Satul labirint din Harghita unde sunt mai multe străzi decât case

În sud-vestul județului Harghita, la o distanță de 25 kilometri de Odorheiu Secuiesc și la 18 kilometri de Cristuru Secuiesc se află localitatea Inlăceni, un sătuc nealterat de sute de ani, frumos ca în poveștile copilăriei.

Poziția sa geografică l-a izolat de civilizația orașelor aflate atât de aproape. Prin localitate nu trece niciun drum important, ci doar o stradă principală, ulițe și poteci care brăzdează încă din Evul Mediu proprietățile uriașe ale localnicilor.

Drumul care duce spre Inlăceni a fost construit pe vremea romanilor. Serpentinele largi, când urcând către cer, când coborând spre nicăieri, dezvăluie de jur-împrejur un tărâm nealterat, unde iarba și plantele de leac cresc sălbatic, peticele de câmp verde sunt brăzdate cu auriu, iar pomii fructiferi sunt plini de roade care așteaptă să fie culese. Din vârful drumului se zărește, în vale, satul cu o istorie de aproape două milenii.
Cronicile relatează că la jumătatea secolului al II-lea, în timpul dominației împăratului roman Septimius Sever, aici au staționat soldații cohortelor Hispanica din Legiunea a XIII-a Gemina. Pe ruinele acestui castru a luat ființă Inlăceniul, iar planul localității păstrează aspectul vechii fortificații romane.

„Este o așezare unică în România, este singura localitate în care numărul străzilor și al ulițelor îl depășește pe cel al caselor și acest lucru este confirmat de numeroase studii efectuate în zonă de istorici și arheologi din țară și din străinătate”, spune istoricul Kovács Árpád, directorul Centrului Cultural de Păstrarea și Valorilficarea Tradițiilor din Odorheiu Secuiesc.

Satul labirint – „muzeul care trăiește”

Satul uitat de timp între dealurile Piatra lui Firtos, Piatra Șiclodului și Piatra Cușmedului are 161 de case și este locuit exclusiv de maghiari. Majoritatea sunt vârstnici, oameni sfătoși, dornici oricând să stea la o șuetă cu cei care îi vizitează.

„Și astăzi trăim ca străbunii noștri, casele sunt moștenite de la ei, pământurile și obiceiurile la fel, satul este ca un muzeu viu, un muzeu care trăiește, cu oameni muncitori. Aici sufletul se simte bogat și mândru”, spune localnicul Keresztély Tibor.

Vârsta caselor din Inlăceni se măsoară în secole, majoritatea fiind monumente de arhitectură rurală ridicate pe vremea când scândurile se îmbinau între ele cu șipci din lemn. Toate seamănă izbitor între ele.

Construite din piatră și din lemn, sunt văruite numai în alb sau azuriu, acoperite cu țigle mici, fabricate pe vremuri în sat, iar grădina de flori din fața casei este nelipsită. În nicio casă nu se intră direct din curte, ci pe la mezanin, urcând pe o scară din lemn sau pe câteva trepte din piatră, parterul scund și subsolul fiind destinate bucătăriei, încăperilor pentru păstrarea alimentelor și pivniței. Din pridvorul larg se deschid intrările separate ale celor trei încăperi – un număr mai mare de camere fiind o excepție de la regulă – care pot comunica între ele, prin interior.

Gospodăriile sunt aidoma, cu șura poziționată în spatele curții, perpendicular pe direcția casei și anexele dispuse astfel încât să deservească practic și cu maximă eficiență necesitățile familiei. Fântâna și cuptorul pentru coacerea pâinii sunt indispensabile și sătenii susțin că „numai cine este sărac lipit pământului nu le are”.

Din cele 161 de case din Inlăceni, 68 nu au fost renovate niciodată, iar cea mai veche a fost construită în anul 1742. Majoritatea păstrează ușile din lemn pictat și ferestrele originale, precum și mobilierul interior, la fel de bătrân ca locuința.

„Caracteristic acestor case vechi este că sunt zidite pe temelii de piatră naturală și în rest aproape în totalitate din lemn de esență tare. Și cuiele care fixează grinzile clădirii între ele sunt din lemn. Strămoșii noștri nu foloseau alte materiale la construcții, iar cei din zonă erau meseriași vestiți în prelucrarea lemnului, asamblau grinzile cu măiestrie și cu o ingeniozitate ieșită din comun, prin niște legături de dulgherie speciale, care nu au cedat nici până în ziua de astăzi. Casa mea are în jur de 200 de ani și nu este dintre cele mai vechi, se văd încă inscripțiile pe grinzi și pe pietrele de la baza ei. Au crescut, au trăit și au murit între pereții aceștia multe generații, iar eu nu am modificat nimic”, afirmă o localnică, Kocs Veronika.

