PRIMUL INTERVIU cu Livia Stanciu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ce spune magistratul despre aplicarea legii penale mai favorabile: „Nu este permis să discriminăm pozitiv infractorii”

Livia Doina Stanciu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție din România, vorbește în premieră într-un interviu acordat pentru gândul despre cea mai aprinsă dezbatere profesională din sistemul judiciar românesc. Este vorba despre modul în care este înțeles principiul aplicării legii penale mai favorabile. Recent, Curtea constituțională a decis că legea penală favorabilă nu poate fi determinată pe instituții autonome, pentru că astfel se creează o a treia lege. Altfel spus, dacă judecătorul preia un articol din vechiul Cod după care mai pune un articol din noul Cod, practic, rescrie Codul Penal. Astfel, judecătorii s-ar transforma din cei care aplică legea în leguitori, adică ar prelua atribuțiile Parlamentului.

În interviul acordat gândul, președintele Curții Supreme spune că aplicarea legii penale mai favorabile prin metoda instituțiilor autonome ar duce la favorizarea infractorilor. „Nu este permis să discriminăm pozitiv infractorii”, a declarat Livia Doina Stanciu

Livia Stanciu este președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție din 2010 și a condus completurile de judecători care i-au condamnat la închisoare pe Adrian Năstase și pe Gigi Becali.

Cele mai importante declarații:

– Ce înseamnă aplicarea globală? Atunci când de la comiterea unei infracțiuni până la judecarea definitivă apar mai multe legi, în situația actuală aveam vechiul Cod și Noul Cod Penal, într-o astfel de situație, când vorbim de aplicare globală a legii penale mai favorabile, determinarea legii penale mai favorabile se face nu prin combinarea dispozițiilor legilor succesive, ci prin stabilirea în concret a uneia sau a alteia din cele două legi, și vedem după ce analizăm toate instituțiile incidente infractorului care lege este mai favorabilă. Pe aplicare globală nu combinăm dispozițiile din legile succesive, ci se aplică una sau alta dintre legi pe care o stabilim noi, judecătorii.

– Nu ne este permis să creăm această lex tertia, adică acest infractor să beneficieze de o discriminare pozitivă prin combinarea dispozițiilor legale din cele două coduri.

– Eu nu pot să fac această combinare să aleg din legea asta ce îți este mai favorabilă, din cealaltă tot așa pentru că vorbesc de o singură instituție pe care ți-o aplic. Asta ar fi dus la situații discriminatorii între inculpați.

– Nu se poate ca în cadrul aceleiași instituții să fac combinații între legi penale succesive. Adică să-ți aplic pedeapsa după legea penală care îți este mai favorabilă, și în speță este vorba de Noul Cod Penal, după care, când calculez prescripția, să mă uit: în vechiul Cod cum era, în noul Cod cât era.

– O normă penală care reglementează o anumită instituție, să zicem concursul de infracțiuni, recidiva nu o pot desprinde, nu o pot scoate din contextul legii în ansamblul ei, are o strânsă legătură cu toate celelalte norme din codul din care face parte.

Citiți mai jos interviul integral cu președintele ICCJ, Livia Doina Stanciu:

Gândul: Una din temele care a suscitat dispute în sistemul judiciar este modul de aplicare a legii penale mai favorabile. De unde a apărut această dispută?

Livia Doina Stanciu: Disputa a apărut în primul rând de la interpretarea dispozițiilor articolului 5 din Noul Cod Penal care are ca denumire marginală aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor care nu sunt definitiv judecate. Textul articolului 5 din Noul Cod este o transpunere a articolului 13 din vechiul cod, mă refer la cel din 1969 care vizează, de asemenea, aplicarea legii penale mai favorabile. Această dispoziție legală menționează că, dacă de la momentul săvârșirii infracțiunii și până la momentul judecării definitive au intervenit mai multe legi succesive, se aplică legea penală mai favorabilă.

Dacă mergem pe filosofia oricărui cod, indiferent că vorbim de vechiul sau noul Cod, filosofia este aceasta: dacă o infracțiune este comisă în timp ce o lege era în vigoare, conform principiului activității legii penale – reglementat în vechiul cod prin articolul 10, iar acum în noul cod în articolul 3 -, se aplică legea în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii. Acest principiu este cunoscut ca principiul activității legii penale.

