AL CINCILEA ROMÂN BEATIFICAT DE VATICAN. Povestea episcopului Anton Durcovici, mort în închisoarea de la Sighet și aruncat într-o groapă comună

A plecat spre îngropare dintr-o celulă – 44 – a închisorii de la Sighet. De aici a fost scos și izolat cu câteva zile înainte de moarte Anton Durcovici, episcop catolic de la Iași, închis în cumplita închisoare comunistă. Rector al Seminarului teologic din București, și apoi Episcop de Iași, Durcovici va fi beatificat de Vatican în cursul anului viitor.

Papa Francisc i-a recunoscut oficial martiriul, la 31 octombrie 2013 și, cel mai probabil, pe 17 mai 2014, în ziua în care se celebrează și 126 de ani de la nașterea lui Anton Durcovici, va fi și beatificat, afirmă pentru gândul preotul Wilhelm Dancă, rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din București și decan al Facultății de Teologie Catolică din cadrul Universității București.

Anunțul Vaticanului vine la două luni după ce, un alt prelat român, Vladimir Ghika (1873-1954), descendent al unui principe, mare intelectual decedat într-o închisoare comunistă, a fost beatificat la București.

Deși de la moartea episcopului Anton Durcovici în închisoarea de la Sighet a trecut mai bine de jumătate de secol, cei care l-au cunoscut îi păstrează vie amintirea. Pentru aceștia, dar și pentru cei care l-au descoperit în paginile unor lucrări, preotul „cu părul cărunt, cu ochii albaștri, limpezi, care te pătrundeau până în adâncul sufletului” rămâne un reper moral, un intelectual al vremii sale, un om care a arătat că „nimic nu este în zadar, că nu se termină totul în gol.”

„Este un moment de mulțumire, satisfacție sprituală, de împlinire a rugăciunilor făcute de-a lungul timpului de preoți și de credincioși deopotrivă. Se deschide în fața noastră o nouă poartă”, explică anunțul Vaticanului părintele Wilhelm Dancă. „Anton Durcovici rămâne un criteriu moral pentru noi toți, un reper. Beatificarea lui este o încurajare, un semn de speranță că cine rămâne credincios până la final se va bucura în cele din urmă de recunoașterea virtuților. E un semn că nimic nu este în zadar, că nu se termină totul în gol”, a adăugat acesta.

Durcovici, episcopul originar din Austria, dar naturalizat în anul 1930, va fi cel de-al cincilea român care va fi declarat fericit de către Biserica Catolică. Primul fericit este Ieremia Valahul (1983), călugăr franciscan capucin din Moldova, mort în anul 1625, în Napoli (Italia). Următorii trei fericiți sunt martiri din perioada prigoanei comuniste: Szilard Ignațiu Bogdanffy (2010), episcop romano-catolic auxiliar de Satu Mare și Oradea, mort în anul 1949, în închisoarea din Aiud; Janos Scheffler (2011), episcop romano-catolic de Satu Mare, mort în anul 1952, în închisoarea din Jilava, și Monseniorul Vladimir Ghika (31 august 2013), preot diecezan, mort în anul 1954, în închisoarea din Jilava.

‚Putem vorbi și de o comunitate de destin pentru cei care au murit în închisorile comuniste de la Sighet, indiferent de confesiune. În pușcărie, indiferent de religie, preoții nu numai că s-au rugat împreună, dar au și murit împreună. Cred că acesta este un pas către refacerea unității între creștini”, a explicat pr. Wilhelm Dacă pentru gândul.

Procesul de canonizare al episcopului Durcovici a început în timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, în martie 1997. Șase ani mai târziu, în februarie 2013, la Vatican, s-a dat votul afirmativ argumentării teologice a martiriului acestuia, iar lîn octombrie membrii Congregației pentru Cauzele Sfinților, în unanimitate, și-au dat acordul asupra martiriului și virtuților lui Anton Durcovici, potrivit Episcopiei Romano-Catolică de Iași.

De altfel, la finalul lui octombrie, un prelat român, P.S. Petru Gherghel a participat la audiența generală acordată de Papa Francisc, și a avut o întâlnire cu cancardinalul Angelo Amato, prefect al Congregației pentru Cauzele Sfinților. Revenit la Iași, Gherghel a anunțat că „Sfântul Părinte Francisc a decis să fie înscris în calendarul Bisericii și episcopul Anton Durcovici, drept martir și mărturisitor al Bisericii locale.”

