REPORTAJ Istoricul Marius Oprea: „Triungiul morții” din Caransebeș

Replica dură a venit a doua zi, într-o ședință operativă la nivelul conducerii Securității. S-a dispus un plan amplu de măsuri, vizînd concentrarea unui dispozitiv format din ofițeri și trupe ale Janadrmeriei în zonă, sub coordonarea generalului Ion Băjenaru, comandantul Jandarmeriei din Zona IV Banat, a colonelului Coloman Ambruș, șeful Direcției Regionale de Securitate Timișoara și a maiorului Aurel Moiș, comandantul Securității din Caransebeș, unde s-a dispus și centrul de comandă al dispozitivului care încercuise întreaga zonă.

‘Curînd, orașul a devenit o zonă militarizată, sub controlul Securității. În centrul orașului, Liceul de fete „Regina Elena” a fost închis și evacuat, iar în clădirea acestuia din apropierea penitenciarului, s-a instalat Comandamentul Unic Caransebeș, iar componentele acestuia (jandarmi, ulterior trupe de Securitate și milițieni, ofițeri operativi și anchetatori de Securitate) aveau ordine ferme să acționeze unitar, atît pentru prinderea „teroriștilor”, anchetarea sutelor de arestați, cît și pentru evacuarea „suspecților” din zonă („chiaburi sau alte elemente dușmănoase”) și strămutarea lor. Comandamentul, situat la cîteva sute de metri atît de sediul Securității de pe strada Horea, cît și clădirea Penitenciarului alcătuiau un „triunghi al morții”, unde au dispărut în anii care au urmat, pentru todeauna, sute de oameni din Banat.

Arheologul și milițianul

În urmă cu doi ani, la Sarmisegetuza Ulpia Traiana, șantierul arheologic de care mă leagă inclusiv amintirea reținerii mele de către Securitate în vara anului 1988, m-am întîlnit cu vechiul meu prieten Hardy Petrovsky, cunoscut arheolog german de origine română, autorul unor importante descoperiri, precum aceea a unui convoi de care vikinge de luptă, încărcate cu pradă de război, scufundat în apele Rinului.

Cunoscîndu-mi preocupările legate de căutarea victimelor comunismului, mi-a istorisit că, la mijlocul anilor ”70, pe cînd era proaspăt angajat al Muzeului din Caransebeș, a fost căutat de un subofițer de miliție, care i-a spus că la un șantier pentru construcția unui bloc-cămin de garnizoană în spatele Casei Armatei s-au găsit oase care par a fi umane. S-au dus împreună acolo și, într-adevăr, în șanțurile pentru fundație se aflau o mulțime de oase. Toate umane, răscolite de cupa escavatorului. Dar, stupoare: printre ele, se aflau resturi de încălțăminte, o cataramă ce nu părea medievală, ci cît se poate de contemporană și chiar un nasture cu însemnul RPR. Găsind și acest din urmă indiciu, subofițerul de miliție – și el la fel de tînăr ca arheologul – , vizibil speriat, i-a spus acestuia: noi n-am fost niciodată aici. Și așa au rămas lucrurile pînă la întlnirea mea cu Hardy. Am făcut, aflînd toate detaliile legate de locație, demersuile pentru a începe cercetări în spatele clăddirii fostului

Comandament Unic al Securității, care acum adăpostește Cercul Militar și în al cărei subsol se mai pot vedea urmele unor celule de arest. La un prim sondaj, făcut la începutul lunii iunie în acest an, am găsit într-o groapă plină de resturile de construcție ale blocului de garnizoană ridicat în 1975 partru femure care au fost certificate la Institutul medico-legal din Timișoara ca fiind umane.
Acum, în aceste zile, am început cercetarea sistematică a zonei, avînd tot sprijinul Parchetului Militar Timiș, condus de fostul meu coleg de cămin din Grozăvești, astăzi colonelul magistrat Radu Ilina. Și s-a dovedit ceea ce știam: într-adevăr, acest loc este epicentrul „triunghiului morții” din Caransebeș, cum l-a numit colegul meu Gheorghe Petrov, alături de care mă aflu aici, împreună cu Paul Scrobotă, Horațiu Groza și Gabi Rustoiu, arheologii de care nu m-am despărțit de cînd am început invesigațiile în căutarea victimelor comunismului.

