă doar potențează lucrul care există deja în inima ta. Așa că dacă tu nu ești o brută din naștere, nu te poți schimba în timpul vieții. Sunt doar măști pe care ni le punem. Așa că, chiar dacă aud că nu e pentru o fată, ce, e pentru un băiat? Nu contează. În ring nu mai ești fată sau băiat. În ring ești o forță care luptă. În ring nu te gândești ‘Vai, sunt femeie! Uite, pumnul meu e altfel decât al unui băiat”, spune Cristiana.

Cu toate acestea, oamenii nu ratează niciun prilej s-o întrebe de ce a ales o astfel de carieră sportivă când putea să se orienteze spre orice altceva: „Bineînțeles, mereu sunt întrebată ‘Dar de ce faci asta, când ai putea să faci orice? Uite, ești o fată frumoasă și te-ai mai tuns și în halul ăsta!”. Dar eu sunt aceeași. Deci faptul că lupt nu mă schimbă, adică nu-mi distruge nici feminitatea, nici sensibilitatea, nici felul meu de a fi. Adică nu mă brutalizează, nu mă face să fiu altceva decât ceea ce sunt”, explică sportiva, sigură că artele marțiale au făcut-o mai degrabă să fie mai empatică și să se cunoască mai bine, decât să o transforme într-o persoană rece și dură, așa cum oricine ar putea crede atunci când o vede luptând în ring.

Poveste de campioană în discursuri motivaționale și în filme

Pe cât de complexă este Cristiana ca sportivă, pe atât de multe lucruri face și după ce trece de corzile arenei de luptă: a ajuns să vorbească în fața a mii de oameni la evenimentul internațional TED, este implicată în proiecte sociale prin care sunt sprijiniți românii din diaspora și, mai nou, a primit propuneri să joace și în filme.

Despre discursurile motivaționale spune că a ajuns pe scenă întâmplător, pentru că un foarte bun prieten de-al său și-a deschis o școală de oratori motivaționali, și cum ea era întotdeauna optimistă, pregătită să-și ajute amicii atunci când erau dărâmați, „să-i ridice din morți”, a fost invitată să le povestească și cursanților despre ea și despre cariera sa.

„Pur și simplu m-a invitat să vorbesc oamenilor despre povestea mea de campioană. Am ajuns acolo și am vorbit vreo jumătate de oră, apoi am observat că oamenii nu se mai plictiseau. Și apoi m-au invitat și la alt eveniment, din sală m-au văzut niște oameni care organizau TED, cea mai mare platformă de discursuri din lume care se desfășoară și în România. Am fost invitată la TED Bacău, apoi de acolo am ajuns la TED Bucharest care a fost în engleză, ceea ce a adus un aport foarte mare. Cred că la TED Bucharest am fost doi-trei români, în rest, până la 20 de speakeri au fost străini, ceea ce a fost o performanță mare. Am avut și eu loc în România să vorbesc ca și româncă. Mulțumesc!”, povestește luptătoarea râzând cum a ajuns ca anul acesta să fie invitată și la TED Iași și TED Piatra Neamț.

Cristiana Stancu nu vorbește, însă, despre ea și despre performanțele ei ca despre titluri de glorie, ci vrea să le transmită oamenilor că cel mai important lucru este să creadă în ei și în visele lor, să creadă în Dumnezeu și să păstreze cu el o relație sinceră și constantă, nu doar să se roage ca o superstiție, „ca să aibă noroc”.

„De mai multe ori am fost somată ‘Te rog, să nu spui despre Dumnezeu în timp ce vorbești pentru că oamenii sunt reticenți. Spune mai bine „divinitate””. Ei bine, nu, am zis și ‘Dumnezeu”, am zis și ‘biserică”, și oamenii n-au fost reticenți pentru că pentru mine asta e firesc și nu le spun ca și o demagogie sau o pedagogie sau orice fel de lucru de genul ăsta, ci le-o spun ca un lucru firesc care îmi trece mie prin vene, și atunci oamenii, chiar și ăia atei, privesc cu o curiozitate sau un respect, de fapt, pentru că și eu le respect deciziile”, spune sportiva, mândră că mesajele ei pot fi ascultate de și mai mulți oameni, mai ales că anul acesta speră că va ajunge să le vorbească și celor din Republica Moldova.