Un austriac naturalizat în România

Anton Durcovici s-a născut pe 17 mai 1888, în localitatea Bad Deutsch-Altenburg din Austria Inferioară, fiind al doilea copil al soților Francisc și Maria. Tatăl său era zilier la o carieră de piatră, iar mama, născută Mittermeier, era casnică. Tatăl lui a murit pe când avea doar 36 de ani, bolnav fiind de tuberculoză acută. Rămasă văduvă, femeia începe să lucreze ca spălătoreasă și croitoreasă pentru a-și putea crește cei doi fii, Francisc și Anton.

În anul 1895, familia se mută la Iași, unde o mătușă a Mariei Durcovici deschisese un restaurant și avea nevoie de ajutor. Până la Galați, cei doi băieți și mama lor au venit cu un vapor, iar de acolo, până la Iași, au mers cu o căruță, povestește Pr. prof. dr. Florian Müller, în lucrarea „Dr. Anton Durcovici – ein Märtyrer unserer Zeit” („Viața episcopului de Iași, dr. Anton Durcovici, Martir”). Deși nu cunoșteau bine limba română, Francisc și Anton au fost admiși la școala primară a Parohiei Romano-Catolice din Iași.

La începutul anului 1898, mătușa Mariei Durcovici vinde restaurantul și se mută cu nepoata sa și cei doi copii la București. Anton își continuă studiile la Școala „Sfântul Andrei”, condusă de „Frații Școlilor Creștine” din Viena, apoi merge la Liceul „Sfântul Andrei”. Alături de mama și de fratele lui, participă deseori la Sfânta Liturghie în capela călugărițelor de pe strada Pitar Moș. Măicuțele au fost impresionate de Anton, astfel că l-au primit ca ministrant (ajutor de preot în Biserica Catolică, n. red) în capela lor, astfel că băiatul începuse să vină zilnic la slujbe, chiar și în diminețile de iarnă, când temperaturile scădeau și la minus 20 de grade Celsius. Astfel, Anton ajunge să fie găzduit în mănăstire, după ce Sorei Tecla i se face milă de el.

Anton Durcovici, student exemplar

La 1 septembrie 1901, la recomandarea părintelui Luciu Fetz – secretar al arhiepiscopului Netzhammer și rector al seminarului din București -, Anton Durcovici este primit la seminarul mic din București, făcând astfel primul pas către preoție. A început cu clasa a III‑a la Liceul „Sfântul Iosif”, mănăstirea călugărițelor de pe strada Pitar Moș finanțându-i studiul. A absolvit după cinci ani, susținând cu succes examenul de bacalaureat. La 6 octombrie 1906 directorul de studii al Liceului „Sfântul Iosif”, Carol Auner, i‑a înmânat diploma.

*În dreapta, în picioare, preotul Anton Durcovici

Mai departe, arhiepiscopul Raymund Netzhammer îl trimite să studieze la Roma (1906),unde Anton se înscrie la Colegiul „Sfântul Toma”, la filozofie scolastică. În doar un an își încheie studiul filozofiei și este promovat, la vârsta de 19 ani, înmânându‑i‑se laurea în filozofie, la renumita Academie filozofică „Sfântul Toma de Aquino”. După acest moment, începe să studieze teologia la Colegiul „Propaganda Fide”, absolvind în anul 1910, cu titlul de doctor în teologie. Pentru că era prea tânăr – avea sub 24 de ani -, hirotonirea i-a fost însă amânată, însă a rămas la Colegiu, devenind prefectul anului I și ocupându-se și de studiul dreptului canonic. A absolvit cursurile de drept la Facultatea Seminarului Roman, obținând licența în dreptul bisericesc.

Dispensă de la Vatican pentru a putea sluji

Cu dispensă de 20 de luni de la vârsta canonică, primită de la Sfântul Scaun, a fost sfințit preot la 24 septembrie 1910. În luna iulie a anului următor, părăsește Roma și revine în Diaceza sa de la București. Înainte de asta însă, trece prin Viena și celebrează prima Sfântă Liturghie în satul său natal, în prezența mai multor rude.

Prima misiune pastorală în România este catedra de religie la Liceul „Sfântul Iosif” din Capitală. Se ocupă și de administrarea Parohiei Tulcea ca „parochus currens” (administrator parohial, n. red), lucrând la arhivă și redactând o broșură despre istoria Parohiei Romano‑Catolice Tulcea.

*De la stânga la dreapta: arhiepiscopul Alexandru Cisar, arhiepiscopul Gerald Patrick O’Hara și arhiepiscopul Durcovici

După intrarea României în Primul Război Mondial, în anul 1916, părintele Durcovici a fost arestat și dus într-un lagăr de internare din Moldova., alături de mai mulți preoți, atât austrieci, cât și germani. Din cauza condițiilor grele, se îmbolnăvește de tifos și este aproape de moarte. Totuși în annul 1917, datorită interven­ției arhiepiscopului Netzhammer la regele Ferdinand, preoții au fost eliberați. Anton Durcovici se recuperează cu greu, în casa episcopală de la București.