Comandamentul Unic al terorii

În urmă cu șaptezeci de ani, după o acțiune concertată a Miliției și Trupelor de Securitate a fost împușcat colonelul Uță, șeful unui alt grup de partizani bănățeni. Asemenea acțiuni cu mari desfășurări de forțe au prefigurat metodele dure de luptă întrebuințate împotriva partizanilor din munți, dar au constituit și o repetiție generală pentru deportările care aveau să fie efectuate în întreaga zonă a Banatului, un an și jumătate mai tîrziu, în noaptea de Rusalii a anului 1951, coordonate de același Comandament Unic. Acesta a fost stabilit, prin ordin transmis telegrafic de către generalul Pintilie Gheorghe către colonelul Coloman Ambruș, de urma căruia am dat în arhivele fostei Securități:

„Direcțiunea Generală a Securității Poporului. Cabinet Director, Nr.11.816/21 ianuarie 1949. Vă facem cunoscut că, începînd cu ziua de 22 ianuare 1949, se formează în orașul Caransebeș un Comandament Unic. În fața acestui Comandament Unic se pun o serie de sarcini, pe care D-ta, Tov.Ambruș, le cunoști de cînd s-a discutat la București, sarcini ce revin atît trupelor Jandarmeriei MAI, cît și organelor de Securitate. Tovarășul General Ion Bejenaru, Comandantul zonei, va aduce un plan de acțiune pe care va trebui să-l prelucrați împreună. Comandamentul Unic este organul care conduce întreaga operațiune de pe teritoriul fixat. Nici o operațiune nu va putea fi luată, atît de organele de Securitate, cît și de celelalte organe fără să știe una de cealaltă, atît în ce privește operațiunile pentru prinderea bandelor teroriste, cît și a celor de evacuare a chiaburilor, a deblocaților, a elementelor suspecte etc.

În ceea ce privește colaborarea dintre organele componente ale Comandamentului Unic, aceasta trebuie să fie cît mai strînsă, o înțelegere cît mai deplină , pentru ca nu cumva să se execute operațiuni grăbite, care să dea greș sau să producă în sînul populației agitații contra organelor ce execută aceste operațiuni, datorită acestor lipsuri. De felul cum vă veți îndeplini sarcinile trasate depinde rezultatul operațiunilor, iar reușita lor nu va avea decît să ridice prestigiul Securității, bastionul înaintat, apărătorul libertăților clasei muncitoare din RPR, care luptă pentru făurirea cu un ceas mai devreme a societății socialiste. General Locotenent de Securitate, Pintilie Gheorge”. Generalul Băjenaru adusese, în plic închis și sigilat, inclusiv ordinul de strămutare a tututor „elementelor contrarevoluționare” pe o adîncime de 25 de kilometri de la granița cu Iugoslavia, care a dus ceva mai tîrziu la drama zecilor de mii de deportați în Bărăgan.
„Probleme ale căror cercetări trebuiesc desăvîrșite”

