Anders Behring Breivik, portretul unui criminal cu sânge rece

Anders Behring Breivik, condamnat vineri la 21 de ani de închisoare, a devenit, sub aparența unui individ politicos și oarecum banal, unul dintre cei mai sângeroși criminali din istorie, motivat de ura față de islam și multiculturalism, relatează AFP.

Înalt, blond și atent cu ținuta sa, extremistul de dreapta a recunoscut că a ucis 77 de persoane la 22 iulie 2011 deschizând focul asupra unei reuniuni a tinerilor laburiști după ce a detonat o bombă în apropiere de sediul Guvernului.

Carnagiul s-a vrut „un atac preventiv împotriva trădătorilor patriei”, a explicat el în cadrul unei audieri la începutul lui februarie.

Breivik s-a născut la 13 februarie 1979 și în niciun moment anturajul său nu a bănuit drama ce urma să se petreacă.

Potrivit mărturiilor sale, Breivik a avut o copilărie obișnuită, cu un tată diplomat și o mamă infirmieră, care s-au despărțit la scurt timp după nașterea sa.

„Am avut o educație privilegiată, cu persoane responsabile și inteligente în jurul meu”, va scrie el în partea autobiografică a manifestului său, difuzat în ziua masacrului.

El a crescut alături de mama sa și sora sa vitregă într-o familie de condiție medie, susține el, și nu a avut niciodată probleme cu banii, singurul său reproș fiind acela că a avut „prea multă libertate”.

De la o vârstă fragedă, serviciile sociale au avertizat în legătură cu o posibilă lipsă de îngrijire.

„Anders este un copil pasiv care fuge un pic de contactul uman, un pic anxios (…) cu un zâmbet fals și dezarmant”, scria un psiholog, în timp ce copilul avea doar patru ani. „În mod ideal, el ar trebui plasat într-o familie stabilă”, adaugă el în acest raport divulgat de presa norvegiană.

Mesajul nu este urmat de efecte și tatăl, la rândul lui, eșuează în justiție în încercarea de a obține custodia fiului său.

După acest episod, copilăria lui Anders Behring Breivik pare să urmeze un drum liniar și fără probleme speciale.

„Era un băiat obișnuit, dar închis. Nu se interesa de politică în perioada respectivă”, mărturisește tatăl său presei norvegiene.

Diplomatul suspendă totuși orice legătură cu fiul său adolescent atunci când acesta, în plină perioadă hip-hop, începe să deseneze graffiti.

Foștii săi colegi îl descriu pe Anders Behring Breivik ca pe o persoană discretă, care se străduiește de multe ori să își găsească locul, nu neapărat liderul natural ce pretinde el că este.

El a renunțat la liceu la vârsta de 18 ani, fără să își termine școlarizarea, pentru a îmbrățișa o carieră politică: el tocmai aderase la mișcarea tinerilor din partidul Progresului (FrP), formațiune de dreapta populistă și antiimigrație, unde deținea responsabilități locale. Ulterior el se va alătura FrP.

El se îndepărtează de partid circa zece ani mai târziu, considerându-l prea deschis „perspectivelor multiculturale” și „idealurilor suicidare ale umanismului”.

Deși criticile sale față de islam, multiculturalism și marxism sunt omniprezente pe Internet, o arenă pe care este foarte activ, Breivik se consideră „mai degrabă tolerant” și „relaxat” în autoportretul său.

„Deoarece am fost expus la decenii de îndoctrinare multiculturală, simt nevoia să subliniez că de fapt eu nu sunt rasist și că nu am fost niciodată”, scrie el, precizând că a avut „zeci de prieteni care nu erau norvegieni în tinerețe”.

Pe profilul său de Facebook, Breivik se declară „conservator”, „creștin” și fan al jocurilor video ca „World of Warcraft” și „Modern Warfare 2” care, va afirma el mai târziu, l-au ajutat să se antreneze în a trage cu arma.

La 22 iulie pe insula Utoeya, el a ucis cu sânge rece 69 de persoane, în special adolescenți, ceea îl face autorul celui mai sângeros atac comis cu o armă de foc de către o singură persoană.

Înainte, el a ucis alte opt persoane detonând o camionetă capcană în cartierul ministerelor din Oslo. Acte „atroce dar necesare”, potrivit lui, și pe care le-ar fi comis singur, după ce le-a planificat îndelung.

Potrivit manifestului său, Anders Behring Breivik se lansează în 2002 într-o cruciadă ideologică în cadrul „Cavalerilor Templieri”, o organizație a cărei existență poliția nu a putut-o demonstra, și decide să treacă la acte în toamna lui 2009.

Acest bărbat, de o curtoazie dezarmantă, începe de atunci să pregătească în cele mai mici detalii atacurile cele mai sângeroase comise pe teritoriul norvegian după al Doilea Război Mondial, având grijă să nu ridice suspiciuni.

El este exemplul tipic de „lup solitar” care trăiește izolat în apartamentul mamei sale înainte de a se muta la o fermă închiriată pentru a putea obține în cea mai mare discreție îngrășămintele necesare confecționării bombei sale.

„Pentru mine, avea aerul unui individ obișnuit”, va mărturisi un vecin al mamei sale la o zi după carnagiu.

O astfel de premeditare, o astfel de minuțiozitate și o astfel de aptitudine de a trece prin ochiurile pânzei țesute sunt ele compatibile cu o psihoză care să îl facă iresponsabil penal, așa cum au conchis doi experți psihiatri mandatați de justiție?

Multe voci consideră că nu dar misiunea de a decide le-a revenit judecătorilor de la tribunalul din Oslo.