Însă particularitatea ce asigură Inlăceniului statutul de unicat în România este mulțimea străzilor și ulițelor care împânzesc satul și al căror număr îl depășește pe cel al caselor. Dispuse oarecum concentric, se răsfiră către cele patru intrări în sat, traversând proprietățile oamenilor. Sunt întortocheate precum edificiul mitic construit de către Dedal, de aici și numele de „satul labirint”, care i-a fost atribuit localității.

Rețeaua încurcată îi pune în mare dificultate pe neavizații care se încumetă să străbată Inlăceniul de unii singuri. Mulți s-au învârtit în cerc ore în șir, fără să ajungă la liman.

„Odată, un negustor ambulant care cutreiera zona și vindea ulei pentru căruțe, ca să nu mai scârțâie îngrozitor, a ajuns pe la înserat și nu cunoștea satul. S-a rătăcit și a dat roată pe ulițe toată noaptea și tot nu a reușit să iasă din sat. Abia către dimineață l-a zărit un om care mergea la câmp și care s-a îndurat de sufletul lui și l-a scos la drumul mare”, povestește amuzată, o altă localnică, Szávai Piroska.

Exodul tinerilor

Tinerii din sat au migrat, unii către oraș, atrași de facilitățile civilizației urbane, alții în străinătate.

Învățătorul satului, octogenarul Szávai Márton, ține o evidență strictă, pe care o reactualizează an de an. Își scoate din birou catastiful gros, cu o caligrafie rafinată și arată cât de mulți au plecat din sat în ultimele decenii.

„În urmă cu 200 de ani, înainte de a începe exodul tinerilor, în sat erau aproximativ 800 de locuitori. Anual s-au născut 10-12 copii și tot atâtea persoane au murit, deci se păstra un echilibru. Acum, dacă se naște un copil este mare sărbătoare, dar sunt ani în care nu a venit pe lume niciunul, iar vârsta medie a locuitorilor satului depășește 60 de ani”, explică învățătorul.

În lipsa copiilor, prima s-a închis grădinița – sătenii nu mai știu când. Școala s-a închis și ea în 2011.

Pe vremuri, Inlăceniul era unul dintre satele înstărite din regiune, faimos pentru culturile de cereale, pentru pomii fructiferi și efectivele mari de animale.

„Fiecare familie avea între 10 și 30 de hectare de pământ, o mulțime de cereale se cultivau pe terenurile de la noi și erau meri, pruni, nuci, caiși, cireși și peri la tot pasul. Dealurile acestea erau pline de animale și, când se lăsa înserarea, dura ore până ajungeau acasă de la pășune toate vitele, frumoase, grase și pline cu lapte”, povestește nenea Biró István.

După 1989, pământurile luate de comuniști au fost retrocedate, fiind vorba despre aproximativ 5.000 de parcele care totalizează 1.440 de hectare de pășuni și terenuri arabile. Fiecare familie deține proprietăți întinse, terenuri cu potențial agricol și pășuni de pe care fânul cosit ar putea hrăni cirezi de animale.

Acum, doar zece hectare, adică 0,69 la sută din suprafață, este cultivată, fiind parcele mici pe lângă case și grădini însămânțate pentru necesitățile proprii. Vârstnicii nu au putere să cultive suprafețe mari și nici tăria să se opună prăpădului pe care îl fac în culturi animalele sălbatice – urși, mistreți, căprioare, vulpi și iepurii sălbatici, care se simt acasă în sat.

„Tinerii au plecat, iar cei care mai suntem am îmbătrânit, nu mai avem putere. Haideți aici, că avem de toate, și case și terenuri de vânzare, iar dacă vreți să vă luați animale și să faceți o fermă, vă dăm noi gratis fânul de pe pășune, numai să îl cosiți, că noi nu mai suntem în stare”, spune Veres Vilmos, un localnic în vârstă de 70 de ani.