Cum am mai spus, Caransebeșul arăta începînd din ianuarie 1949 mai degrabă ca o garnizoană militară, populată cu uniformele temute purtînd însemnele Securității, decît cu orășelul cu un aer pașnic de ceva vreme înainte. Aici s-a realizat cea mai amplă concentrare de forțe represive din țară, în acel timp. Comisarilor de la fosta Poliție de Siguranță din oraș (Dobrescu Mihai, Ștefa Anghel, Martin Isac) li s-a adăugat un dispozitiv impresionant, odată cu înființarea Securității Poporului și punerea lor sub comanda ei locală a maiorului Aurel Moiș (care avea să devină unul dintre cei mai experimentați „vînători de partizani” ai Securității). Structura Comandamentului Unic era alcătuită din ofițeri de Securitate, de Miliție (înființată din 22 ianuarie 1949, înlocuind vechea Poliție), cît și din Trupele de Securitate (înființate prin Decretul 163 din 7 februarie 1949, preluînd „elementele devotate clasei muncitoare” din fosta Jandarmerie). La Caransebeș a fost fixată și locația Batalionului 5 din Trupele de Securitate.

Din Comandamentul Unic Caransebeș mai făceau parte maiorii Dicescu, Rizescu, Kling Zoltan, Irinca Ion, Hauberger Vasile, Teodorescu Marcel din Securitate, iar de la Trupe și Miliție lt.col. Olteanu Gheorghe, maiorul Corpaciu Pamfil, căpitanii Corciova Ion, Lăcătuș Ion, Chioreanu Ion, Hamza Petru, Mihăilescu V. Gheorghe, Sabău N. Ștefan, Trandaf Narcis, Rednic Vasile (detașat la Caransebeș, după ce se remarcase în Bihor, unde a împușcat 7 partizani). Toți aceștia au devenit nume care însîngerează amintirile foștilor deținuți politici. În arhivele Securității am mai găsit numele a Dintre cadrele din Securitate, Trupe și Miliție care s-au remarcat în acțiunile represive care au dus la „pacificarea” zonei, cît și la masiva acțiune de deportare a țăranilor bănățeni în Bărăgan, în noaptea de Rusalii a anului 1951. Am mai găsit în arhivele fostului Comandament Unic Banat al MAI numele a nouăsprezece tineri ofțeri și subofițeri de la Securritate, Trupe de Securitate și Miliție (nume pe care le-am pus la dispoziția Parchetului Miltar) care „s-au remarcat în muncă”, adică în arestările la miez de noapte ale țăranilor bănuiți că i-ar sprijini pe partizani, în schingiurirea pînă la moarte sau împușcarea unora dintre ei, ca și în alcătuirea lispelor de familii care aveau să ia drumul de ciulini al Bărăganului, scoase în întregime la miez de noapte din casele lor, indiferent de vîrstă și stare de sănătate.

S-au întîmplat cu acel prilej o mulțime de abuzuri, a căror enumerare nu poate avea loc aici. Să spun doar ce cuprind listele de deportați: cel mai vîrstinc avea 92 de ani, cel mai mic două luni. Iar Maria Bălăceanu, fostă directoare la Muzeul de Artă din Drobeta Turnu Severin, pe care am cunoscut-o acolo luni, 14 octombrie, cu prilejul dezvelirii bustului lui Corneliu Coposu, chiar cu puțin înainte de a veni să-mi petrec o săptămînă în căutarea celor dispăruți în „triunghiul morții”, mi-a mărturisit că mama ei era însărcinată cu ea și a născut-o imediat după deportare. Maria are pînă în ziua de astăzi pe certificatul de naștere un loc gol cît Bărăganul de mare, la venirea deportaților bănățeni, în dreptul „locului nașterii”.

Loc gol și în inima ei. La Caransebeș au fost detașați din țară și achetatori de securitate, dat fiind numărul mare de arestări în urma amplelor operațiuni militare desfășurate în întreaga zonă, menite să le taie posibilitățile de aprovizionare, să-i izoleze și să-i ucidă sau prindă pe partizani. De exemplu, sublocotenentul Darnoti Alexandru, șeful Anchetelor Penale de la Securitatea din Brașov este menționat într-un raport intern al Direcției în 7 mai 1949 că „se găsește la Caransebeș, pentru a da sprijin în anchetele ce se duc acolo, unde se mai găsesc și alți anchetatori, din alte Direcțiuni Regionale și este plecat de cca. 40 zile”. Un alt raport din arhivele Securității arată că în aceeași stuație era și sublocotenentul Eftimie Ștefan, de la Securitatea Galați, în legătură cu care comandantul său, Ștrul Mauriciu, la 28 mai 1949 „stăruiește insistent să fie readus la Galați, întrucît au probleme ale căror cercetări trebuiesc desăvîrșite”. Ceea ce este valabil și pentru noi, îîn această săptămînă petrecută în mijlocul „triunghiului morții” de la Caransebeș.

