Scutul și Rusia. Ce poate și ce nu sistemul de la Deveselu
„Shields up, weapons online” (scuturile sus, armele conectate) s-ar fi strigat astăzi la Deveselu, dacă sistemul de apărare antirachetă dezvoltat de SUA în parteneriat cu NATO ar fi făcut parte din jocul de strategie Starcraft. După a treia tăiere de panglică din ultimii doi ani și jumătate – una în octombrie 2013, când s-a demarat oficial construcția sistemului, în interiorul vechii baze sovietico-oltene de lângă Caracal, apoi a doua în decembrie 2015, când sistemul a fost declarat operațional – componenta românească a sistemului de apărare antirachetă NATO-SUA a primit și certificarea tehnică operațională.
Pe românește, de data aceasta chiar e gata. În luna aprilie, în cadrul exercițiului NATO „Steadfast Alliance”, sistemul a fost testat în condiții reale, pornind de la decizia politică până la măsurile tactice de la sol, și a primit certificarea tehnică, ultimul pas înainte de intrarea completă în funcțiune.
Sistemul antibalistic Aegis Ashore de la Deveselu a costat în jur de 800 de milioane de dolari, sumă la care România a contribuit cu o mică parte – aproximativ 11 milioane de dolari, plus punerea la dispoziția Alianței a bazei militare de lângă Caracal. Restul banilor au venit de la Marina Americană, sub comanda operațională a căreia se află sistemul antirachetă, și de la Agenția de Apărare Antirachetă a SUA. Deși SUA au plătit cei mai mulți bani pentru acest sistem, americanii au convenit cu NATO ca întregul sistem să stea sub comanda Alianței și să reprezinte un sistem de apărare al NATO, nu al SUA. Centrul de Comandă al întregului sistem se află la Ramstein, în Germania, sub comandă NATO.
Deveselu este doar una dintre cele patru componente ale sistemului de apărare antirachetă dezvoltat de NATO și SUA în Europa: Turcia găzduiește la Kurecik un sistem de radare pentru detectarea rachetelor balistice, Spania găzduiește în portul din Rota patru nave de război echipate cu sistemul Aegis (radare și interceptori), iar Germania găzduiește la Ramstein centrul de comandă și control, operat sub comandă NATO și care a costat Alianța în jur de un miliard de euro. În România, baza de la Deveselu conține un radar SPY-1 și trei baterii de rachete interceptoare de tip SM-3IB (24 în total), care după 2018 vor fi modernizate la un model superior. Din 2018, Polonia va găzdui al cincilea element al acestui sistem, cu o bază militară similară cu cea românească, echipată însă cu rachete interceptoare de model mai nou – SM-3 IIA, cu care ar urma să fie echipată ulterior și baza de la Deveselu.
Conceput inițial ca o apărare împotriva amenințărilor balistice intercontinentale ale Coreei de Nord, scopul acestui sistem antirachetă a fost mutat împotriva amenințărilor dinspre Iran și Orientul Mijlociu. Contrar aparențelor, recentul acord nuclear dintre SUA și Iran nu contravine cu scopul sistemului AEGIS, susțin oficialii americani, pentru că Iranul continuă să dezvolte și să testeze rachete balistice, acest aspect neintrând sub efectul acordului nuclear.
Ce face scutul de la Deveselu și ce nu poate face în raport cu Rusia
Întregul sistem antirachetă dezvoltat în Europa se bazează pe senzori care detectează lansarea și traiectoria unei rachete balistice cu rază scurtă și medie de acțiune, precum și pe rachete interceptoare care să distrugă racheta respectivă.