Viața a demonstrat însă, și nu acum în ultimii ani, ci de sute de ani, că o anumită infracțiune este săvârșită sub imperiul unei anumite legi, dar cercetarea spre exemplu a suspectului din acea cauză, cercetarea judecătorească și mai departe executarea unei eventuale pedepse care este aplicată infractorului condamnat definitiv de multe ori nu pot fi făcute sub imperiul aceleiași legi. De la momentul săvârșirii infracțiunii până la momentul judecării definitive pot să apară mai multe legi succesive. Problema care s-a pus a fost dacă există excepții de la principiul activității legii.

Excepțiile statuate de către doctrină, de teorie, inclusiv de vechiul și noul Cod sunt cele ale ultraactivității legii vechi, respectiv pentru anumite infracțiuni care au fost săvârșite sub imperiul unei anumite legi – chiar dacă au apărut alte legi succesive, legea veche ultraactivează – , sau, dimpotrivă, principiul retroactivității legii noi, respectiv legea nouă care intră în vigoare, deși teoretic ar trebui, conform pricipiului activității, să se aplice numai faptelor săvârșite sub imperiul ei, cu toate aceste legea nouă, dacă se dovedește mai favorabilă, ea retroactivează. Adică își produce efecte ex tunc și în trecut.

Doctrinarii au spus: totuși cele două principii, ultraactivitate, retroactivitate, pot crea pentru infractor situații juridice diferite. Datorită acestui considerent s-a exprimat o a treia mare opinie cunoscută sub denumirea de mitior lex. Acest principiu înseamnă că, dacă de la săvârșirea unei infracțiuni până la momentul judecării definitive apar mai multe legi, se aplică legea socotită ca fiind legea mai favorabilă. De aici au apărut două opinii mari doctrinare.

Adică vorbim despre aplicarea globală sau pe instituții autonome Cum definiți dumneavoastră aplicarea globală și pe instituții autonome a legii penale mai favorabile?

Ce înseamnă aplicarea globală? Atunci când de la comiterea unei infracțiuni până la judecarea definitivă apar mai multe legi, în situația actuală aveam vechiul Cod și Noul Cod Penal, într-o astfel de situație, când vorbim de aplicare globală a legii penale mai favorabile, determinarea legii penale mai favorabile se face nu prin combinarea dispozițiilor legilor succesive, ci prin stabilirea în concret a uneia sau a alteia din cele două legi, și vedem după ce analizăm toate instituțiile incidente infractorului care lege este mai favorabilă. Pe aplicare globală nu combinăm dispozițiile din legile succesive, ci se aplică una sau alta dintre legi pe care o stabilim noi, judecătorii.

Pe cealaltă variantă – aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome -, cei care au îmbrățișat acest punct de vedere spun că se stabilește legea penală mai favorabilă prin determinarea ei în cadrul fiecărei instituții care poate funcționa autonom în raport de pedeapsă, de incriminare. Aici au fost avansate idei că ar fi instituții autonome concursul de infracțiuni, recidiva, pluralitatea intermediară, infracțiunea continuată și că în cadrul acestor instituții putem stabili care este legea penală mai favorabilă.

Disputa doctrinară s-a regăsit și la nivelul ICCJ, și eu am făcut acea mențiune pe care o știți încă din septembrie anul trecut. Am spus că această problemă a stabilirii modului de determinare a legii penale mai favorabile ori globală sau dimpotrivă pe instituții autonome nu trebuie să fie lăsată în sarcina judecătorului pentru că sarcina judecătorului, în special a judecătorului suprem, este aceea de interpretare și aplicare unitară a legii. Judecătorul nu are sarcina de a creea el legea. Prin interpretarea pe instituții autonome practic se ajunge ca judecătorul să creeze el lege, ceea ce înseamnă că judecătorul intră în sfera altei puteri.

Inainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Penal a existat și o ordonanță. Cine trebuia să stabilească modul de aplicare a legii penale mai favorabile?

Acest aspect trebuie să fie rezolvat de autoritatea legiuitoare, inițiatorul fiind în speță Ministerul Justiției care trebuie să facă o propunere într-un sens sau altul. Trebuia să facă precizarea clară: legea penală se aplică global sau pe instituții autonome.

Știm că ICCJ a făcut public, dar și în scris, demersuri.

Am făcut demersuri în sensul acesta, dar nu s-au concretizat legislativ.

Avem până în prezent două decizii contradictorii pe aceasta temă, înțeleg că există și o a treia, una chiar a ICCJ și una a Curții Constituționale. Din dezbateri am observat că există nedumeriri care din cele două primează.