„Arestați numai pentru că ne aduceau mîncare”

Am săpat, cu ajutorul unui miniescavator închiriat cu ora, în solul uscat și lutos, tare ca piatra, o adevărată tranșee, din care am scos aproape două tone de pămînt de pe latura de sud a blocului construit în 1975, acolo unde am găsit acum cîteva luni cele patru femure umane. Cînd ne-am apropiat de adîncimea la care s-au aflat osemintele, am continuat să săpăm la șpaclu. Fiecare găleată de pămînt scos cu care se adîncește șanțul lung de 10 metri și jumătate și lat de 2 metri și jumătate ne apropie de adevăr. Aici am găsit, în două zile, opt schelete, unele incomplete din cauza unor gropi ulterioare, săpate la construcția blocului. Niciunul dintre morți nu a fost îngropat în coșciug, niciunul dintre ei nu a fost pus în groapă creștinește, cu capul spre răsărit, ci a fost aruncați așa cum s-a nimerit. Uneori, unul peste groapa altuia, săpată ceva mai înainte, pe care o intesectează.

Bănuim cu toții că morții provin din „acțiunile informative”, cum numea Securitatea anchetarea și torturarea țăranilor din satele bănățene care puteau ști unde se află ascunși partizanii sau de care au aflat că le-au oferit sprijin, combinate cu ample desfășurări de forțe militare, care au dus, în trei ani de la înființarea Comandamentului Unic de la Caransebeș la anihilarea gruprurilor de partizani din zona montană a Banatului. Dintre sutele de țărani care au fost ridicați și aduși la Caransebeș, la Sediul Comandamentului Unic, mulți nu s-au mai întors niciodată la casele lor. Osemintelele aparțin probabil a doisprezece dintre aceștia, pe care i-am găsit, pînă acum, aici, în „triunghiul morții”.

O altă față a adevărului nu se află în pămîntul care acoperă osemintele, ci în arhivele fostei Securități, unde se află, de pildă, o „Dare de seamă asupra rezultatului cercetărilor în problema bandelor din munți”, în care se arătau primele rezultate obținute de Comandamentul Unic Caransebeș, după o acțiune în forță care se desfășurase în 7 februarie 1949: „Banda Uță a fost distrusă printr-o operație de capturare, în cursul căreia acesta a fost ucis. Au fost capturați 6 membri ai bandei, 6 bandiți au fost împușcați în cursul operației și 6 sunt urmăriți. Au fost de asemenea arestați 80 membri ai grupurilor de la poalele munților”.

După același scenariu, de arestare a presupușilor susținători ai partizanilor, urmate de înconjurarea și anihilarea lor în operațiuni armate, desfășurate de un număr mare de soldați, subofițeri și ofițeri din Trupele de Securitate, sprijiniți de Miliție și coordonați de Comandamentul Unic Caransebeș, întreaga zonă a fost pacificată prin acțiuni care erau similare unei situații de război în zonă. Numărul total al celor arestați nu este cunoscut, dar poate fi aproximat la circa 1000 de persoane, pe parcursul celor trei ani de lupte. Cu ocazia anihilării grupului Spiru Blănaru, printr-o asemenea desfășurare de forțe, imediat după constituirea Comandamentului Unic Caransebeș, au fost arestați mai multe sute de susținători ai partizanilor. Cum arăta un informator de celulă, Spiru Blănaru, care se afla în luna mai a anului 1949 în arestul Securității din Timișoara, în așteptarea procesului în care a fost condamnat la moarte și executat, acesta „știe că sunt 400 arestați, dintre care o parte din ei numai pentru că ne aduceau mîncare”. Unii dintre ei au plătit cu viața acest gest creștinesc.

