Virgil Ionescu, un Dr. House de România. Cum îi dai unui pacient cea mai grea veste a vieții sale: „Mai sunt doctori care dau speranțe deșarte. Orice om are însă dreptul la un SFÂRȘIT DECENT”

„Am consultat trei medici și toți mi-au dat diagnostice diferite”. Vi se pare cunoscută această frază? Fie ați spus-o dumneavoastră, fie ați auzit-o de la un apropiat. Potrivit Institutului Național de Diagnostic, oficial, în România unul din zece diagnostice este pus eronat. Este un procent oficial. În realitate, lucrurile stau mult mai rău. Cifra furnizată de Institutul Național de Diagnostic este bazată doar pe plângerile de malpraxis depuse de pacienți la Colegiul Medicilor din România. Majoritatea românilor care primesc diagnostice greșite nu depun plângere.

Aceasta este jumătatea goală a paharului. Jumătatea plină v-o prezentăm mai jos.

Într-o țară în care la fiecare patru ore un medic român pleacă din țară și în care media doctorilor la 1.000 de români este de 1,9 specialiști, comparativ cu restul țărilor europene – unde media este de 3,4 medici la 1.000 de locuitori- , există și oameni care aleg să profeseze în România, în ciuda lipsurilor din sistem. Ba, mai mult, refuză eroarea medicală.

CRĂCIUN Sătui de meniurile hipercalorice cu FRIPTURI și SARMALE, turiștii de pe litoral au mâncat preparate din pește în a doua zi de Crăciun

20:08

SPORT Simona Halep s-a retras de la două turnee. Când poate juca fostul lider WTA

20:00

Dr. Virgil Ionescu: „Din păcate, profesia noastră este destul de plină cu astfel de oameni care oferă speranțe deșarte pacienților, iar medicul are datoria să le spună până unde este posibil să lupți și până unde nu„

Omul care refuză eroarea

Virgil Ionescu, medic primar în Radiologie – Imagistică medicală, preferă să privească zile întregi o analiză înainte să diagnosticheze un pacient: „Unele cazuri sunt foarte ușoare, altele sunt foarte dificile și la acestea din urmă trebuie să te uiți îndelung ca să le înțelegi, să înțelegi ceea ce nu știi. Sunt cazuri cărora le poți acorda mai multe zile și, într-un anumit moment – care depinde în special de liniștea sufletească și de interiorul fiecăruia – ai revelația diagnosticului”.

Cea mai mare suferință a unui medic: copiii cu boli grave

Spune că meseria de medic îi oferă cea mai mare satisfacție și dacă ar fi să se mai nască o dată tot medic s-ar face, dar, cu toate astea, cea mai mare suferință provocată de această profesie este atunci când trebuie să diagnosticheze un copil bolnav de afecțiuni incurabile. „Copiii cu boli grave, pe lângă faptul că arată ca niște îngeri, sunt și foarte cuminți și asta … Eu la nivelul meu de percepție spirituală nu pot să îmi dau o explicație pentru ce trebuie să pățească așa ceva grav”.

„Evit cuvântul tumoral. Nu am scris niciodată cuvântul metastază”

Cum îi dai unui pacient cea mai grea veste din viața lui?

Dr. Ionescu: „Evit totdeauna să scriu într-o manieră explicită în rezultat lucruri îngrozitoare. Evit cuvântul tumoral. Nu am scris niciodată într-un rezultat cuvântul metastază, pentru că sunt cuvinte la îndemâna oricărui om. După ce îi dai o astfel de veste, pacientul iese de la tine din cabinet și iese pe stradă, unde se poate arunca în fața unei mașini.

În procesul de vindecare pacientul are nevoie de o energie interioară pe care tu i-o distrugi ca medic încă din primul moment cu astfel de cuvinte. Ce pot să vă spun că am făcut și am să continui să fac este să avertizez în situații disperate familia pacientului că boala de care suferă persoana respectivă este una incurabilă pentru ca aparținătorii să nu fie expuși riscului să întâlnească medici impostori.