Rachetele interceptoare, amplasate la Deveselu și pe cele patru nave din Marea Mediterană, nu au încărcătură explozivă, bazându-se doar pe capacitatea de distrugere prin impact și funcționând pe ideea că distrugi un glonț (racheta balistică inamică) cu un alt glonț. Fereastra de timp în care sistemul antirachetă de la Deveselu poate distruge o rachetă este în medie de 15 minute. Tocmai de aceea, explică oficialii americani și ai NATO, împotriva argumentelor Rusiei, aceste rachete interceptoare nu încalcă regimul impus de Tratatul INF (privind forțele nucleare cu rază medie de acțiune).
Sistemul antirachetă de la Deveselu se află sub comandă americană, în subordinea Grupului Naval de Luptă 64 al Marinei americane, care la rândul său se află sub comanda Forțelor Navale Americane din Europa, cu sediul central la Napoli, în Italia. Baza militară de la Deveselu se află în subordinea Armatei Române și are un comandant român, care asigură și securitatea perimetrului exterior al bazei.
Rusia și-a exprimat în repetate rânduri și din ce în ce mai agresiv îngrijorarea că acest sistem și mai ales baza de la Deveselu, cea mai apropiată de teritoriul său, îi subminează securitatea și capacitatea strategică de descurajare a propriilor inamici.
„Noi am spus de la bun început că sistemul antirachetă reprezintă o amenințare pentru Rusia. La început au fost explicații ample referitoare la potențiale amenințări balistice din partea Iranului. Trebuie să vă amintesc că președintele Vladimir Putin a întrebat de mai multe ori împotriva cui este îndreptat acest sistem. Nu se pune întrebarea dacă Rusia va lua sau nu măsuri; este clar că sunt luate măsuri pentru menținerea securității Rusiei la nivelul adecvat”, a declarat joi Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Președinției Rusiei.
Cu câteva zile înainte, șeful Forțelor Strategice ale Rusiei, generalul Serghei Karakaiev, declara și el „Rusia va introduce noi tipuri de rachete intercontinentale, care vor avea traiectorii greu de anticipat; de asemenea, vom avea noi mijloace de a depăși sistemul antirachetă NATO. Forțele balistice ruse sunt capabile să lanseze atacuri simultane din mai multe direcții”.
De altfel, aceasta este o retorică destul de vagă a Moscovei, dacă e să o comparăm cu alte amenințări mult mai specifice, venite mai demult în contextul dezvoltării sistemului antirachetă , cum ar fi amplasarea de bombardiere strategice cu capacitate nucleară Tupolev TU-22M3, în Peninsula Crimeea, sau cu amplasarea de sisteme de rachete Iskander în exclava Kaliningrad, aflată între Polonia și țările baltice.
În replică, toți înalții oficiali ai NATO și ai SUA spun că sistemul antirachetă nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci împotriva unor amenințări din Iran sau Orientul Mijlociu (ei nu exclud nici posibilitatea ca Statul Islamic să intre în posesia unor rachete cu rază scurtă de acțiune). Mai mult, oficialii NATO nici măcar nu contestă capacitatea Rusiei de a depăși „amenințarea” sistemelor antirachetă de la Deveselu. Ei susțin că acest lucru este imposibil atât din punct de vedere tehnic, cât și geostrategic și că rachetele interceptoare cu care este echipat sistemul NATO-SUA nu doar că nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci pur și simplu nici nu i-ar face față.
De ce nu este Deveselu o amenințare reală pentru Rusia
Fără îndoială că un sistem antirachetă amplasat la câteva sute de kilometri de granița Rusiei, graniță care începând cu 2014 se află în Crimeea, reprezintă un spin în coasta Rusiei. Nu pentru că ar fi o provocare reală pentru forțele sale armate, ci mai degrabă simbolic și ca măsură de descurajare. Este vorba despre o prezență militară mică, dar care dacă ar fi agresată în vreun fel, ar declanșa un răspuns mult mai masiv din partea NATO. Există forță în numerele mici. Pe același principiu funcționează și prezența unui număr mic de militari ai SUA în România, în Bulgaria sau în Polonia, precum și exercițiile permanente ale NATO care se desfășoară în Marea Neagră sau în țările de pe flancul estic al Alianței. Ele nu reprezintă fizic o amenințare pentru forțele armate ruse, mult mai numeroase și mai puternic echipate. Sunt însă o prezență peste care dacă Rusia alege să intre, ar strivi-o ușor, dar ar declanșa un răspuns care ar costa-o prea mult. Cu toate acestea, sistemul antirachetă nici măcar nu are legătură directă cu aceste măsuri recente de descurajare a Rusiei, începute din 2014, pentru că scutul antirachetă a început să fie dezvoltat din 2010.