Implicarea socială a Cristianei Stancu trece mult dincolo de scenă, pentru că, de curând, a decis să fie și parte a unui proiect prin care să-i sprijine pe românii din diaspora să investească în țara noastră banii pe care îi câștigă, în mod inteligent.

„O să fiu prezentă la o licitație în care mai multe personalități din România își vor pune la bătaie un anumit lucru pentru a-l licita, iar astfel banii obținuți vor fi folosiți pentru acest proiect care se numește ‘Repatriot”. ‘Repatriot” ajută diaspora, de fapt antreprenoriatul din diaspora, să investeasă bani în România și să nu investească bani în case nelocuite, ci să folosească banii inteligent, prin mai multe metode. Eu voi pune la bătaie un tablou care se va numi chiar Repatriot, adică nu am o lucrare mai veche pe care o vând, ci va fi o lucrare special făcută pentru acest proiect. E un proiect îndrăzneț acest tablou, nu pot să divulg foarte multe, dar sper să aibă succes și să se liciteze cât mai mult pentru el”, a dezvăluit pentru gândul Cristiana Stancu. Succesul său internațional i-a adus și câteva oferte de a juca în filme, iar sportiva spune că a și filmat deja un trailer.

„Eu etichetasem așa într-un mod foarte lejer industria asta a filmului, nu mi se părea mare greutate să joci într-un film. Adică ați văzut, am murit la antrenament, come on, pe un platou de film nu e real, „te faci că”. La antrenament nu poți „să te faci că”. Dar să știți că nu e așa, chiar e pe bune toată treaba, e greu să joci, e frumos, deși joci niște roluri te descoperi în rolurile acelea, de fapt îți vezi limitele, îți vezi fricile”, spune Cristiana Stancu, încă surprinsă de faptul că e mult mai greu să joci decât pare în fața televizorului.

„Cred că suntem într-o enormă criză de antrenori educați, de antrenori normali din punct de vedere psihic. N-o să avem niciodată un public ca la tenis”

Sportul rămâne, deocamdată, cea mai importantă preocupare a Cristianei, care va participa în curând și la prima gală românească la Puerto Rico, alături de alți câțiva luptători, fapt care o face foarte mândră, pentru că organizarea unui astfel de eveniment este foarte dificilă, iar faptul că o promoție din România reușește să pună totul în mișcare în America este o mare realizare pentru sportul autohton.

„Un astfel de eveniment nu reușești să-l faci în țară, este foarte greu, să-l faci în Europa e și mai greu. Să-l faci peste ocean e aproape imposibil. Gândiți-vă că de fapt de asta nici nu s-au făcut astfel de gale, pentru că e imposibil. Ei, totuși, cumva, această gală va avea loc în SUA, pentru că Puerto Rico este stat american. Vom merge acolo, pe 26 martie va fi evenimentul, o gală care deși este promoție românească se numește ‘SUA împotriva lumii” și unde luptători americani, cei mai buni luptători americani de kickbox, vor lupta împotriva unor luptători care provin din toată lumea. Vom fi cinci români, eu și încă patru băieți, printre care și Cătălin Moroșanu”, spune Cristiana Stancu.

Organizarea unui astfel de eveniment în România ar fi adus mult mai multă vizibilitate sportului de contact din țara noastră, mai ales că aici nu există neapărat o cultură a acestui tip de sport. Pentru asta, însă, ar fi fost nevoie de implicarea unor investitori puternici, a marilor companii sau multinaționale care să-și dorească să promoveze luptele. Investitorii nu se prea înghesuie, însă, să sponsorizeze astfel de gale pentru că nu-și doresc ca imaginea lor să fie asociată cu un sport practicat mai ales de oamenii din medii violente care au ales această cale nu neapărat din pasiune, ci pentru că nu a existat una mai bună, spune Cristiana Stancu.  