Din păcate, profesia noastră este destul de plină cu astfel de oameni care oferă speranțe deșarte pacienților, iar medicul are datoria să le spună până unde este posibil să lupți și până unde nu. De asemenea, eu cred că fiecare om are nevoie să aibă parte de un sfârșit decent.

Îmi amintesc de un pacient care venise cu fiica lui la mine. Bărbatul respectiv dezvoltase metastază și i-am spus fiicei sale să nu îl supună radioterapiei și chimioterapiei deoarece nu va face nimic altceva decât să îi amplifice suferința și să moară mai repede. I-am sugerat să îi ofere tatălui ei un sfârșit decent. La câteva luni distanță, am primit un sms, eram la un curs în străinătate: „Tatăl meu s-a stins. Vă mulțumesc foarte mult. Ați avut dreptate”. Astfel de momente nu ai cum să le uiți, nu au cum să nu te marcheze ca om.

Nu vă mai dați diagnostice de pe Google!

Se întâmplă adesea ca pacienții pe care îi întâlnește să se autodiagnosticheze, asta după ce își interpretează buletinele de analize singuri, pe Google. În România este o cultură legată de această căutare, spune doctorul pentru gândul, apreciind drept „foarte periculosă o astfel de practică”. Bolile au evoluții diferite de la un pacient la altul, explică Ionescu: „Scrii că un pacient are o leziune demielinizantă la cap sau pe măduvă. Evident că dacă scrii demielinizare pe internet citești despre scleroza multiplă, care este o boală îngrozitoare în anumite situații, dar care nu are aceași evoluție pentru toți pacienții. Știți ce mă uluiește? În alte țări, medicii sunt priviți mult mai bine și au o suveranitate: dacă doctorul mi-a spus că am asta, atunci nu mai am ce căuta … pe Google. La noi, românii caută pe Google, dar nu le folosește la nimic”.

Ionescu a devenit medic ascultându-și mama, care l-a sfătuit să-și aleagă o profesie care să îi asigure o stabilitate din punct de vedere finaciar. Nu regretă alegerea făcută. „Mi-am dorit de când mă știu să am o meserie artistică. Am dorit să fiu cântăreț de operă sau doctor. Mama mea mi-a spus că trebuie să mă decid asupra unei profesii care să îți asigure un confort financiar și o stabilitate și să nu depindă de ceva care se pierde, respectiv vocea. Astfel, a ucis din fașă orice tentativă în această direcție și mi-a lăsat să înțeleg că a doua profesie pe care mi-o doresc este cea de ales”.

De ce a renunțat la stat

Lucrează doar la privat și asta nu din cauza salariilor mizere sau pentru că nu sunt dotate, ci pentru că a fost umilit. Spune că nu ar refuza o propunere venită din partea unui spital de stat chiar și pentru o colaborare, cu o singură condiție: să aibă aparatură performantă.

A avut ocazii să opteze pentru un job într-un spital de prestigiu din afara țării, dar le-a refuzat pe motiv că a ajuns la nivelul în care salariul pe care îl poate primi în străinătate este același pe care îl obține și în România. „Plecarea pentru un medic român este bună doar pentru persoane aflate la început de carieră. Persoane care la momentul în care primesc această ofertă nu au un univers în România. În momentul în care ai ajuns la un anumit nivel, în momentul în care tu ai o valoare de piață, nu merită să pleci din această țară. Trebuie doar să lupți, să cauți ca în jurul tău să faci ambientul necesar din punct de vedere tehnic și profesional ca să poți să stai aici. Cine își face treaba poate să câștige mult mai mult decât în străinătate”, spune dr. Virgil Ionescu.

Într-un interviu acordat pentru gândul medicul Virgil Ionescu, în vârstă de 49 de ani, a vorbit despre cât de greu sau ușor este să fii medic în România, despre motivele care l-au determinat să renunțe la un job la stat, despre cele mai grele momente pe care le-a trăit ca și medic, dar și despre sacrificiile pe care le-a făcut pentru a ajunge unul dintre cei mai buni diagnosticieni ai României.

De ce ați ales profesia de medic?

