Poveștile celor mai cunoscuți zece criminali români din toate timpurile

10. Gică Cioc – Balaurul – Anul 1945. România se resimțea încă după Marele Război în care fusese implicată, iar situația politico-economică degenerase într-un val de infracțiuni fără egal cu precădere în cartierele bucureștene, acolo unde infractorii deja formaseră bande extrem de violente și de bine înarmate. În vara aceluiași an, o serie de crime inexplicabile lovea Capitală. Peste 10 persoane fuseseră ciuruite cu gloanțe provenind din arme rusești. Fosarul crimelor a fost înmânat comisarului Alimanescu, probabil singurul care nu se lovea de asemenea piedici, informează site-ul Descoperă.

Cercetările acestuia au scos la lumina o informație interesantă. Criminalii nu erau soldați sovietici, ci români get-beget, iar victimele nu erau altceva decât rezultatele unui sângeros război între grupări de tip mafiot. Autorii asasinatelor? Gică Cioc, poreclit Balaurul datorită temperamentului sau violent, un cunoscut infractor din Ferentari și rivalul acestuia, Sandu Moise, cel poreclit Hitler, după mustață similară cu cea a dictatorului nazist.

Era 31 decembrie 1945, atunci când comisarul Alimanescu află de la un informator că „Hitler” se găsește într-un restaurant de pe Calea Călărașilor, acolo unde petrecea noaptea dintre ani în compania membrilor bandei sale. Spre surprinderea acestora însă, atacul asupra infractorilor nu a mai avut loc niciodată. În aceeași noapte, Alimanescu ajungea în față unei scene grotești. „Hitler”, împreună cu toți acoliții săi zăceau într-o baltă de sânge. Printre victime se aflau și oamenii lui Gică Cioc. Motivul? „Hitler” îi „suflase” iubita aliatului sau cu luni în urmă.

9. Petre Silberschmied – Argintaru: În perioada imediat următoare celui de al Doilea Război Mondial, Argintaru era un nume de temut pentru oamenii legii. De caz nu se putea ocupa decât „spaima infractorilor” acelor vremuri, comisarul Eugen Alimanescu. Studiind tacticile criminalilor, comisarul realiza că armele folosite de aceștia sunt de proveniență germană, absolut toți părând a fi țintasi extrem de buni. Alimanescu intuia atunci că ucigașii erau dezertori din armata germană, cel mai probabil din temutul corp Dirlewanger, corp de armata creat la cererea expresă a lui Himmler din condamnați la moarte sau la închisoare pe viață. Și nu se înșelase.

Ocazia de a anihila banda de infractori a venit la sfârșitul lunii august 1945, atunci când un gardian public anunță prezența suspectă a unui camion, în miez de noapte, în apropierea magazinului „Sora”. Era chiar banda lui Argintaru. Lupta care s-a deschis între oamenii legii și infractori a durat peste o ora, soldându-se cu victime de ambele părți. Momentul crucial a fost însă cel în care un jeep cu însemne americane șosea în trombă la locul conflictului, iar din el cobora un individ purtând uniformă de căpitan, care le cerea oamenilor legii să oprească imediat focul. Diversiunea nu a funcționat iar căpitanul, nimeni altul decât Argintaru, a fost arestat. Era singurul supraviețuitor al bandei sale. În timpul unei tentative de evadare era împușcat mortal de agenții comisarului Alimanescu.

8. Grigore Uruc – Asasinul de Anul Nou – Un caz deosebit este și cel al țăranului analfabet, Grigore Uruc, și al dosarului „Cerasela”, numele primei sale victime. Nu puțini au fost cei care, la sfârșitul anilor ’80 vorbeau de apariția unui nou Ion Ramaru, iar neputința autorităților îl determina chiar pe Nicolae Ceaușescu să ia o poziție tranșantă vizavi de acțiunile îndreptate împotriva criminalului care acționa în orașul Buzău.

Prima victima, Cerasela Diminet, un copil al străzii de numai 14 ani, fusese descoperită în interiorul unei centrale termice, la 2 ianuarie 1985. Cadavrul micuței fusese străpuns de numeroase lovituri de cuțit deși moartea, așa cum au concluzionat medicii legiști, survenise chiar de la prima lovitură. Aceiași medici afirmau că omorul avusese loc chiar în noaptea de Anul Nou. Criminalul părea însă de negăsit, autoritățile vremii clasând dorsarul A.N. (autor necunoscut), și asta în ciuda unui efort intens depus de oamenii legii. Un an mai târziu, tot în noaptea de Anul Nou, un al copil al străzii, un băiețel în vârstă de 13 ani, a fost descoperit în apropierea Școlii Generale nr. 4. Chiar dacă trupul acestuia fusese ulterior sfâșiat de câinii vagabonzi, medicii au putut identifica urmele lăsate de armă crimei. Era vorba de același autor. În Buzău umblă în libertatea un criminal care ucidea doar din plăcere.