Acum, în Inlăceni trăiesc 143 de oameni, din care 81 sunt pensionari, cei mai mulți cu pensie minimă, primită de la fostul CAP. Fiecare familie are în grajd câte o văcuță pentru lapte, un cal, un porc, iepuri și păsări, cât să le asigure traiul.

Cea mai prosperă afacere din localitate aparține unui fost președinte al Consiliului Județean Harghita, Kolumbán Gábor, care a pus pe picioare o fermă cu 40 de bivoli.

Altarul zeului Jupiter, biserica și teiul legendar

Așezarea este dominată de biserica unitariană, ridicată pe locul unui altar închinat zeului Jupiter, zeitatea supremă a statului roman, având în grijă legile și ordinea socială.

„Biserica este construită din cărămizi de pe vremea romanilor, pe un lăcaș de cult ridicat în cinstea zeului Jupiter. În pragul bisericii a fost zidită, de asemenea, o piatră romană, care povestește despre vizita unui roman de rang înalt, probabil Împăratul. Se mai găsesc și două pietre de altar, puse de Firminus și Firmanus, despre care se presupune că ar fi fost conducătorii civili ai castrului roman construit aici la jumatatea secolului al doilea”, a precizat fostul învățător din sat.

Actuala biserică, reconstruită de mai multe ori de-a lungul timpului, este o cronică ilustrată a satului, exemplificată, între altele, și de tavanul casetat cu inscripții în limba latină.

Despre celebrul tei din localitate se povestește că în anul 1661, când hoardele de tătari conduse de Ali Pașa au dat foc satului, a susținut clopotul bisericii. Teiul le-a vestit sătenilor sărbătorile, dar și pericolele. Potrivit legendelor, sub coroana bogată a copacului au stat la sfat bătrânii înțelepți ai satului și au luat decizii importante pentru comunitate. Iar astăzi stă la fel de falnic, pentru a fi imortalizat de turiștii impresionați de poveștile născute pe seama lui.

Pe lista de așteptate a patrimoniului UNESCO

Construcțiile inlăcenilor constituie un patrimoniu cultural valoros, iar localitatea se află pe lista de așteptare a patrimoniului cultural UNESCO.

În ultimii ani, tot mai mulți turiști străini au vizitat satul, iar unii și-au cumpărat case în Inlăceni.

„Sunt impresionați de casele noastre vechi și se miră că mai există așa ceva pe lume. Nouă ne vine să râdem, câteodată, când îi vedem ce fericiți sunt în căruță, la plimbare pe ulițele satului, dar bag seamă că pe la dânșii nu au de-ale noastre. E bine că vin, că așa poate ne-om mai înmulți pe aici și poate merge și vestea prin lume, departe, despre satul nostru”, spune o localnică, Bálint Etelka.

Legenda populară a Inlăceniului

Se spune că demult, atât de demult că nici nu se mai știe, un tânăr din Inlăceni s-a îndrăgostit de zâna care locuia în cetatea Firtos, pe muntele de lângă sat, iar dragostea i-a fost împărtășită. În fiecare seară, flăcăul se urca pe cal și urca pe vârful muntelui ca să se întâlnească în grădina castelului cu iubita lui. Erau foarte fericiți împreună, dar fratele zânei, Tartod, care era perfid și egoist, a devenit invidios pe dragostea celor doi și i-a pus gând rău muritorului. Într-o noapte, s-a așezat la pândă și, când tânărul îndrăgostit a ajuns, călare, pe vârful muntelui, l-a împins în prăpastie. Tânărul a pierit, iar calul lui s-a transformat într-o stană de piatră, care se vede și astăzi, până departe. Și de sub stâncă a început să curgă deîndată un izvor bogat, despre care se spune că ar fi lacrimile zânei, nesecate precum tristețea și dorul după iubitul ei.

În credința populară, calul transformat în stană de piatră își schimbă culoarea în funcție de vreme: dacă se vede alb, vremea va fi frumoasă, iar dacă devine sur, va ploua și va fi mohorât.

Există, însă, și o explicație științifică a fenomenului. Specialiștii spun că, fiind vorba despre o piatră vulcanică, un andezit, este foarte sensibilă la umiditatea aerului și se închide la culoare atunci când nivelul acesteia crește.

Unicitatea locului, unde oamenii și-au păstrat neștirbite tradițiile, frumusețea zonei și a folclorului autentic sunt atuuri care pot transforma Inlăceniul într-un paradis al turismului.

(Serviciul FOTO al MEDIAFAX vă pune la dispoziție imagini)