Mi-am dorit de când mă știu că fac două meserii: una artistică – mi-am dorit să fiu cântăreț de operă sau doctor. Mama mea, pentru că tot timpul a considerat că profesiile artistice presupun o latură de genialitate și nu era sigură că mă caracterizează și, de asemenea, pentru că un bărbat trebuie să fie stâlpul unei familii și să aibă un venit sigur, mi-a spus că trebuie să mă decid unei profesii care să îmi asigure un confort financiar și o stabilitate și să nu depindă de ceva care se pierde, respectiv vocea. Astfel, a ucis din fașă orice tentativă în această direcție și mi-a lăsat să înțeleg că a doua profesie pe care mi-o doresc este cea de ales. Părinții mei au fost profesori, cadre didactice. Mama mea a făcut pedagogie-psihologie, iar tata facultatea de filozofie. Au fost, la început, disperați când au aflat că vreau să mă fac medic, spunându-mi că nu mă vor putea ajuta în niciun fel. Tatăl meu a lucrat la Institutul Politehnic București și își dorea foarte mult să prind niște profesori celebri la vremea respectivă. Mama mea este o persoană care are o deschidere sufletească cu totul specială. A lucrat la o școală cu copii cu handicap de vedere. Prin iubirea ei a reușit să întoarcă multe destine plecate poate într-o direcție nepotrivită din cauza faptului că erau copii din case de copii, erau copii cu tulcurări de afectivitate. Nu numai handicapul de vedere era principala lor problemă.

Dintre toate specializările pe care le are medicina de ce ați ales să deveniți specialist în radiologie-imagistică medicală?

A fost o întâmplare și din fericire totul a fost dirijat de destin. Când am dat secundariatul, imediat după Revoluție, din diverse motive, nu am putut decât să aleg această specializare. Mi-am dorit la vremea respectivă altceva. Însă, pot să vă spun că radiologia, așa era numită la vremea respectivă și care nu avea partea de imagistică medicală din zilele noastre, mi-a plăcut încă din facultate, dar nu m-am gândit niciodată că va deveni specialitatea mea. Am încercat de două ori să schimb specializarea în decursul primului an de secundariat, însă fără succes. După ce nu am luat al doilea examen de preparator universitar de la clinica chirurgicală de la Spitalul Universitar, am spus, probabil, că Dumnezeu a ales această cale. Până și locul unde am făcut specializarea a fost ghidat de destin. Am făcut la Spitalul Cantacuzino, acolo unde am avut două întâlniri de destin: domnul profesor care era șeful clinicii la vremea respectivă – profesorul Grancea și doctorul Mihai Lungeanu un adevărat dascăl. Ei au fost cei care mi-ai ghidat pașii în această specialitate. Fiecare dintre ei oferindu-mi o altă latură a specialității. Este foarte important ca la începutul carierei să întâlnești adevărați dascăli care să îți fie model pentru tot restul carierei și chiar al vieții.

Cât de importantă este imagistica în punerea unui diagnostic?

Lumea trebuie să înțeleagă că este un demers în stabilirea unui diagnostic și în final a unui tratament. Un pacient are o problemă de sănătate și se prezintă la un medic clinician care îl consultă. Pe baza acestui consult clinic care cuprinde două laturi cel puțin aceea a unei anamneze – pacientul este întrebat ce simte, când au debutat anumite simptome și apoi un examen fizic. Apoi, se pune un diagnostic clinic, un diagnostic prezumtiv sau o listă de diagnostice posibile. În cazul unor afecțiuni mai complexe, acest diagnostic clinic trebuie obiectivat. Obiectivarea se poate face prin mai multe metode. Una dintre ele este cea imagistică.

Cum arată o zi din dumneavoastră?   

Consider că o zi din viața oricărui medic trebuie să înceapă atunci când are prima solicitare, atunci când cineva are nevoie de serviciile lui și să se termine când ultimul pacient care a avut nevoie de tine, ca și medic, a fost rezolvat. Zilele mele încep la diverse ore. Și mai devreme și mai târziu. Când eram mai tânăr începeam și la 4-5 dimineața. Acum nu încep mai devreme de ora 6. Nu există o oră fixă când termin programul. Îmi examinez pacienții ca și cazuri dificile în cursul dimineții sau după-amiezii, iar seara târziu sunt examene mai standardizate sau de rutină.