În toamna lui 1918, părintele reîncepe să predea religia la Liceele „Sfântul Iosif” și „Sfântul Andrei”, acordând o atenție special elevilor din familiile sărace. Câțiva ani mai târziu, în 1924, Anton Durcovici este numit rector la Conventul „Sfântul Andrei” din Capitală. În septembrie 1935, Sfântul Scaun îi dă demnitatea de protonotar apostolic, iar arhiepiscopul Cisar îl numește vicar general al Arhidiecezei de București. Predă filozofie, teologie morală și drept canonic, toate în limba latină, la Academia Teologică Catolică a Arhidiecezei de București. Înființează revista „Far nou”, la care ulterior încep să colaboreze și Nichifor Crainic, Gala Galaction, profesorul Gian Luigi Frollo și Ion M. Rașcu.

Ridicat de pe stradă de Securitate și închis la Sighet

La 30 octombrie 1947, Papa Pius al XII-lea îl numește pe monseniorul Anton Durcovici episcop de Iași. Consacrarea a fost împiedicată însă de guvernul Comunist din România, așa încât a fost sfințit episcop numai după cinci luni. Astfel, la 5 aprilie 1948 a fost consacrat în catedrala „Sfântul Iosif” de arhiepiscopul Gerald Patrik O’Hara, Nunțiul Apostolic în România.

În iunie 1949, când trebuie să se țină taina Sfântului Mir în Parohia Popești-Leordeni, episcopul Durcovici a venit la București pentru a-l înlocui pe arhiepiscopul Cisar, care fusese eliberat de Sfântul Scaun din funcția de Ordinariu al Arhidiecezei. Palatul episcopal de la București, în care acesta trebuia să înnopteze, a fost înconjurat de oamenii securității, care i-au interzis să părăsească locul. Totuși, Anton Durcovici și profesorul Friedrich Rafel au ieșit din palat și au reușit să urce într-un tramvai. Au mers până la ultima stație – cimitirul Bellu -, iar de acolo au vrut să meargă pe jos până în Popești-Leordeni. Când au ajuns însă în câmp, o mașină a securității i-a ajuns din urmă și i-a arestat. Au fost duși inițial în beciul securității din București, apoi au ajuns la Jilava, iar în cele din urmă în închisoarea din Sighet.

„Într‑o seară spre orele nouă, ușa celulei mari a fost deschisă și un temnicer a împins un deținut gol în celulă pe podeaua de piatră”, a povestit mai târziu un fost deținut. „După scurt timp deținutul a vorbit cu voce stinsă, întreruptă: . Un preot a sărit și l‑a acoperit cu pătura sa. Durcovici a spus deținuților să poarte crucea suferinței cu dăruire față de Dumnezeu. Va veni ziua mântuirii. Dimineața a fost scos din celulă. Toți au știut că este dus în celula morții”.

În cele din urmă, bătut, înfometat și torturat, Preasfințitul Durcovici a murit în noaptea din 10 spre 11 decembrie 1951, în chinuri mari. A fost îngropat într-o groapă comună. Trupul său nu a fost descoperit nici până în prezent.

¨A fost pentru mine ca un părinte”

Amintirea lui Anton Durcovici este încă vie în mintea și sufletele celor ce l-au cunscut la un moment dat fie în postura de preot, de profesor sau chiar de coleg de redacție la „Farul nou”.

„L-am cunoscut pe Episcopul Anton Durcovici din anul 1937, când am fost admis în Seminarul „Sfântul Duh” din București, Sfinția sa fiind rectorul seminarului și al Institutului Teologic din Capitală”, povestea monseniorul Vitorio Blasutti în anul 1935, într-un articol publicat de „Farul Nou”. „A fost pentru mine ca un părinte. Întotdeauna se comporta cu noi cu o finețe deosebită, chiar și atunci când greșeam. În cei 12 ani nu l am auzit ridicând vocea la cineva. (…) Confesionalul său era foarte căutat”, adăuga acesta.

Potrivit mărturiei lui Blasutti, Durcovici „era sobru în toată comportarea sa, în îmbrăcăminte și în mâncare. Lua masa mereu cu seminariștii și mânca aceeași mâncare. Niciodată nu l-am văzut mâncând cu lăcomie sau în grabă.Cu toate că sobrietatea lui făceau din el un om al datoriei, era mereu înțelegător față de noi, tinerii, chiar dacă uneori comportările noastre erau nechibzuite.”