Este adevărat că și deciziile pe care le pronunță Înalta Curte în dezlegarea de probleme de drept au efecte obligatorii. Deciziile Curții Constituționale au și ele efecte obligatorii. Curtea Constituțională, știm foarte bine că este unica autoritate constituțională din România. Este cea care stabilește dacă o dispoziție legală este sau nu conformă cu legea fundamentală. Problema celor două decizii, mă refer la decizia 2 a ICCJ și decizia CCR, care nu a constatat neconstituționalitatea articolului 5, ci Curtea a dat o unică interpretare și spune așa: textul articolui 5, care vizează aplicarea legii penale mai favorabile, toate autoritățile acestui stat inclusiv ICCJ trebuie atunci când se pune problema aplicării legii penale mai favorabile să faceți terminarea prin aplicarea în integralitate a uneia sau alteia din legi, și nu prin combinarea articolelor din cele două legi. Asta spune CCR.

Curtea spune mai departe că: „intepretarea pe care instanța supremă în exercitarea atribuțiilor pe care le aveți pe interpretare și aplicare unitară a legii în sensul că prescripția răspunderii penale este instituție autonomă în raport cu instituția pedepsei nu este o interpretare conformă Constituției și noi vă spunem că unica interpretare pe care trebuie să o dați acestui text de lege și care este conformă cu constituția și care nu contravine art. 1 ) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale. În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, unica interpretare este aceasta că determinarea legii penale mai favorabile se face prin evaluarea globală și nu pe instituții autonome.”

În momentul acesta putem constata că dezbaterea global vs. instituții autonome s-a încheiat. Judecătorii trebuie să aplice legea penală mai favorabilă global

Da, așa este, pentru că avem articolul 147 din Constituția României care la alineatul 4 menționează că deciziile CCR sunt obligatorii. De asemenea, avem o concretizare a acestui text în art 477 indice 1 din Noul Cod de Procedură Penală unde se menționează că efectele declarării neconstituționalității unei dispoziții legale sau a unei interpretări este acela de încetare a efectelor acelei dispoziții sau interpretări. În cazul nostru, intepretarea dată în aprilie susținea ca legea penală mai favorabilă era determinată pe instituții autonome. În decizia CCR se spune explicit că acea decizie din aprilie își încetează efectele.

Ieri s-a pronunțat de Inalta Curte o altă decizie, decizia nr 5 care viza o altă problemă de drept, respectiv aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracțiunilor săvârșite în formă continuată. Înalta Curtea, respectând dispozițile din decizia CCR, menționează că în aplicarea legii penale mai favorabile se are în vedere evaluarea globală. Asta înseamnă că Instanța Supremă s-a aliniat acestei intepretări constituționale date de către CCR.

Apoi în aliniatul 2 ICCJ menționează că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condițiile de existență și sancționare a infracțiunii în formă continuată. Ceea ce înseamnă că ICCJ a dat eficiență articolului 147 din Constituția României în sensul că deciziile CCR are efecte obligatorii, erga omnes. În același timp a concretizat și prevederile art 477 din Noul Cod, în sensul că efectele deciziei noastre anterioare din 14 aprilie au încetat. Unica intepretare dată de CCR este aceea că în alegerea legii penale mai favorabile are în vedere determinarea legii prin alegerea unei sau alteia din cele două legi succesive, deci prin apreciere globală.

Pentru că ați vorbit de decizia Curții, în motivare, judecatorii CCR spun în hotărârea din 6 mai că aplicarea legii penale pe instituții autonome ar anula practic filosofia Noului Cod Penal care pedepsește mai blând prima infracțiune, dar are prevederi mai dure pentru concursul de infracțiuni. Ce ar însemna asta în practica judiciară?

Este foarte adevărat și corect de spune CCR în decizia dată. Este adevărat că voința leguitorului se desprinde din expunerea de motive. La momentul în care a fost adoptat Codul Penal din 1969 în expunerea de motive s-a arătat că filosofia era aceea că în principal să se dea prevalență caracterului represiv al pedepselor. Acest fapt s-a concretizat prin limite de pedeapsă mari pentru multe din infracțiuni. Unele de la 10 la 20 de ani, 5 la 15. Să ne amintim că pentru infracțiunea de furt calificat aveam limita minimă la 3 ani și 15 ani limita maximă.