Medicina este în continuă evoluție. Un medic nu termină niciodată de învățat. Dumneavoastră continuați să studiați și după mai bine de 20 de când profesați?

În mod constant încerc să fiu la curent și să aplic ultimele descoperiri și ultimele noutăți în domeniul imagisticii prin rezonanță magnetică, pentru că la acest moment activitatea mea se desfășoară aproape în exclusivitate în această latură. La cazurile la care am dubii evident că mă documentez din cărți și din articole. Merg destul de des la cursuri în străinătate. Din păcate constant că suntem foarte departe și este dureros că nu există investitori în această țară care să fie convinși că activitatea medicală nu este deloc puțin profitabilă, doar că trebuie să oferi servicii de calitate. Durerea mea de mai mulți ani este că cei care au bani nu pot fi convinși că pot câștiga nelimitat din activitatea medicală, dar trebuie să o faci cu adevărat profesional atât din punct de vedere tehnic, cât și din punct de vedere a laturii umane, a profesionalismului a celor care lucrează: medici, asistente, până și infirmierele care dau cu mătura sau cu mopul pe jos. Toți trebuie să meargă în aceași direcție.

La cursuri în străinătate mergeți pe banii dumneavoastră sau în urma unor sponsorizări?

Merg pe banii mei. Atunci când vrei să câștigi mulți bani, trebuie să și investești în tine. Am colegi care nu înțeleg de ce am dat foarte mulți bani pe un laptop pe care îl folosesc inclusiv în spitalul unde lucrez. Mulți colegi nu înțeleg cum să dau bani pe diferite cursuri și îmi spun că „doar nu lucrezi acasă la tine”. Stai puțin, dar tu vrei să câștigi bani și mâine, și peste un an fără ca tu să nu faci nicio investiție și să aștepți de la angajator. În străinătate sunt alte condiții, alte situații, ei au anumite perioade, chiar și medicii de la stat, în care se pot duce pe banii spitalului la diferite cursuri. La noi astea sunt condițiile, dar dacă tu nu faci asta nu ai cum să ai rezultate. Nici eu nu am putut de la început, pentru că nu am avut bani. Când lucram la stat îmi permiteam doar să trag la xerox cărți cu 1,5 lei pagina. Țin minte și acum. Ca să îmi cumpăr o carte am făcut la spitalul Bagdasar Arseni o lună de zile o gardă, o zi da, o zi nu. Toată lumea îmi spunea „Dar, vai, îți dai seama ce impozit o să plătești. Nu merită”. Dar doream foarte mult să îmi cumpăr prima mea carte originală de tomografie computerizată pe care o am și acum, pe care o păstrez și de care mă folosesc. Pe urmă, lucrând și în centrul privat am putut să îmi permit să mă duc și la cursuri în străinătate.

Cu siguranță, la cursurile de specializare la care participați în străinătate ați cunoscut somități în acest domeniu și v-ați împrietenit cu câțiva dintre medicii buni pe peste graniță. Atunci când întâlniți un caz mai dificil le solicitați ajutorul?

Am câteva relații mai apropiate cu câțiva dintre medicii cu care mă întâlnesc la cursuri. Eu am avut niște cazuri interesante pe care le-am oferit și lor. De regulă, nu sunt foarte cooperanți în a împărtăși din experiența lor dincolo de cursul plătit și, de asemenea, în momentul în care unii dintre ei observă că tu ai niște cazuri pe care ei nu le-au avut, devin chiar reticenți.

Cât timp petreceți asupra unei analize de imagistică înainte de a pune un diagnostic?

Unele cazuri sunt foarte ușoare, altele sunt foarte dificile, iar la cele dificile este necesar să te uiți îndelung la ele ca să le înțelegi, ca să înțelegi ceea ce nu știi. Mă uit mai multe zile la anumite cazuri și într-un anumit moment care depinde în special de liniștea sufletească și de interiorul tău, ai revelația diagnosticului.

Medicul diagnostician este, de regulă, primul specialist care îi spune pacientului de ce suferă. Sunt cazuri în care rezultatele analizelor arată afecțiuni extrem de grave. Cât de greu este pentru un doctor să îi dea pacientului o astfel de veste?