De asemenea, Monseniorul Anton Despinescu îl portretiza pe Anton Durcovici drept un bărbat cu o statură „puțin peste mijlocie, suplă, puțin adus de spate, cu părul cărunt, cu ochii albaștri, limpezi, care te pătrundeau până în adâncul sufletului. Vorba îi era scumpă, deslușită, apăsată, la obiect.”

„Când celebra sfânta Liturghie, te obliga, prin intensitatea trăirii a ceea ce săvârșea, să fii alături de el, pas cu pas, pe toată durata celebrării. La întoarcerea în sacristie, după ce punea la locul lor hainele liturgice, îmi spunea câteva cuvinte de încurajare, iar apoi se retrăgea la genuflexorul din apropiere, unde rămânea în pioasă rugăciune de mulțumire”, rememora monseniorul Despinescu.

Cum decurge procesul beatificării

„Trebuie să știți că procesul de abeatificare este unul foarte complex și demulte ori poate fi anevoios”, a explicat pr. Wilhelm Dancă pentru gândul. „Pentru că documentarea se începe din locul în care s-a născut episcopul, apoi se urmărește întreg traseul acestuia, în detaliu, până când dosarul ajunge la Roma. Este nevoie de multă comunicare și, totodată, de multe rugăciuni și activități prin care acela ce se dorește a fi beatificat să fie făcut cunoscut oamenilor, credincioșilor”, a adăugat acesta, subliniind că de-a lungul anilor, până a se ajunge în acest punct, au fost pregătite numeroase evenimente menite să celebreze memoria episcopului Anton Durcoivici.

Deoarece Durcovici nu a avut parte de ceremonie de înmormântare, pe 17 mai 2008, a fost celebrată în catedrala veche din Iași o Liturghie pontificală, așezându-se în zidul lăcașului o urnă cu pământ adus de la Sighetu Marmației, locul unde acesta a murit.

În anul 2011, la Editura Sapientia a apărut volumul „Nu sunt de acord – Declarații din arestul Securității București (1950)”, ediție îngrijită și prefațată de pr. dr. Wilhelm Dancă. În această carte au fost adunate și publicate declarațiile pe care episcopul martir Anton Durcovici le-a dat în perioada în care s-a aflat în arest.

*În centru, episcopul Anton Durcovici

Și alți români sunt propuși pentru beatificare

Biserica Catolică din România a înaintat o serie de propuneri pentru beatificare și canonizare a unor români, afirmă preotul Francisc Ungureanu,.

„Se lucrează intens și la cauza grupului de episcopi greco-catolici, toți martiri: Valeriu Traian Frențiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie și Tit Liviu Chinezu”, a declarat acesta pentru gândul.

„Și Arhidieceza romano-catolică de Alba-Iulia l-a propus spre beatificare pe episcopul Marton Aron, pentru trăirea eroică a virtuților, dosarul aflându-se tot la Roma. La Vatican este și procesul pentru Veronica Antal, propus de Provincia Fraților Franciscani Conventuali din România, care a început și procesul pentru un medic, Martin Benedict”, a mai spus părintele Ungureanu.

Monseniorul Ghika va fi introdus în calendar și sărbătorit din 16 mai 2014

La 30 octombrie s-au împlinit 30 de ani de la beatificarea lui Ieremia Valahul (1556-1625), călugăr franciscan capucin, născut în apropiere de Onești (Bacău). Slujbele religioase au marcat totodată și încheierea „Anului Ieremian”, prin care s-a sărbătorit împlinirea a trei decenii de la beatificare și cinci ani de la strămutarea în patrie a rămășițelor pământești ale Fericitului Ieremia Valahul.

Tot anul acesta, pe 31 august, Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, oficiată la București și prezidată de trimisul Papei Francisc, Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților. La eveniment au participat aproximativ 8.000 de credincioși.

Astfel, Monseniorul Ghika va fi sărbătorit începând cu anul viitor pe 16 mai, odată cu introducerea în calendarul Bisericii locale, al Arhidiecezei Romano-Catolice de București.

Vladimir Ghika a fost primul preot biritual, care a slujit atât în ritul catolic, cât și în cel ortodox. S-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol în familia de principi care a dat Moldovei și Valahiei mulți domnitori. În 1923 a fost hirotonit preot la Paris, iar în annul 1939 a venit în România.

La 18 noiembrie 1952, în plină prigoană a regimului comunist împotriva Bisericii Catolice, monseniorul Vladimir Ghika a fost arestat pe o stradă din București, în timp ce ieșea din casa unei bolnave căreia îi administrase Sfintele Taine. După un an de anchete și torturi, a fost condamnat la trei ani de închisoare. Monseniorul, care avea atunci 80 de ani, a încetat din viață în închisoarea Jilava, doi ani mai târziu, la 16 mai 1954.