„Este vorba despre fizică și capacitatea tehnică. Am avea niște greutăți foarte, foarte mari să facem față sistemelor avansate ale rușilor. Rușii au construit sisteme avansate de rachete de mult timp și știu cum să le facă bine. Apărarea noastră antirachetă nu are capacitatea tehnică să facă față acelei amenințări. Aș mai observa că ei au foarte multe rachete. Chiar dacă ai vrea să dezvolți această apărare antirachetă împotriva Rusiei, ai avea greutăți semnificative cu sofisticarea și numărul sistemelor Rusiei„, a explicat miercuri, la București, Frank Rose, adjunctul asistentului secretarului de stat al SUA pentru politică de apărare și spațială și principalul negociator al Acordului cu România privind scutul antirachetă.
Din punct de vedere tehnic, scutul nu ar face față nici unui număr prea mare de rachete balistice lansate deodată, iar Rusia are fără îndoială această capacitate. Bazându-se pe principiul rachetă contra rachetă, sistemul este limitat la numărul de rachete aflate în sistemele Aegis. Astfel, de exemplu, de la Deveselu ar putea fi contracarate maximum 24 de rachete balistice lansate simultan. Desigur, asta nu înseamnă că apărarea antirachetă a NATO se bazează doar pe aceste sisteme, iar în cazul ipotetic al unui atac masiv cu rachete, ar fi declanșate și alte măsuri armate de răspuns.
Secretarul general al NATO Jens Stoltenberg a explicat la rândul său, joi, la Deveselu, de ce sistemul antirachetă nu ar face față rachetelor Rusiei: „Acest amplasament din România, ca și cel din Polonia, nu este îndreptat împotriva Rusiei. Sunt prea puțini interceptori, localizați mult prea la sud sau prea aproape de Rusia pentru a putea intercepta rachete balistice intercontinentale rusești”.
„Știm opoziția Rusiei, ei au fost foarte expliciți. Și noi am fost foarte expliciți într-un dialog de ani de zile cu ei, despre ce este acest sistem, ce poate face și ce nu. Deci pentru că știm cu toții obiecțiile Rusiei, ne-am gândit să fim expliciți dinainte și să arătăm argumentele noastre. Nu știu dacă îi convingem pe ruși, dar cu siguranță ei nu ne conving pe noi. Așa că noi încercăm să fim ce vrea NATO să fie, adică un jucător responsabil, predictibil, matur, care joacă după regulile internaționale. Rusia este un stat suveran, poate face ce declarații vrea. Dar acest sistem chiar nu are nimic de-a face cu Rusia. Am căzut de acord cu ce se întâmplă azi la Deveselu în 2010. Atunci, eram încă într-un dialog constant cu Rusia despre ce este acest sistem și ce nu, care sunt argumentele lor, de aceea le și știm atât de bine. Conversația aceea a durat 3 ani, până când NATO a luat decizia să facem ce facem azi cu acest sistem. În octombrie 2013 – am participat la acea întâlnire – ministrul rus al Apărării ne-a luat pe toți prin surprindere spunând că rușii părăsesc aceste întâlniri, închid ușa acestei cooperări. Toate acestea s-au întâmplat cu luni înainte de Crimeea și de Donbas, care au declanșat în schimb Inițiativa Europeană de Reasigurare și măsurile NATO privind trupele convenționale. Deci cronologia arată că sistemul de apărare antirachetă era în discuție cu ani de zile înainte de aceste măsuri (de descurajare a Rusiei – n.r.)”, a declarat ambasadorul SUA la NATO, Douglas Lute, miercuri la București.