Banatul la începutul anilor 50: teatru de război al Securității împotriva românilor

La capătul unor asemenea acțiuni care au semănat teroare în toate satele din zona Mehadia-Tereogova-Caransebeș, unde acționaseră grupurile de partizani, la finele anului 1952 rezistența anticomunistă armată din zonă era anihilată. La 28 noiembrie 1950 o altă „Dare de seamă privind rezultatele obținute în urma acțiunilor întreprinse de organele de Securitate, cu sprijinul organelor de miliție, în vederea depistării și lichidării bandelor teroriste și a organizațiilor subversive” de pe raza de acțiune a Comandamentului Unic Caransebeș, arată că au fost distruse „rămășițele” grupurilor de partizani Uță-Spiru Blănaru: „în ziua de 16 octombrie a.c., au fost prinși în regiunea Caransebeș fugarii Vălușescu Vasile și Nimu Francisc.

Asupra lor s-au găsit un pistol mitralieră Schmeisser Deimler cu 3 încărcătoare, un pistol browning belgian cu 2 încărcătoare și 150 cartușe, o busolă militară, una manta, centură și veston militar. În plus, asupra lui Nimu Francisc s-a mai găsit un pistol Mauser cu 10 cartușe . În ziua de 17 octombrie a fost prins în regiunea Caransebeș fugarul Zoica Dumitru. Asupra lui s-au găsit un pistol mitralieră Schmeisser cu 2 încărcătoare cu 60 cartușe, un pistol Parabellum cu 9 cartușe și una grenadă defensivă. Tot din banda lui Spiru BIănaru au mai fost prinși fugarii Rațlu Ion, Copăceanu Romulus și lIiescu Ioan. Asupra lor nu s-a găsit armament”.

Adesea, țăranii amenințați cu arestarea în fața desfășurării de forțe luau calea munților, pentru a se refugia din fața tăvălugului dezlănuțuit de Securitate și luau astfel naștere grupuri noi de partizani, care căutau mai degabă să supraviețuiască în păduri și evitau confruntările cu Securiattea. Numai „în urma operațiunilor din noiembrie și decembrie 1949”, consemna un alt raport al Comandamentului Unic Carnasebeș, „au dispărut de la domiciliu cca. 25 de indivizi, fără ca să se fi putut stabili pînă în prezent unde se ascund. Nu depun nici o activitate”.

Alți fugari s-au constituit însă în grupuri de rezistență, cum arată o sinteză a Serviciului Bande din Securitate, care centraliza, odată cu înființarea sa la 2 ocombrie 1952, rezultatele obținute la nivelul întregii țări în lupta împotriva partizanilor și care descrie zona Banatului cu detaliile unui teatru de război: „banda lui Doran Nicolae, compusă din 5 elemente, semnalată în raza comunelor Ciclova Română din județul Caraș s-a format în cursul anului 1948, din elementele care au reușit să dispară de la domiciliu cu ocazia depistării organizației subversive din judetul Caraș.

În noaptea de 21-22 octombrie 1950 a fost prins în regiunea comunei Slatina-Nera, județul Caraș, fugarul Chirilă Iosif, care făcea parte din banda lui Doran Nicolae. Asupra lui nu s-a găsit armament. La data de 26 octombrie a.c., au fost prinși în regiunea comunei llidia-Caraș, fugarii Caragea Nicolae, originar din Severin, și Doncea Ilie din comuna Ciclova, ambii foști în banda lui Doran Nicolae. Asupra lui Caragea Nicolae s-a gasit următorul armament: 1 pistol mitralieră cu un încărcător, 1 pistol Parabellum cu un încărcator, una grenadă și 50 cartușe. De asemenea, s-au mai găsit 2 legitimații de Securitate cu fotografia lui Caragea, care aveau ștampila Serviciului de Securitate Oravița și 7 hîrtii în alb, care purtau aceași ștampilă.