Deși am făcut facultatea de medicină, nu pot să suport două lucruri: să-i spun cuiva că suferă de o afecțiune incurabilă și nu mă simt bine în vecinătatea cadavrelor. Am căutat să evit pe cât posibil aceste două laturi. Din fericire, specialitatea pe care o am nu presupune neapărat o discuție cu pacienții. Evit totdeauna să scriu într-o manieră explicită în rezultat lucruri îngrozitoare. Evit cuvântul tumoral. Nu am scris niciodată într-un rezultat cuvântul metastază, pentru că sunt cuvinte la îndemâna oricărui om. După ce îi dai o astfel de veste, pacientul iese de la tine din cabinet și iese pe stradă, unde se poate arunca în fața unei mașini. În procesul de vindecare pacientul are nevoie de o energie interioară pe care tu i-o distrugi ca medic încă din primul moment cu astfel de cuvinte. Ce pot să vă spun că am făcut și am să continui să fac este să avertizez în situații disperate familia pacientului că boala de care suferă persoana respectivă este una incurabilă pentru ca aparținătorii să nu fie expuși riscului să întâlnească medici impostori. Din păcate, profesia noastră este destul de plină cu astfel de oameni care oferă speranțe deșarte pacienților, iar medicul are datoria să le spună până unde este posibil să lupți și până unde nu. De asemenea, eu cred că fiecare om are nevoie să aibă parte de un sfârșit decent. Îmi amintesc de un pacient care venise cu fiica lui la mine. Bărbatul respectiv dezvoltase metastază și i-am spus fiicei sale să nu îl supună radioterapiei și chimioterapiei deoarece nu va face nimic altceva decât să îi amplifice suferința și să moară mai repede. I-am sugerat să îi ofere tatălui ei un sfârșit decent. La câteva luni distanță, am primit un sms, eram la un curs în străinătate: „Tatăl meu s-a stins. Vă mulțumesc foarte mult. Ați avut dreptate”. Astfel de momente nu ai cum să le uiți, nu au cum să nu te marcheze ca om.

Ați avut pacienți care au venit la dumneavoastră cu un rezultat de imagistică și care v-au spus că s-au documentat pe internet și după și-au pus singur diagnosticul?

Da, am întâlnit astfel de cazuri. Este foarte periculoasă o astfel de practică, pentru că există boli care au evoluții diferite de la un pacient la altul. Aș putea da doar un singur exemplu: scrii că un pacient are o leziune demielinizantă în cap sau pe măduvă. Evident că dacă scrii „demielinizare” pe internet afli despre scleroza multiplă, care este o boală îngrozitoare în anumite situații, dar care nu are aceași evoluție pentru toți pacienții. Un om care se simte bine și citește pe internet că poate să ajungă în scaun cu rotile, că poate să ajungă să nu își mai poate menține urina, dar el la momentul acela nu are nimic, nu poate să înțeleagă că există în acea boală doar un singur puseu în viață sau că nu toată lumea ajunge în aceași situație. Eu cred că nu este bine pentru o persoană care nu are instrucția necesară să citească așa ceva pe internet. Înaintând în vârstă, am ajuns la concluzia că este foarte ușor să judeci, dar că nu este bine să o faci. Fiecare individ, fiecare pacient percepe boala lui într-o manieră și este normal ca atunci când se apucă să își impregneze starea lui sufletească pe forumuri sau pe bloguri. Ceea ce scrie poate să aibă relevanță pentru el, dar și pentru alții, dar poate să strice starea de sănătate a unor pacienți care poate niciodată nu vor ajunge în acea situație. Eu cred că nu este bine să cauți pe Google ce ai, pentru că altfel ne-am trata toți singuri. În România este o mentalitate legată de această căutare. Știți ce mă uluiește: deși în alte țări medicii sunt priviți mult mai bine și au o suveranitate: dacă domnul doctor mi-a spus că… atunci nu mai am ce să mai caut pe Google. Românii caută pe Google, dar nu le folosește la nimic.

V-ați gândit să renunțati la profesie de medic?

