Unde au dispărut peste 6.000 de MW din hidrocentrale? Cum putea fi evitată criza apei, despre care autoritățile știau încă de acum 3 ani, dar s-au făcut că plouă, la propriu

Vara aceasta, România se confruntă cu o criză energetică fără precedent, alimentată și de secetă, care a compromis o bună parte din producția de energie a hidrocentralelor. O situație previzibilă, dar ignorată cu desăvârșire de autorități, după cum arată expertul în energie Cosmin Păcuraru.

Mândrie din hidroenergie pe hârtie, dar vulnerabilitate pe teren

Strategia Energetică a României 2025–2035, aprobată la începutul anului trecut, tratează cu indiferență vulnerabilitatea fundamentală a hidroenergiei: dependența totală de disponibilitatea apei și de capriciile debitelor râurilor și ale Dunării, scrie expertul în energie Cosmin Păcuraru (foto jos).

Documentul proclamă, fără ezitare, că hidroenergia este „principala sursă regenerabilă” a țării și că acoperă aproximativ 34% din consumul final de energie electrică. La începutul lui 2024 însă, puterea instalată netă era de 6.139 MW. Cifrele sună impresionant pe hârtie. Realitatea le demontează, atrage atenția acesta. Deși capacitatea instalată a rămas aceeași, lipsa apei, așa cum s-a văzut anul acesta, este un serios obstacol pentru securitatea energetică a României. 

ECONOMIE Alexandru Nazare anunță suplimentarea cu 2 miliarde de lei a bugetului pentru investițiile din PNRR. Unde ajung banii

11:54

AGRICULTURĂ Banii cresc în copac, la propriu. Cultura care aduce și 30.000 de euro într-un sezon

11:49

Practic, fără apă, cei 6.000 de MW prezenți pe hârtie sunt doar o iluzie.

Cosmin Păcuraru. Foto: Arhivă personală

„În 2024, ponderea energiei produse din hidro a coborât la circa 25% din totalul generării, iar în 2025 a continuat să se prăbușească, ajungând în jurul a 22%. Capacitatea instalată rămâne aproape neschimbată, dar apa lipsește. Seceta, debitele reduse ale Dunării și ale râurilor interioare transformă o resursă teoretic „stabilă” într-o sursă intermitentă și din ce în ce mai greu de prezis.

Grafic realizat de expertul în energie Cosmin Păcuraru cu date oficiale Transelectrica.ro

Strategia vorbește despre modernizare și digitalizare, despre rolul hidro în echilibrarea sistemului, dar uită cu obstinație să spună lucrurilor pe nume: fără apă suficientă și constantă, cei peste 6.000 MW instalați devin o iluzie costisitoare. Nu există un plan coerent de gestionare a riscului hidrologic pe termen lung, nici o evaluare realistă a impactului schimbărilor climatice asupra resurselor de apă. Doar o recitare de cifre vechi și o încredere oarbă într-o resursă care, an de an, produce tot mai puțin. Asta nu este strategie. Este un exercițiu de autoiluzionare”, observă expertul.

Producția hidroenergetică s-a prăbușit din 2023 încoace

Specialistul acuză decidenții că nu pot pretinde că au fost luați prin surprindere.

„Din 2023 era deja limpede că România a intrat într-o perioadă prelungită de secetă hidrologică. Datele erau publice, debitele Dunării și ale râurilor interioare scădeau vizibil, iar producția hidro începea să oglindească realitatea: după un 2023 excepțional, a urmat prăbușirea.

Operațiunea de scufundare a barjelor din Dunăre. Intervenția este necesară pentru creșterea debitului spre Centrala de la Cernavodă

În 2024 producția hidro a scăzut cu peste 20% față de anul anterior. În 2025 a continuat să se prăbușească, atingând cele mai mici volume din istoria recentă a Hidroelectrica – puțin peste 11 TWh, într-un an descris oficial chiar de conducerea companiei drept „cel mai secetos” cu care s-a confruntat. Rezervele din lacuri, debitele medii și anomaliile negative de precipitații confirmau același diagnostic: deficit hidric cumulativ pe zeci de luni consecutive.

Și totuși, Strategia Energetică 2025–2035, elaborată și aprobată exact în această perioadă de trend descendent, a ales să trateze hidroenergia ca pe o resursă aproape neschimbată, cu același rol central și aceleași procente optimiste de pe hârtie. Nu a existat nicio ajustare realistă a așteptărilor. Nicio analiză serioasă a riscului climatic pe termen mediu și lung. Nicio recunoaștere explicită că „principala sursă regenerabilă” a țării depinde de o resursă care se rarefiază an de an. Doar repetarea unor formule comode, în timp ce producția reală continua să scadă. Asta nu este planificare. Este negare ”.