În noaptea de 30 septembrie spre 1 octombrie a.c., în urma unei acțiuni întreprinse de organele noastre în regiunea Teregova-Severin, au fost prinși bandiții Ionescu Gheorghe și Ghimboașe Iancu, zis Micluț, care au făcut parte din banda lui Spiru BIănaru. În bordeiul bandiților a fost găsit următorul armament: 1 carabină cu 9 cartușe, 1 pistol automat Beretta cu 7 cartușe, 1 pistol Parabellum cu 2 încărcătoare și 48 cartușe. În ziua de 6 octombrie 1950, în urma unei acțiuni întreprinse de organelle noastre la locul numit Teiul Înalt din apropierea comunei Garbovăț au fost împușcați mortal fugarii Purdelea Emil și Pitic Iosif. Asupra lor s-au găsit 2 arme militare Z.B. cu 270 cartușe și 2 grenade defensive. La data de 7 octombrie 1950 a fost prins în jurul comunei Rodna Veche – Năsăud fugarul Bejan Petre, care a făcut parte tot din banda lui Spiru BIănaru, însă se despărțise de ceilalți bandiți și se refugiase în această regiune”.

Din toamna anului 1950, acțiunile Comandamentulu Unic Caransebeș s-au îndreptat spre zona Severinului, în sudul Banatului, unde erau semnalate „banda lui Ambruș Petre, compusă din 5 elemente, banda lui Iștfănuț Dumitru, compusă din 7 elemente, semnalată tot în raza judetului Severin și banda lui Seleșan Ioan, compusă din 3 elemente. Acțiunea întreprinsă În raza judetului Severin pentru depistarea și lichidarea acestor bande, pînă în prezent a dat un rezultat negativ. Se lucrează la crearea unor rețele informative puternice, care să ducă la identificarea bandelor”. La finele anului 1952, și aceste grupuri de rezistență au fost annihilate de Comandamentul Unic Caransebeș, prin operațiuni la care au participat Batalioanele 5 și 7 ale Trupelor de Securitate, staționate la Caransebeș și Orșova.

Lungul drum al morților către casă

În 16 iulie 1949, la Timișoara a fost executat Spiru Blănaru, alături de alți patru partizani, condamnați la moarte. la capătul unui proces-specatcol care a nemulțumit profund conducerea Securității, prin pedepsele cu închisoarea administrate restului de 7 partizani din lot, care erau astfel cruțați de pedeapsa capitală. Ulterior, aceștia aveau să fie executați sumar, în cursul transferării lor de la Gherla, penitenciarul de executare a pedepsei, către Securitatea din Timișoara, unde fuseseră solicitați de Coloman Ambruș, pentru o așa-zisă „completare a cercetărilor”.
Pentru a preîntîmpina „defecțiuni” similare ale instanțelor de judecată, există suspiciunea rezonabilă potrivit căreia majoritatea celor menționați ca fiind arestați în rapoartele Comandamentului Unic Caransebeș și care nu au mai ajuns să fie judecați, să fi fost supuși, după cercetări, unor execuții sumare. O situațue similară poate că au avut și unii dinre sutele de țărani, arestați pentru că i-ar fi sprijinit pe partizani, dintre cei care nu au murit în anchetele însoțite de torturi.

Cu ocazia operațiunilor militare desfășurate în zona de acțiune a Comandamentului Unic Caransebeș, de a cărui coordonare directă se ocupa chiar șeful Securității, generalul Pintilie Gheorghe, s-au efectuat în jur de 1000 de arestări, dintre care aproximativ o zecime erau membri capturați vii ai grupurilor de rezistență din munți sau fugari izolați. Deși numele multora dintre ei apare în rapoartele Comandamentului Unic Caransebeș către Serviciul Bande al Securității, ei nu se mai regăsesc în registrele penitenciare ale perioadei, cu evidența persoanelor condamnate la moarte sau la diferite pedepse cu închisoarea. Probabil că doisprezece dintre ei sînt aceștia găsiți de noi, în acest an, în „triunghiul morții” din Caransebeș.

