Un caz unic în România. Ștefăniță Dima, medicul care repară creierul copiilor: „Îmi era frică și aveam emoții, dar lucrurile astea mă mobilizează”

O fetiță de un an și 10 luni are o criză de epilepsie. Părinții nu stau pe gânduri și o duc pe micuța Anelise la un control. „Acolo au făcut ceva investigații și la o examinare de rezonanță magnetică au văzut o gâlmă vasculară, ca să spun așa. Au văzut o dilatație venoasă pe care ei în primă fază nu au știut să o interpreteze, dar care dilatație venoasă a fost nu o anomalie de venă galen, vena galen fiind o venă centrală a creierului, ci a fost o venă paragalenică, adică o venă lângă vena galenică. E un caz rar și foarte rar”, explică Ștefăniță Dima, medic primar radiologie și imagistică medicală în cadrul clinicii Medlife, specializat în radiologie intervențională. 

Un caz care nu mai fusese întâlnit în țara noastră. Un caz în premieră chiar și pentru medicul Dima, care mai avusese de-a face cu cinci malformații de venă Galen, însă nu și cu o astfel de patologie cum era cea a micuței Anelise. Vena Galen este principala venă din creier, care asigură drenajul venos. În cazul fetiței, potrivit explicațiilor medicului, existau două artere care se vărsau în acea venă paragalenică și o făceau să se dilate. „Dilatația deja ajunsese la trei centimetri diametru și tot drenajul venos venea prin niște vene care în mod normal trebuia să fie invizibile, dar acum erau groase ca degetul mare, de la nivelul feței și era drenaj cumva anterior. Drenajul aceasta anterior a dus treptat, dar sigur la o dilatare a unor vene pe partea stângă a capului, undeva hemifrunte și toată orbita stângă. Venele acestea deveniseră ca niște șerpișori, sub piele, albastre-violet”, explică medicul Șefăniță Dima.

Teama părinților creștea cu fiecare venă care se inflama. Pentru Anelise, intervenția chirurgicală nu era o soluție. Riscurile erau mult prea ridicate din punct de vedere neurochirurgical. Și-atunci? Cum puteau medicii să salveze o viață care abia începuse? 

„Am avut șansa cu niște colegi neurochirurgi pe care îi cunosc de multă vreme și cu care lucrez în echipă pluridisciplinară și care au sugerat familiei că ar fi o soluție endovasculară de a rezolva lucrurile. Soluția asta endovasculară înseamnă că facem o puncție în artera femurală, mergem un un cateter până la nivelul vaselor capului, vedem exact arterele care sunt patologice și care se varsă fără să irige țesutul cerebral în vena de care vorbim. Ceea ce putem să facem este să astupăm atât vena cât și artera, pe o porțiune mică, ca nu cumva să astupăm vreo venă sau arteră care merge la țesutul cerebral. În felul acesta am dorit să facem disconexiunea dintre cele două elemente care nu aveau ce să caute în legătură una cu cealaltă”, aceasta a fost decizia pe care a luat-o echipa care a intervenit în cazul micuței.

Decizia era luată, însă nimic nu era simplu. Erau riscuri imense. Procedura putea să fie un eșec. Și totuși… era singura șansă prin care Anelise putea să aibă o viață normală sau, mai bine spus, să aibă șansa la viață. „Nu e simplu să îi faci anestezie copilului. Nu e simplu să-i înțepi artera femurală. Nu e simplu să găsești niște catetere suficient de subțiri ca să urci și să faci lucrul acesta”, mărturisește Ștefăniță Dima, care ține să amintească de fiecare dată că nu a fost singur în această intervenție și-i menționează pe colegii lui, de la anestezist la asistente. 

„Nu e vorba aici de medicul Dima Ștefăniță, e vorba de echipa pluridisciplinară care a rezolvat cazul. Am analizat cazul foarte bine înainte. Au fost zile întregi de discuții. Au fost zile întregi de discuții cu echipa de anestezie, au fost discuții cu echipa de post-operator, cu anestezia pediatrică. Am adus special aici niște anesteziști pediatri care să se ocupe de copil, niște asistente de pediatrie care să mai fi avut de-a face cu copiii. Neurochirurgul era în sală lângă mine, împreună am făcut planul”, explică medicul.