Raportul Draghi ignorat

Același document subliniază rolul hidrocentralelor cu acumulare prin pompaj în echilibrarea sistemului – exact ceea ce România încearcă și eșuează să construiască de peste 40 de ani, mai spune Păcuraru.

Pe capacități de pompaj de ordinul a 200-300 MW s-au cheltuit deja peste jumătate de miliard de euro. Iar proiectul fanion Tarnița – Lăpuștești rămâne pe hârtie, plimbat dintr-o guvernare în alta. Strategia a fost publicată în 2025, la câteva luni după Raportul Draghi, care semnala greșelile UE în impunerea rigidă a țintelor de decarbonizare și regenerabile. „Profesioniștii” din și de pe lângă Ministerul Energiei au preferat să ignore avertismentul.

Grafic realizat de expertul în energie Cosmin Păcuraru cu date oficiale Transelectrica.ro

Mai mult, pentru 2035 strategia prevede creșterea ponderii regenerabilelor inclusiv prin majorarea capacității hidroenergetice. Țintele anunțate pentru energia regenerabilă – 44% în 2035 și 73% în 2050 – includ explicit hidroenergia printre sursele care ar trebui să le atingă. În condițiile în care producția reală scade din cauza secetei, iar stocarea prin pompaj rămâne un miraj de 4 decenii, aceste cifre nu sunt planificare. Sunt pure exerciții de magie contabilă.

Apa, combustibilul uitat al hidroenergiei

Cosmin Păcuraru reproșează strategiei naționale faptul că nu tratează deloc serios „combustibilul” hidrocentralelor: apa. Mai mult, omite faptul că este vorba de o sursă naturală variabilă.

(…) Documentul recunoaște totuși, indirect, problema climatică: vorbește despre condiții meteorologice extreme și despre intermitența regenerabilelor, dar analiza este orientată aproape exclusiv către eolian și solar. Pentru hidro nu există nicio logică de tipul: din precipitații mai puține rezultă debite mai mici, rezultă producție hidro mai mică, rezultă presiune pe SEN, gaze și importuri. Or, pentru România, asta este o problemă de securitate energetică, nu doar de mediu.

Strategia tratează hidroenergia ca pe o capacitate instalată și o sursă regenerabilă cu randament ridicat, nu ca pe o resursă dependentă de un factor natural extrem de variabil. Un MW hidro instalat nu este echivalent, din punct de vedere al securității, cu un MW disponibil permanent. Producția depinde de precipitații, acumulări, debite, niveluri în lacuri și regimul de exploatare. Ar fi fost logic să existe indicatori clari: debit mediu și minim, volume în lacuri, producția din anii secetoși (a se vedea 2012), scenarii climatice pentru 2035 și 2050, impactul asupra Dunării și al Porților de Fier. Nu există o astfel de structură”.

Dunărea și Porțile de Fier, tratate nerealist

Pentru România, Dunărea și sistemul Porțile de Fier sunt esențiale. Modificarea regimului hidrologic al fluviului nu este doar o chestiune de navigație sau „sturioni”, ci a devenit o problemă de securitate energetică. Strategia ar fi trebuit să coreleze explicit schimbările climatice cu producția de la Porțile de Fier, cu necesarul de importuri și cu prețul energiei.

Porțile de Fier 1

În schimb, documentul se mulțumește să afirme că hidroenergia are randament ridicat și rol în echilibrare, iar pe deasupra prevede chiar creșterea producției hidro. Rezultatul este o vulnerabilitate strategică: se cere hidroenergiei să contribuie la țintele de regenerabile, fără niciun scenariu realist despre disponibilitatea viitoare a apei.

Strategia energetică națională trece sub tăcere variabila apei

În concluzie, strategia proiectează mai multă capacitate hidro, dar nu răspunde la întrebarea elementară: vom avea suficientă apă ca să o folosim în 2035 sau 2050? Supraevaluează hidroenergia ca resursă strategică tocmai pentru că nu corelează dezvoltarea capacităților cu evoluția resursei hidrologice, completează expertul în energie. Deși documentul recunoaște importanța hidroenergiei și prevede chiar creșterea puterii instalate, trece sub tăcere variabilitatea debitelor, efectele secetei și ale schimbărilor climatice asupra disponibilității apei și, implicit, asupra producției.

„Pentru un sistem care are deja peste 6 GW hidro instalați, iar Dunărea alimentează unele dintre cele mai importante centrale, apa trebuie tratată ca resursă energetică strategică, cu bilanț propriu, scenarii de deficit și indicatori de securitate. În absența lor, strategia rămâne un document care construiește pe hârtie o putere pe care realitatea hidrologică o poate anula oricând. … Și nu am zis nimic de lipsa apei necesară centralei nucleare”, conchide Păcuraru.