Nu. Dar, deși lumea mă privește ca pe o persoană limitată, toți îmi spun: „da tu în afară de medicină mai știi să faci și altceva?” . Știu să fac o mulțime de lucruri. Știu sigur că la 60 de ani activitatea mea profesională o să se încheie. Sunt o mulțime de lucruri de făcut în viață și am o mulțime de cărți pe care mi le doresc să le citesc. Din păcate, după ce am intrat la facultate nu pot să mă laud că am citit foarte mult. Când eram la școală îmi plăcea foarte mult să citesc. Mama mea era disperată că luam o carte și nu o lăsam din mână până nu o terminam. Nu mâncam, nici nu dormeam. M-a pus să îi promit în clasa a XII-a că nu voi atinge niciun roman și că nu mă voi mai uita la Teatru Tv de marți. Așa am făcut, cu o singură excepție: am citit un roman fabulos, nu am să îl uit până la sfârșitul vieții. Mi l-a împrumutat un coleg și pe sub cartea de biologie am citit „Adam și Eva” de Liviu Rebreanu. Sunt o mulțime de romane pe care îmi doresc să le citesc. Îmi place să citesc teatru, îmi place să citesc memorialistică. Ultima carte pe care am citit-o da capo al fine a fost jurnalul lui Mihail Sebastian. Nu am făcut nimic altceva decât să o citesc. În ultima perioadă, mă dedic lecturii pentru activitatea profesională. Îmi place să ascult muzică, să merg la teatru muzical sau operă, la balet.

Cum arată o zi minunată din viața dumneavoastră de medic?

Am avut de multiple ori privilegiul să am diverse bucurii. Mă bucur că am putut, prin mijlocirea lui Dumnezeu,  să ofer binele unor pacienți.

Cât de des vi se întâmplă ca un fost pacient să mulțumească pentru ceea ce ați făcut pentru el?

Sunt foarte mulți pacienți recunoscători. Primesc o mulțime de mesaje în acest sens. Din păcate pentru mine, sunt unele mesaje pe care nu reușesc să le leg de figura persoanei respective și de ceea ce am făcut eu pentru persoanele respective. Sunt foarte mulți pacienți care îmi mulțumesc pentru că în decursul unui demers de diagnosticare au aflat că poate aveau o boală destul de gravă care le amenința viața. Și pentru faptul că le-am atras atenția au reușit să o găsească într-un stadiu incipient și să își rezolve problema care era cu adevărat periculoasă pentru ei. Am avut un caz care m-a impresionat și pe care am să îl țin minte până la sfârșitul vieții mele, nu doar al carierei. O doamnă a venit să își facă un examen de coloană lombară pentru că o durea spatele. Fusese la un medic care o consultase și în realitate ea avea o tumoră pleurală îngrozitoare. O durea spatele pentru că avea o cantitate mare de lichid în pleură și multiple leziuni în spatiul pleural dintre cei doi plămâni. Am reușit să îi salvez viața.

Cea mai îngrozitoare zi ca medic?

Urâțenia unei zi consider că este dată de mai multe lucruri. Sigur suntem cu toții impresionați de cazuri disperate. Întotdeauna mă impresionează copiii care sunt bolnavi și care suferă de boli incurabile. La nivelul meu de percepție spirituală nu pot să îmi dau o explicație, deoarece copiii sunt uluitori. Au niște fețe angelice și sunt chiar cuminți. Copiii cu boli grave, pe lângă faptul că arată ca niște îngeri, sunt și foarte cuminți și asta … Eu la nivelul meu de percepție spirituală nu pot să îmi dau o explicație pentru ce trebuie să pățească așa ceva grav.

Într-o țară unde medicii pleacă pe capete, de ce ați ales să rămâneți în România ca să profesați?