„Îmi era frică, evident că îmi era frică și aveam emoții. Lucrurile astea mă mobilizează”

Toate lucrurile erau pregătite. Cu o jumătate de oră înainte de începerea intervenției medicii s-au asigurat că tomograful și rezonanța magnetică erau libere, pentru ca în cazul unei urgențe să poată merge acolo cu fetița. Și procedura a început.

„Am și eu copii. Am doi doi copii, 11 ani și jumătate, Ștefan și 14 ani și jumătate, Ileana, și iubesc copiii. Ce să vă zic, Anelise la un an era un ghem, nu era mare lucru de copil. Toate văsulețele erau foarte subțiri. Îmi era frică, evident că îmi era frică și aveam emoții. Lucrurile astea mă mobilizează. Dacă n-aș avea emoții și nu m-aș gândi în noaptea dinainte la cazurile pe care le fac, poate că nu m-aș mobiliza atât de bine și poate că n-ar ieși atât de bine. Emoțiile mai durează încă 4-5 minute după ce mă apuc să intru în procedură, după care lucrurile se liniștesc și chiar îmi place ce fac și poate că și de asta merg bine intervențiile”, mărturisește Ștefăniță Dima.

Emoțiile i-au revenit în momentul în care, atunci când au încercat să lipească niște spirale de platină în vena principală, lipiciul pe bază de rășină s-a întărit și comunicarea dintre arteră și venă a fost întreruptă. Era momentul în care drenajul anormal trebuia să revină la fluxul obișnuit.

„Țin să vă spun că am șocat un pic creierul, n-a mai știut ce să facă și tot drenajul venos s-a oprit. A fost momentul în care ochiul a început să se umfle, în care toți șerpișorii ăia de care vorbim au început să se umfle și a fost momentul în care am crezut că nu o să meargă procedura pentru că drenajul venos n-o să-și reia cursul lui normal de până în apariția fistulei”, ridică din umeri.

A fost un moment de cumpănă. Anelise nu a fost trezită din anestezie, dar medicii au dus-o imediat la rezonanță magnetică. Acolo lucrurile începuseră deja să reintre în normal. Ochiul începuse să se dezumfle, iar fluxul sanguin era cel normal.

„Varianta pe care o aveam era ca medicul neurochirurg să scoată un volet osos, să lase creierul să se umfle și apoi să așteptăm să se dezumfle și să se reia fluxul sanguin normal. Sigur că nimănui nu îi convine să aibă o gaură în cap și să iasă creierul pe afară. Exista riscul să pierdem copilul, fără îndoială. Logica și experiența de până atunci spunea că dacă am oprit circulația aberantă, circulația normală își reia cursul. Nu-i chiar așa… sau nu imediat”, recunoaște Șrefăniță Dima și-și amintește cu înfrigurare momentele în care simțea că viața micuței Anelise se îndreaptă în direcția greșită.

„Am convenit deja că o să fiu nașul fetiței și de căsătorie și, ulterior, o să ținem legătura”

Din fericire, momentul de rătăcire a trecut repede. Creierul fetiței nu a fost afectat în niciun fel de intervenție și recuperarea a decurs normal. Procedura a fost un succes. O premieră terminată cu brio pentru echipa de medici condusă de Ștefăniță Dima.

Părinții micuței Anelise puteau răsufla ușurați. Fetița lor este acum bine, gata să crească normal și să se bucure de toate „aventurile” pe care le are în față. Și cum o astfel de reușită se datorează, în primul rând, priceperii medicilor, relațiile cu familiile celor mici se păstrează și dincolo de ușile spitalelor.