Era anul 1987, atunci când ceea ce oamenii legii așteptau cu groază s-a întâmplat. O a treia victima, Cosmin Gruiu, un copil fără adăpost în vârstă de 14 ani, fusese străpuns de nu mai puțin de 24 de ori cu un cuțit. Și totuși, criminalul părea să fi intrat în pământ. Era momentul în care oamenii legii își dădeau seama că ucigașul venea în Buzău doar pentru a ucide și asta se întâmplă doar o dată pe an. Anul nou 1988 a însemnat însă sfârșitul terorii. Având sub observație toate locațiile prin care criminalul ar fi putut pătrunde în oraș, autoritățile îl identificau pe autorul abominabilelor crime. Era Grigore Uruc, un țăran analfabet din comună Tintasi de Buzău. Din păcate, în momentul arestării, ucigașul apucase să ia viața celei de a patra victime, o fetiță în vârstă de 13 ani. Judecat rapid, acesta era condamnat la moarte și executat la 11 iunie 1988. Era penultima condamnare la moarte din timpul regimului comunist.

7. Eugen Grigore – Amarul gust al răzbunării – Cazul sau a fost mușamalizat de autoritățile comuniste, tocmai pentru a nu se afla că România anilor ’70 se află în pragul unui conflict interetnic de proporții. „La export”, toate informațiile din țară trebuiau să arate bine. Cutremuratoarea poveste a ieșit la lumina cu mult mai târziu, mai precis în anul 2002, atunci când o razie a poliției ieșene îl scotea la lumina din canalele aflate în apropierea campusului studențesc al Institutului Agronomic pe cel considerat mai mult o legendă urbană.

Totul începea la începutul anilor ’70, atunci când Eugen Grigore, un simplu șofer la o autobază din apropierea Iașilor, își găsea familia măcelărită și casă incendiată. Soția și cei trei copii fuseseră uciși cu bestialitate, iar autorii oribilelor crime dăduseră foc casei în speranța că urmele vor fi șterse.

Eugen Grigore a pornit o anchetă pe cont propriu, iar cei care știau câte ceva i-au indicat pe vinovati-membrii unei șatre țigănești din apropierea satului în care locuia. Cu mintea răvășită de pierderea celor dragi, Grigore se suia pentru ultima dată la volanul unui camion. Cu pedala accelerației apăsată la maximum, acesta a intrat în plin în corturile și căruțele tiganilor fară să țină cont de cine se află în ele. În acea zi au murit 24 de persoane, printre victime numărându-se mai multe femei și copii. Cazul a fost repede mușamalizat de autorități. Eugen Grigore a primit pedeapsa cu închisoare pe viață.

6. Nicolae Purecica – Ferentariul de acum 60 de ani – Bucureștiul anilor de după ultimul mare război cunoștea deja faima ucigașilor ascunși în casele Ferentariului. Poate cel mai cunoscut criminal care a acționat în această zona a fost Nicolae Purerica, poreclit Nae Chioru. Era anul 1947, același an în care teroarea, de această dată la adresa infractorilor, instituită de Eugen Alimanescu își punea puternic amprenta asupra răufăcătorilor bucureșteni. Mulți dintre ei alegeau să părăsească orașul, iar printre cei care aleseseră calea fugii se numără și Nicolae Purecica, un individ deja dat în urmărire generală în toată țara pentru mai multe crime, jafuri și tâlhării, majoritatea petrecute în Ferentari. De această dată, criminalul alesese Oradea ca viitoare țintă. Criminalii nu se mulțumeau doar cu talhărirea nevinovaților ci, pentru a-i reduce la tăcere, îi tranșau asemenea vitelor de la abator. Autoritățile orădene s-au văzut nevoite să apeleze la singurul om care putea să pună stavilă ororilor, comisarul Eugen Alimanescu.

La scurt timp, două bande bucureștene, deplasate clandestin la Oradea, erau anihilate. Dar crimele continuau.Căutările au scos la iveala un „fir” de la care oamenii legii puteau incepe ancheta. Cele mai multe victime erau bărbați care călătorisera cu trenul și care sosisera la Oradea în scop de afaceri. Urmand traseul ultimilor oameni ucisi, Alimanescu il descoperea intr-un tren chiar pe Nicolae Purecica. Comisarul il urmareste impreuna cu oamenii sai pana la Oradea. Ucigasul deja isi alesese urmatoarea victima, iar în momentul in care se pregatea sa atace, criminalul era doborat de o rafală de gloanțe.