Filosofia și rațiunile pentru care a fost adoptat acest Nou Cod a fost aceea că noi trebuie să ne adaptăm la noile reglementări de la nivelul Uniunii Europene și să se țină cont de noua politică penală a României. Filosofie Noului Cod este următoarea: pentru cei care intră în impact cu legea penală pentru prima dată sunt prevăzute limite de pedeapsă mult mai reduse. Așa se explică și faptul că pentru furturi nu mai avem pedepse de la 3 la 15 ani, ci mult mai reduse. Aceeași filosofie a Noului Cod este și aceea care spune că dacă aveam infractori care recidivează, care comit o pluralitate de infracțiuni, fie sub forma concursului sau a recidivei, pentru acești infractori sunt prevăzute tratamente sancționatorii mai drastice.

În vechiul Cod, dacă infractorul comitea patru sau cinci infracțiuni concurente, judecătorul, după ce stabilea pedepsele pentru ficare infracțiune, apoi dispunea ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea care putea fi majorată până la maximul special, se mai putea adăuga un spor de cinci ani. Era însă ceva facultativ.

Pe noul Cod, aleg pedeapsa cea mai grea la care, obligatoriu, nu mai este o facultate a judecătorului, se adaugă obligatoriu o treime din totalul celorlalte pedepse pronunțate pentru celelalte infracțiuni concurente. În Noul Cod, pentru infractorii recidiviști tratamentul este mai dur.

Din înțelegerea mea aplicarea legii penale mai favorabile pe principiul instituțiilor autonome anulează exact această filosofie a Noului Cod Penal.

Sigur că da. Aplicarea pe instituții autonome determină o combinare practic a dispozițiilor legilor penale succesive. Pot să stabilesc pedeapsa după unul sau celălat dintre coduri, cel care este mai favorabil. În general va fi Noul Cod, pentru că pedepsele sunt mai mici. După aceea dacă infractorul a comis o pluralitate de infracțiuni în concurs sau recidivă, dacă merg pe ideea că aceste instituții funcționează autonom în raport cu pedeapsa, în aceste condiții aplic din nou principiul legii penale mai favorabile, iar sub acest aspect legea penală mai favorabilă este vechiul Cod.

Principiul instituțiilor autonome favorizează infractorii…

Foarte corect spune CCR în decizie și vreau să vă citez: „Voința leguitorul desprinsă din expunerea de motive care a însoțit codul din 1969 și Noul Cod”. Și iată ce spune legiuitorul: Într-un stat de drept întinderea și intensitatea legii penale trebuie să rămână în limite determinate în primul rând prin raportare la valoarea socială lezată de cei care comit pentru prima dată infracțiuni și urmând să crească proporțional pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați, și cu atât mai mult pentru cei aflați în stare de recidivă. De aceea limitele de pedeapsă, care în Noul Cod sunt mult reduse, trebuie corelate cu dispozițiile părții generale care vor permite o agravare proporțională a regimului sancționator.

O normă penală care reglementează o anumită instituție, să zicem concursul de infracțiuni, recidiva nu o pot desprinde, nu o pot scoate din contextul legii în ansamblul ei, are o strânsă legătură cu toate celelalte norme din codul din care face parte. De aceea, din punctul meu de vedere care a coincis cu cel al CCR, nu putem face aceste combinări între dispozițiile legale din legile penale succesive. Practic, am anulat voința leguitorului pe care a exprimat-o în expunerea de motive.

Cum ar afecta aplicarea pe instițutii autonome dosarele aflate pe rolul instantelor si care au deja 5, 6 sau opt ani vechime? S-ar putea prescrie aceste dosare?

În mod cert ar fi creat situații discriminatorii între inculpații participanți la comiterea aceleiași infracțiuni. Putem avea doi autori sau un autor și un complice la săvârșirea infracțiunii. Unul dintre ei s-a prezentat în fața anchetatorilor, în procesul penal, și a fost condamnat definitiv înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod. Celălalt s-a sustras urmăririi penale sau judecății sau poate a durat mai mult cercetarea și acum se pune problema stabilirii vinovăției sau nevinovăției, și iată ajungem la problema aplicării legii penale mai favorabile.

Dacă aplicăm global, se putea ajunge la concluzia că legea mai favorabilă era legea veche sau Noul Cod. Dacă se mergea pe instituții autonome, și ne referim la instituția prescripției răspunderii penale mergând pe ideea că este o instituție autonomă în raport de pedeapsă, în Noul Cod, termenele de precripție, indiferent de câte întreruperi au intervenit, se socotesc împlinite dacă termenele stabilite de leguitor sunt depășite încă o dată. În vechiul text acolo se spune că termenele se socotesc împlinite dacă sunt depășite doar cu încă o jumătate. Dintre cele două dispoziții legale, cea mai favorabilă ar fi fost pe instituții autonome cea din vechiul Cod penal.