Am încercat să plec din România de două ori, în momente de disperare. Unul a fost la începutul carierei când, după un an de zile după ce devenisem medic specialist, am crezut că nu se poate sta aici. Spitalul unde lucram era un loc îngrozitor, ca atmosferă. A doua oară când am încercat să plec din nou era acum un an sau doi. Am fost la o serie de interviuri unde am fost întrebat câți bani câștig în România și de ce doresc să plec. O să pară incredibil ceea ce veți auzi, dar pe cuvântul meu, este adevărat. Mi s-a spus de către firmele respective că dacă singurul motiv pentru care doresc să părăsesc România este atmosfera, atunci trebuie să iau ceva și să o suport pentru că niciodată în străinătate nu voi câștiga aceași sumă pe care o câștig aici. Plecarea pentru un medic român este bună doar pentru persoane aflate la început de carieră. Persoane care la momentul în care primesc această ofertă nu au un univers în România. În momentul în care ai ajuns la un anumit nivel, în momentul în care tu ai o valoare de piață nu merită să pleci din această țară. Trebuie doar să lupți, să cauți ca în jurul tău să faci ambientul necesar din punct de vedere tehnic și profesional ca să poți să stai aici. Nu cred că este un loc rău decât din punct de vedere al oamenilor din jur. Cine își face treaba poate să câștige mult mai mult decât în străinătate, iar oricât ar părea de ciudat cei de afară nu au nevoie de persoane care să le facă concurență. Au nevoie de oameni care să îi învețe puțin cât ei să poată să își părăsească activitatea de rutină. Este foarte bine pentru persoanele aflate la începutul carierei. Cei adevărați se întorc înapoi ca să fie medici adevărați și pe picioarele lor. Nu se pune problema ca o persoană cu un anumit nivel profesional să fie fericită acolo și să își găsească un același nivel.

Majoritatea medicilor, ca să își rotunjească veniturile, lucrează atât la stat, cât și la privat. Dumneavoastră de ce nu mai lucrați la stat?

Am să vă povestesc de ce am ajuns eu să renunț. Când am început să lucrez la stat am primit o propunere să devin asistent universitar. În ciuda a ceea ce spun mulți sau cred, la Bagdasar Arseni, unde am lucrat 11 ani, am intrat printr-un concurs pe cinci posturi cu 7 candidați. Am fost al treilea. Nu am ajuns acolo nici cu doctorat, nici prin alte metode. La un moment dat, la catedra de neurochirurgie de la Bagdasar s-a scos un post de neuro-imagistică. Am concurat de unul singur pe acel post și l-am luat. La momentul respectiv acel demers a fost dezastruos din punct de vedere financiar. La vremea respectivă, ca medic la stat în spital câștigam pe lună în jur de 11 milioane, iar ca asistent universitar eram medic primar și doctor în medicină aveam 3 milioane de la spital și trei milioane de la Universitatea de Medicină și Farmacie. Deci, salariul meu era de 16 milioane și lucram foarte mult. Niciodată nu am lucrat la program. Veneam la 7 și mă apuca 2-3 dimineața. Evident că nu puteam să trăiesc numai din banii câștigați de la stat. În perioada respectivă a venit și prima ofertă în domeniul privat. Făceam naveta la Constanța la un centru privat. Inițial mă duceam de joia până duminica. În acel moment îmi era foarte greu. La un moment dat a apărut un incident care mi s-a părut îngrozitor. La Bagdasar se făceau și pacienți cu plată și produceam pe chitanță, pe zi, între 30 și 60 de milioane (nr. 3.000 – 6.000 de lei), iar salariul meu din ceea ce făceam era de 6 milioane pe lună (nr. 300 de lei). Doamna profesor Crina Sinescu m-a rugat să îl examinez pe fratele profesorului Ionel Sinescu să îi fac o rezonanță magnetică pentru ficat. La vremea respectivă în spital se făcea o astfel de analiză unui pacient venit din afara unității doar pe bani. Nu am putut să-i spun: doamnă, eu nu îl pun pe cumnatul dumneavoastră pe masă decât dacă îmi puneți trei milioane (nr. 300 de lei) sau cât era analiza pe tejgheaua mea. I-am făcut examinarea. Rezultatul a rămas în spital și eu am plecat la Constanța. Între timp, un trăpăduș al directorului din acea vreme i-a adus la cunoștință că eu am făcut ilegal o exameninare, fără să tai chitanță. A fost scandal mare pe tema respectivă. Am fost făcut hoț, deși doamna Sinescu a plătit analiza în momentul în care s-a dus să o ia. Am spus că este inadminsibil. La început mi-am dat un an sabatic la Facultatea de Medicină și Farmacie și mi-am luat concediul fără plată de la spital. Acela a fost finalul carierei mele în domeniul de stat. Îmi pare rău. Spitalul acela are în continuare cazuri foarte interesante. Îmi pare rău că nu sunt eu cel care le examinează, dar nu se poate ca după ce că nu ești bine plătit să fii și umilit și să fie necesar să suporți așa ceva.