Poate părea paradoxal, dar acești morți au avut noroc, într-un fel: de trupurile lor nu și-a bătut nimeni joc. Nu la fel s-a întîmplat cu doi dintre partizanii din grupul lui Spriu Blănaru. Scăpați pentru moment din ghearele Securității, Petru Anculia și Gheorghe Urdăreanu din Teregova au fost uciși în aceași lună iulie a anului 1949 în lupta cu trupele Securității, cam în timpul în care Spiru Blănaru și camarazii săi de arme erau executați la Timișoara. La ordinul maiorului Moiș, trupurile lor au fost răstignite (la propriu) în parcul din fața primărie din Teregvova, unde întreaga populație a zonei a trecut să-i vadă, într-un „pelerinaj” organizat de Securitate.

Au stat acolo aproape o lună, păziți cu bîtele de paznicul primăriei, pentru ca trupurile lor în putrefacție, al căror miros greu umpluse comuna, să nu fie mîncate de cîini. Ana, fata lui Petru Anculia, atunci în vîrstă de șapte ani, își amintește și acum chipul însîngerat al tatălui, pe care bunica sa încerca zadarnic să-l șteargă, în cursul acelui sinistru pelerinaj. Am găsit trupul tatălui său, cît și al lui Urdăreanu, ambele îmbrățișate într-o groapă comună de la marginea cimitirului din Teregova, încă din 2007: purtau încă în brațele îndepărtate de corp urmele cuielor răstignirii. Singura mulțumire a Anei e că l-a putut înmormînta pe tatăl său Petru creștinește. Statul a refuzat să-i acorde vreo despăgubire; ba, mai mult, a trebuit să plătească ea însăși expertiza medico-legală, de 500 de lei, necesară reînhumării.

Cît despre soarta celor doisprezece pe care i-am găsit în „triunghiul morții”, bănuim care poate fi, dar nu știm cît poate dura, în cazul unui deznodîmînt fericit – drumul pînă la familiile lor. Ei au cale lungă de străbătut: identificarea persoanelor dispărute la începutul anilor ”50 din zona montană a Banatului „pacificată” de Comandamentul Unic, apoi probe ADN de la urmașii lor și compararea lor cu cel recoltat de la osemintele găsite de noi.

Nici nu știm dacă acest drum va fi parcurs, pentru că străbaterea lui de către cei dispăruți în „triunghiul morții” depinde de mai mulți factori. Pînă în momentul de față, nu s-a putut finaliza nicio expertiză a morților găsiți de noi în cadrul săpăturilor arheologice de la Periprava sau Tîrgu Ocna: s-au recoltat probe, dar analiza ADN costă.

Deși Parchetul Militar este dispus să o plătească, o poate face doar la încheierea ei. Dar laboratorul de medicină legală nu o începe, date fiind costurile mari ale reactivilor și altele, decît dacă primește banii înainte. Și este doar una dintre piedici, dacă stau să mă gîndesc la faptul că și la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc apele sînt tulburi, ca la orice schimbare de guvern, că nu avem posibilitatea de a purta o corespondență oficială cu evidența computerizată a persoanei, pentru a găsi urmașii celor dispăruți în cursul luptelor de partizani din Banat. Și pentru că, în România morții, fie ei și găsiți de noi, dispar încet-încet din nou, de astă dată în hățișuri birocratice, uitați în sertarele morgii și apoi de toată lumea, în afara noastră, iar ultimul semn pe care ei îl dau acestei lumi poate rămîne doar cel din rîndurile de mai sus.