Determinarea pe instituții autonome îl punea pe judecător să-i stabilească infractorului o pedeapsă pe Noul Cod Penal pentru că limitele sunt diminuate, iar să stabilească termenul de prescripție folosind vechiul cod, termenul împlinindu-se mult mai curând. Iar am fi ajuns la situații discriminatorii.

Leguitorul ne spune așa: chiar dacă sunt inculpați care au săvârșit o anumită infracțiune, unul condamnat înainte de intrarea în vigoare a noii legi, altul după, situația lui trebuie să fie stabilită fie conform vechii reglementări, așa cum s-a procedat pentru pentru cel condamnat înainte de noul cod, fie să fie conformă cu ce i s-ar întâmpla unui infractor care a comis o faptă după intrarea în vigoare a Noului Cod. Nu ne este permis să creăm această lex tertia, adică acest infractor să beneficieze de o discriminare pozitivă prin combinarea dispozițiilor legale din cele două coduri.

Nu se poate ca în cadrul aceleiași instituții să fac combinații între legi penale succesive. Adică să-ți aplic pedeapsa după legea penală care îți este mai favorabilă, și în speță este vorba de Noul Cod Penal, după care când calculez prescripția să mă uit: în vechiul Cod cum era, în noul Cod cât era? La prescripția specială, leguitorul a pus în vechiul cod că este împlinit termenul dacă acel termen este depășit cu o jumătate. În noul Cod îmi spune dacă termenul este depășit cu încă o dată. Eu nu pot să fac această combinare să aleg din legea asta ce îți este mai favorabilă, din cealaltă tot așa pentru că vorbesc de o singură instituție pe care ți-o aplic. Asta ar fi dus la situații discriminatorii între inculpați.

Deciziile date de CCR și ICCJ trebuie privite prin raportare la atribuțiile celor două instituții. Înalta Curte are ca atribuție interpretare și aplicarea unitară a legii. CCR în principal stabilește constituționalitate unei legi sau a unei interpretări date textelor de lege. E adevărat că Înalta Curte a mers inițial pe aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome. Curtea Constituțională a verificat interpretarea ICCJ. Nu s-a suprapus deciziei ICCJ și nu există niciun fel de conflict între cele două decizii. Putem privi acest episod ca o activitate complementară. Când ICCJ, o instanță din țară, dă o interpretare unui text de lege, acea interpretare poate fi supusă controlului de constituționalitate. CCR poate fi sesizată din oficiu de instanță, de părțile din cauză sau de reprezentantul Ministerului Public. Asta s-a întâmplat acum, CCR a verificat dacă acea interpretare a fost sau nu constituțională. Curtea nu a constatat că este neconstituțională prevederea articolului 5, ci Curtea a spus că este neconstituțională interpretarea dată de Înalta Curte.

Livia Stanciu – biografie

Livia Stanciu este președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție din 2010. Livia Stanciu a condus completul de cinci judecători care a hotărât condamnarea definitivă a lui Adrian Năstase la doi ani de închisoare cu executare în dosarul Trofeul Calității. De la preluarea funcției de președinte a ICCJ, instanța a fost remarcată an de an cu note pozitive în raportul MCV. Din 2010 Curtea Supremă a început să finalizeze cu soluții definitive un contingent consistent de mari dosare de corupție.

În 2013 completul de cinci judecători condus de Livia Stanciu a dispus condamnarea lui Gigi Becali la trei ani de închisoare cu executare.

Livia Stanciu a condus și completul care a decis condamnarea la 7 ani de închisoare a fostului senator PSD, Cătălin Voicu. Din 2010, activitatea Curții Supreme a primit numai note pozitive în rapoartele europene pe Justiție.

În perioada 2004-2010, a activat ca judecător al ICCJ la Secția Penală, pe care a și condus-o intre 2007-2008. În perioada 1994-2004, a fost judecător la Tribunalul Galați și la Curtea de Apel Galați. Timp de 14 ani, în perioada 1980 – 1994, Livia Stanciu a activat ca și procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați. Vezi aici CV-ul președintelui ICCJ.

Livia Stanciu a prezidat completul de judecată care a decis cercetarea în libertate a doi șefi de servicii secrete și a omului de afaceri Puiu Popoviciu. De asemenea, Stanciu a decis condamnarea primarului PDL de Râmnicu Vâlcea, Mircia Gutău