V-ați mai întoarce la stat? Ce ar trebui să se schimbe în sistemul de stat ca să vă întoarceți?

Nu ar fi o activitate profitabilă din punct de vedere material, dar dacă într-un loc ar fi un aparat cu adevărat bun aș putea să lucrez într-un spital de stat chiar și pentru o colaborare. În viață sunt sigur că nu contează doar banii. Ceea ce poate conta pentru un om la un moment dat în viață poate să fie doar latura profesională.

Clinica aceasta este singurului loc în care lucrați?

Am o colaborare cu o altă clinică privată din Constanța. E un serviciu de telemedicină. Am acceptat această propunere pentru că am un calculator performant pe care îl pot folosi și ca stație de post-procesare. Nu am un laptop obișnuit cu programul de procesare atașat pe un CD ca să pot citi rezultatele. Lumea nu știe: ca să faci un astfel de demers diagnostic acasă la tine ai nevoie de o anumită rezoluție și mă uit pe o stație de post procesare, nu mă uit pe un laptop obișnuit. De mai bine de un an colaborez cu această clinică în acest mod.

Dr. House sau Gray’s Anatomy sunt doar câteva dintre serialele în care este redată viața dintr-un spital, cu cazuri în care nimic nu este ceea ce pare la început. Cum considerați dumneavoastră astfel de seriale?

Ca și romanele, filmele și serialele au o notă de idealism. Eu sunt o persoană „umană”, și eu am lipsurile mele, și eu am zilele mele proaste, deși nu încerc niciodată să îmi arăt aceste laturi negative. Cred foarte mult că sănătatea este un dar și nu un drept. Indiferent ce ar face pacienții noștri, trebuie să le acordăm circumstanțe atenuante, iar profesia de medic presupune, ca și cea de cadru didactic sau de preot, o dedicație totală. Nu poți să spui: s-a terminat. Nu cred că este un merit, cred că este o realitate care trebuie luată ca atare. Pe vremea mea, era doar Doctor Quinn. Aceste personaje totuși au și un rol negativ. Acea femeie care rezolva toate problemele a indus în mintea multor persoane fără cunoștințe în domeniu o idee falsă: un medic știe totul, poate să facă totul. În zilele noastre există specializări și supra-specializări și totdeauna este bine ca noi medici să știm ce putem face și ce nu putem face. Este bine să nu ne depășim niciodată domeniul nostru de activitate pentru a nu greși. Și pe mine mă întreabă mulți pacienți și ce tratament trebuie să ia. Mai în glumă, mai în serios le spun că eu am terminat facultatea acum peste 20 de ani și că de atunci s-au mai schimbat pastilele. Nu le mai știu pe cele noi. Nu mi-aș permite niciodată să dau un tratament. De asemenea, mă enervează când medici de alte specialități cred că pot vedea mai multe pe imagini decât un imagist. Este posibil să scapi ceva. Este normal să ai o discuție cu cel care a elaborat examenul imagistic. Dar să te apuci să spui că ai nu știu ce, iar medicul specialist nu a văzut analiza respectivă mi se pare îngrozitor. De multe ori, însă, îmi aduc aminte de un caz îngrozitor pe care l-am trăit la începutul carierei mele: un pacient a fost operat degeaba la spitalul Bagdasar Arseni din cauza unei o așa zise false imagine de cancer gastric. Rezultatul meu fiind normal. Medicul chirurg care s-a uitat pe filme – din păcate, pe vremea respectivă făceam foarte multe filme tocmai în ideea de a-mi susține diagnosticul – a luat o imagine care nu avea nimic în comun cu patologia. Era o parte dintre două pliuri și pacientul a fost operat degeaba.