Frank Rose a explicat de asemenea că pretinsa îngrijorare a Rusiei cu privire la amenințarea sistemului de la Deveselu la rachetele sale nu stă în picioare. Sistemul nu e capabil să distrugă rachete intercontinentale, iar de rachetele cu rază mică și medie de acțiune Rusia nici măcar nu ar trebui să vorbească, pentru că nu ar trebui să aibă așa ceva în dotare, conform Tratatului INF la care pretinde că mai este parte (deși SUA au declarat din 2014 că Rusia nu mai respectă acest tratat, o dată cu conflictul din Estul Ucrainei).
„Există un Tratat numit Tratatul forțelor nucleare cu rază intermediară (INF Treaty), între SUA și Rusia. Se spune că SUA, Rusia și alte state ex-sovietice nu vor dezvolta, lansa sau testa rachete cu o rază de acțiune între 500 și 5.500 de kilometri. Dar știți că în iulie 2014, SUA a declarat că Rusia nu respectă acest Tratat. Au voie să aibă rachete cu rază sub 500 km. Am încercat să folosim diplomația pentru a face Rusia să respecte acest tratat. Deci trebuie spus că Rusia nici măcar nu ar trebui să aibă rachete cu rază mică și medie de acțiune. Tot aud întrebări despre rachetele rusești cu rază medie de acțiune. Ei nu ar trebui să aibă aceste rachete, conform Tratatului„, a explicat Rose.
Istoricul parteneriatului România-SUA pe apărarea antirachetă
Participarea României la dezvoltarea componentei europene a sistemului american de apărare antirachetă (European Phased Adaptive Approach/EPAA) a fost decisă de Consiliul Suprem de Apărare a Țării la 4 februarie 2010.
Procesul de negociere a Acordului destinat să reglementeze cooperarea bilaterală cu SUA în domeniul apărării antirachetă a fost demarat la 17 iunie 2010, textul fiind agreat la nivelul celor două delegații (ad referendum) la capătul a șapte runde de negocieri.
La 3 mai 2011, fostul președinte al României, Traian Băsescu, a anunțat public decizia CSAT, privind aprobarea amplasării la Unitatea militară Deveselu, în județul Olt, a componentelor din România ale sistemului de apărare antirachetă. La 6 iunie 2011, Acordul a fost parafat de cei doi negociatori-șefi, Bogdan Aurescu și Ellen Tauscher, la Washington.
La 13 septembrie 2011, ministrul afacerilor externe al României și secretarul de stat al SUA au semnat, la Washington, Acordul între România și Statele Unite ale Americii privind amplasarea în România a sistemului SUA de apărare împotriva rachetelor balistice.
Documentul a fost ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 290/2011, iar la 23 decembrie 2011 a intrat în vigoare.
Pentru implementarea acestui acord, pe parcursul anilor 2012 și 2013 a avut loc o activitate intensă a echipelor de negociatori ale celor două state, conduse de Bogdan Aurescu și Frank Rose, în vederea convenirii Aranjamentelor de Implementare – documente bilaterale, necesare pentru punerea în aplicare a Acordului privind apărarea antirachetă.
La 29 iunie 2012 au fost semnate primele cinci Aranjamente de Implementare, care au fost urmate de-a lungul timpului de alte 9 acorduri similare, în total 14.
În octombrie 2013, început oficial construcția bazei de la Deveselu. În decembrie 2015, componenta antirachetă de la Deveselu a fost declarată operațională. Până să fie certificat tehnic în mai 2016, sistemul de la Deveselu a fost testat în condiții reale de funcționare.