„Ultima dată am vorbit cu părinții fetiței, lui Anelise, acum câteva zile. De ce? Pentru că duminică mi-au trimis un mesaj în care îmi spuneau că li se pare că are ceva probleme cu mersul și am analizat împreună pe telefon, am făcut un consult neurologic și ne-am dat seama că nu e nimic, niciun deficit focalizat. Am spus că s-ar putea să fie un lucru temporal, să fie o spaimă de-a ei și, într-adevăr, s-a dovedit că așa a fost, că și-a reluat mersul și merge foarte bine. Și părinții, și eu, avem o spaimă oarecare, deși controlul de rezonanță magnetică arăta că lucrurile sunt absolut impecabile acolo. O s-o umărim”, povestește.

Relațiile merg și mai departe.

„Am convenit deja că o să fiu nașul fetiței și de căsătorie și ulterior o să ținem legătura. Vă dați seama că mă obligă și mai mult lucrul acesta. Pot să vă zic că în momentul în care vorbești cu pacientul, îi explici pacientului ce trebuie să facă, care sunt riscurile, n-ai cum să nu stabilești o conexiune. Mie-mi place ca după ce se rezolvă lucrurile, poate la control, poate nu imediat după, ies la o bere cu familia, povestim, ne sunăm. Așa sunt eu făcut și, sincer să fiu, cred că asta e calea pe care trebuie să o urmăm toți”, zâmbește și-n ochi i se citește speranța. 

„Cheia unui sistem sanitar, indiferent că este public sau privat, este ca pacientul să fie pus în mijlocul ecuației”

Cazurile medicale în care în prim-plan sunt copiii sunt, poate, cele mai grele. Asta reiese din mărturiile medicilor.

„Copilul este ceva special. Este ceva special prin faptul că, practic, e nevinovat, se spune că nu are păcate. Mulți părinți se întreabă de ce copilul lor are problema respectivă și emoția, gestionarea cazului, sunt infinit mai mari, mai dificile, decât în cazul unei persoane mai în vârstă despre care, în sfârșit, cutuma zice că până la urmă oamenii aceștia au trăit. Cu copiii e altceva. Copiii au viitorul în față”, spune medicul.

Intervențiile asupra copiilor sunt deosebite și din punctul de vedere al gestionării reacțiilor pe care le pot avea părinții atunci când sunt puși față în față cu un diagnostic. Reacțiile diferă, însă de fiecare dată părinții trebuie tratați la fel: cu răbdare și cu un ton al vocii calm.

„Trebuie să le explicăm părinților, ei dacă o să înțeleagă o să devină partenerii noștri, nu o să mai fie revendicativi, n-o să mai pună la îndoială calitatea tratamentului”, explică Ștefăniță Dima, care consideră că cheia unui sistem sanitar stă în comunicare, în părerile împărtășite între medici și în acceptarea exemplelor medicilor din afară, care sunt dispuși să ajute. Mai mult, este important ca pacientul să fie „centrul Universului” în orice situație. 

„Cheia unui sistem sanitar, indiferent că este public sau privat, este ca pacientul să fie pus în mijlocul ecuației. Nu cred că este important să ne dotăm cu aparatură, să ne dotăm cu tot felul de materiale, să zugrăvim frumos, să avem niste condiții hoteliere foarte bune, sau nu în primul rând. În primul rând, trebuie să știm că copilul respectiv are următoarele necesități. Și aici o luăm statistic și vedem cum putem noi să ajutăm mai mult copiii la o anumită vârstă și, în baza acestor statistici, să lucrăm în folosul lor. Cred că dacă luăm modelele de acolo și suntem suficient de înțelepți să îi întrebăm, pentru că ei ne spun. Nu trebuie nimic mai mult. Iar patologia pediatrică cred că ar trebui să fie o prioritate a sistemelor medicale din România”, încheie Ștefăniță Dima și se pregătește să facă față unor noi provocări și, alături de colegii lui, să salveze viețile copiilor care au nenorocul să se nască cu afecțiuni neurologice și să le deschidă drumul spre viața pe care o au în față.