5. Iancu Berilă – Ucigașul brutarilor – Criminalul acționase în timpul celui de al Doilea Război Mondial, timp suficient pentru că lumea să dea uitare odioaselor sale fapte. A rămas în schimb zicala peiorativă „ca Berila”, desemnând acel individ care încearcă să îngrozească sau să braveze cu fapte demne de dispreț. Arhivele vremii îl menționează că pe unul dintre cei mai sângeroși asasini din istoria recentă a României. Un individ cu un fizic impozant, cu o expresie fioroasă a fetei, care a reușit să terorizeze o țară întreagă în numai câțiva ani. Victimele sale erau, în marea lor majoritate, brutari. Nu se știe încă de ce aceștia deveniseră țintele lui favorite, cert este că pe seama lui Iancu Berila sunt puse cel puțin 20 de crime, iar modul de operare era de fiecare dată același. Criminalul își studia potențialele victime, află unde acestea își țin banii și ataca noaptea, departe de ochii lumii.

Deși a fost prins și condamnat la muncă silnică pe viață, Berila reușește să evadeze. La scurt timp după începerea anchetei, Alimanescu dă de urma criminalului. Acesta se angajase că ucenic la un brutar din apropierea Slatinei. Ajutat de încă doi agenți, comisarul îl imobiliza atunci pe uriașul Berila in timp ce dormea. Era anul 1947. Asupra sa a fost descoperit și cuțitul pregătit pentru următoare să victima, chiar cel care îl angajase. Trimis din nou la ocna, Iancu Berila nu mai avea a două șansă de scăpare și se stingea din viață in urmă muncii extreme la care a fost supus.

4. Ion Rîmaru – Teroarea anilor ’70 – Trei omoruri deosebit de grave, un omor calificat, șase tentative de omor, cinci violuri, o tentativă de viol și mai multe furturi și tâlhării – toate sunt faptele unui singur om: Ion Rîmaru. Trista reconstituire a faptelor celebrului criminal începe cu dată de 5 martie 1971, dată la care era descoperit trupul neînsuflețit al unei tinere femei. Cercetările au dovedit atunci că victima fusese ucisă într-un mod sadic și apoi violată, această purtând pe corp numeroase urme de mușcături. O luna mai târziu, o crima identica a fost semnalată în sectorul 4 al Bucureștiului, iar Miliția Capitalei adaugă acestor fapte alte două omoruri similare care avuseseră loc în anul 1970 și al căror autor nu fusese identificat. Era deja evident că autoritățile se confruntau cu un criminal în serie.

Sute de persoane au fost interogate și ținute sub observație, iar specialiștii Institutului de Medicină Legală reușeau în premieră mondială să reconstituie portretul robot al criminalului numai după amprentele dentare. Și totuși, autorul odioaselor crime continuă să acționeze nestingherit. A fost poate mâna hazardului cea care a ajutat la prinderea lui Ion Rîmaru. Lângă corpul ultimei victime, criminalul scăpase o adeverință medicală. Din acest moment, capturarea să nu mai reprezenta decât o problemă de timp.

Arestat în căminul studențesc al Facultățîi de Medicină Veterinară, acolo unde era student în anul 3, Ramaru își recunoaștea faptele după mai multe ore de interogatorii. Procesul care a urmat a fost unul rapid, iar ucigașul primea pedeapsa maximă: moartea. În același an, 1971, la 23 septembrie, în curtea penitenciarului de la Jilava, Ion Rîmaru era executat prin împușcare. Ultimele sale cuvinte aveau însă să rămână întipărite în mintea celor prezenți și se vor dovedi ulterior extrem de adevărate: „Chemați-l pe tata. El este de vină.”

3. Florea Rîmaru – Ereditatea crimei – Era anul 1944, atunci când o serie de crime zguduia Bucureștiul. Într-un singur an, cinci femei fuseseră ucise cu bestialitate, iar amprentele recoltate de autoritățile vremii nu se potriveau cu cele ale infractorilor din baza de date. Era vorba, așadar, de un individ fără antecedente penale. Cu toate acestea, timpul a trecut, iar criminalul nu a fost niciodată identificat. Misterul ieșea din nou la iveală în anii ’70, atunci când seria de crime a lui Ion Rîmaru îngrozea întreagă Capitală. Spre surprinderea criminalistilor, amprentele celui care ucidea erau identice cu cele ale criminalului din 1944. Cum ar fi fost însă posibil așa ceva? În fond, trecuseră peste 25 de ani, iar infractorul ar fi trebuit să aibă o vârstă înaintată, posibilitate exclusă din start de autorități. Și totuși, modul de operare și de înfăptuire a crimelor erau aproape identice.