„Orice sport care aduce cu sine contact fizic agresiv a adus oameni din zone dubioase cel puțin. Și mai e un lucru. Din cauza acestei proaste educații, părinții nu-și mai aduc copiii în săli de arte marțiale, în săli de lupte libere sau în săli de box. De ce? Pentru că antrenorii sunt depășiți, antrenorii sunt inculți, antrenorii sunt alcoolici, antrenorii sunt agresivi, bat elevii și normal că orice părinte întreg la cap nu și-ar aduce niciodată copilul într-o astfel de sală. Este absolut normal și nici măcar nu-i încurajez să-și aducă copiii în astfel de săli”, explică sportiva cu regret că sportul pe care îl prețuiește atât de mult nu are statutul altora în care se investesc foarte mulți bani.

Totul pleacă de la educație, atât cea primită acasă, cât mai ales cea pe care antrenorul o oferă copiilor în sala de sport, atunci când vin și își doresc să facă performanță. Din păcate, spune luptătoarea, cei mici intră din ce în ce mai rar în sălile de lupte, tocmai pentru că părinții evită să-i mai ducă de teama a ceea ce ar putea învăța de antrenorii care sunt mult prea puțin pregătiți. Astfel, cei care ajung la antrenamente sunt din ce în ce mai mult oameni maturi sau adolescenți care, în loc să învețe ce înseamnă cu adevărat o luptă, încep să se bată și speră că așa vor ajunge să fie „cineva”.

„Cred că suntem într-o enormă criză de antrenori, de antrenori educați, de antrenori normali din punct de vedere psihic, și atunci de unde să apară copii care să devină apoi adolescenți, apoi oameni maturi sportivi într-un sport de luptă. Nu mai există, și atunci de unde vin sportivii care luptă? Vin deja oameni mari sau adolescenți întârziați care intră într-o sală de bătaie și încep să-și care pumni în cap ca să facă ceva din asta. Și n-au o altă șansă, adică asta este singura lor șansă. Și atunci normal că oamenii nu vor să se asocieze cu astfel de lucruri, logic, nu? Adică nici eu, dacă aș fi investitor, n-aș vrea să mă asociez cu o astfel de lume”, arată Cristiana Stancu.

Lucrurile le-ar putea schimba tot ei, luptătorii care au șansa să tragă un semnal de alarmă și să-i facă pe oameni să înțeleagă că nu se înjură în ring și nici nu se urăsc unii pe alții. „Nu, e o luptă, ne respectăm, în timpul meciului luptăm și ne asumăm ceea ce facem, după meci ne respectăm din nou. Atâta timp cât luptătorii nu văd lucrurile așa, ele n-o să se schimbe, iar oamenii de pătură medie și pătură înaltă a societății nu vor veni niciodată să vadă o asemenea gală în care în public sunt oameni inculți, needucați și așa mai departe. Adică n-o să avem niciodată la un meci de luptă un public ca cel de la tenis. De ce? Pentru că nu avem educație”, încheie Cristiana, care spune și că atunci când își va deschide propria sală vrea ca aceasta să fie plină de copii pe care să-i învețe cum să să aibă o atitudine bună, cum să fie siguri pe ei și să reușească să se descurce în orice situație.

Ce ar vrea să se știe despre ea atunci când își va încheia cariera? Dincolo de titlurile pe care le-a obținut și de performanțele despre care vrea să creadă că au deschis și altor fete drumul spre o carieră în sportul de contact, Cristiana Stancu și-ar dori ca oameni să știe că este un om „cu coloană vertebrală, care a pus bazele unei noi atitudini și care transformă acea atitudine în proiecte noi, tot pentru oameni”.