O stranie coincidență răspundea totuși întrebărilor care existau de atâția ani. La exact un an de la execuția lui Ion Rîmaru, la 23 septembrie 1972, la Institutul de Medicină Legală era adus cadavrul unui bărbat care aparent căzuse din tren. Examinarea acestuia aducea un rezultat șocant. Amprentele celui care murise în bizarul accident erau cele ale ucigașului din 1944. Era nimeni altul decât Florea Rîmaru, tatăl celui mai cunoscut asasin din istoria Bucureștilor.

2. Vasile Tcaciuc – Măcelarul din Iași – Totul a început în 1935, an în care noul proprietar al unui imobil ieșean, a fost alertat de câinele unui musafir, câine care dăduse semne de agitație și care zgâria insistent podeaua casei. Curios, acesta sapă în locul indicat de animal și, spre oroarea sa, descoperea șase cadavre îngropate la mică adâncime. Toate prezentau urme de lovituri cu un corp contondent, cel mai probabil un topor, iar starea în care se aflau acestea trăda un sadism atroce. Prinderea ucigașului nu a fost atât de dificilă pe cât s-ar crede.

Fostul proprietar al imobilului, basarabeanul Vasile Tcaciuc, se afla deja în arestul poliției ieșene pentru mai multe jafuri și tâlhării. Deși, inițial, acesta nu a recunoscut faptele, confruntat cu două dintre concubinele sale, el renunta la masca nevinovăției și mărturisea autorităților crudul adevăr. Tcaciuc recunoștea atunci uciderea și ciopârțirea celor șase victime pe care le îngropase chiar sub podeaua casei în care locuia, dar acesta nu era decât începutul unui șir îngrozitor de crime. În cinci ani, basarabeanul ucisese nu mai puțin de 26 de persoane, printre care și un copil, unicul scop al acestor odioase fapte fiind jaful. După cum el însuși mărturisea, ucigașul își comandase chiar și un topor special, realizat astfel încât să nu alunece din mâna, iar eficiența loviturilor să fie maximă. În timpul reconstituirii uneia dintre crime, Vasile Tcaciuc încerca să scape prin fugă, profitând de lipsa de atenție a celor care îl însoțeau. A fost ucis pe loc de mai multe focuri de revolver.

1. Vera Renczi – Văduva Neagră – Prima parte a vieții celei care ocupă primul loc în topul celor mai mari criminali români reprezintă și azi un mister pentru criminaliști. În fond, nici măcar numele adevărat nu îi este cunoscut, atâta vreme cât în analele criminologiei ea a rămas cunoscută că Vera Renczi, numele de familie aparțînând celui de-al doilea sau soț. Unele surse îi indică drept an al nașterii anul 1903 dar, cel mai probabil, Vera s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în București, în urma legăturii dintre un om de afaceri ungur și o tânără din România. Copilăria și-o petrece la București, acolo unde rămâne până la vârstă de 13 ani.

Odată cu pierderea mamei, Vera este mutată de tatăl sau la Berkerekul, oraș din fosta Iugoslavie, unde acesta deținea o mică moșie. Adolescența Verei este marcată de numeroase aventuri amoroase, ea ajungând nu o dată, pe prima pagină a ziarelor locale din cauza scandalurilor care implică de la elevi de liceu până la bancheri și oameni de afaceri. Ulterior, Vera îl cunoaște pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va și căsători. În ciuda previziunilor, tânăra nu își continuă escapadele, ci devine o soție atentă și plăcută, mai ales după nașterea fiului lor, Lorenzo. La mai puțin de un an, Karl dispare misterios pentru a nu mai reveni niciodată.

Vera explică apropiaților că soțul sau a părăsit-o și că a decedat ulterior într-un accident de mașină în România. Urmează cea de a două căsătorie, cea cu Joseph Renczi, un important om de afaceri sârb. La scurt timp însă, acesta avea să dispară ca și primul soț. Pentru Vera Renczi începea o nouă perioada în care escapadele amoroase aveau loc cu regularitate.

Veșnic îmbrăcată în negru, frumoasă castelană atrăgea pe domeniul de la Berkerekul numeroși amanți, niciunul dintre aceștia nemaintorcându-se vreodată. La insistențele soției unuia dintre ei, autoritățile locale descind la reședința Verei Renczi. Nu mică le-a fost mirarea oamenilor legii atunci când descopereau în subsolul conacului 35 de sicrie de zinc. În ele se aflau absolut toți cei care trecuseră prin patul Verei.

Mai mult, într-unul dintre sicrie se găsea chiar Lorenzo, fiul în vârstă de numai zece ani pe care această fusese nevoită să îl ucidă pentru că îi aflase teribilul secret. Toate victimele fuseseră otrăvite cu arsenic. Condamnată inițial la moarte, Vera a beneficiat atunci de clemență legii care nu permitea execuția femeilor și a fost transferată pe viață într-o închisoare de maximă securitate. La scurt timp, criminală în serie se stingea în urma unei hemoragii cerebrale.