LISTA TORȚIONARILOR. Ce au găsit după trei zile de săpături arheologii și istoricii în GROPILE COMUNE de la Periprava

Pentru prima oară în istoria recentă a României, la Periprava, în Deltă, la doar câțiva kilometri de granița cu Ucraina, a fost deschis un șantier arheologic pentru identificarea gropilor comune în care au fost îngropați deținuții politici morți în lagărul comunist condus în la începutul anilor `60 de torționarul Ion Ficior. Demersul este coordonat Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Reporterii Gândul participă la săpăturile pentru identificarea gropilor comune. Gândul în parteneriat cu IICCMER vă prezintă o amplă investigație în una dintre cele mai negre perioade din istoria României, prezentând dosarele celor mai mari călăi ai României. 

„Îi aduceau noaptea, cu căruța, domnule. Eram copii și mai ieșeam la privată. Se auzeau țipând, de la bac, de la Cernovca, peste lac. Atunci aveam casa în capul străzii; pe acolo intrau caraliii cu căruțele; veneau peste sărărie. Îi duceau la cimitir, pe o stradă, acolo. Îi aruncau peste gard, câte trei-patru. Când se întuneca, se auzeau roțile scârțâind pe drum – vorbe, gemete, șoapte. O întrebam pe mama – „șto e mamușca”?! Și mama ne spunea, ca să nu ne sperie: sunt păsări de noapte mamușca, așa e cântecul lor!”. Ne îmbărbăta sărmana cu basmaua la gură și cu ochii umezi”.

ACTUALITATE Cât costă o călătorie cu celebra Mocănița din Maramureș. Parcurge 21 de kilometri, iar călătorii au o masă inclusă

21:32

EXTERNE Finlanda a CONFISCAT o navă „fantomă” a Rusiei care ar fi AVARIAT un cablu submarin de alimentare electrică din Marea Baltică

20:52

Femeia ne povestește peste gard gândul și amintirea ei. Nu împlinise șapte ani, când visele i-au fost sparte de țipetele „de pasăre rănită” ale deținuților din Periprava.

Satul cu copii bălai

Periprava e un sat cu 150 de suflete, pierdut în Deltă, pe brațul Chiliei, printre smârcuri, stuf, salcâmi sârmoși, măceși împodobiți cu ciorchini portocalii, și ape verzi; la nici trei kilometri de Dunăre. Vreo sută de case vechi, cu totul, cele mai multe zugrăvite luminos, în alb-albastru, deschise pe sub coama groasă a stufului din creștet. În tâmple, jocuri frumoase de lemn cioplit – o stemă a casei, un joc simbolic de păsări și animale. Copii bălai, cu ochi albaștri, joacă jocuri ciudate și mărunte în nisipul străzii, amușinați de câini mici și clonțoși. Miroase a vânt de toamnă încă însorită și a balegă de vacă, venită, în trecere, pe-acasă. „Vine dimineața, o mulg, și pleacă-n treaba ei, bre omule. Nici n-am habar c-am vacă”, îmi zice nea Volodea, în timp ce umblăm în sat, pe la porțile oamenilor, ca să găsim ultimii caralii în viață. Iar când îi găsim ne spun că nu știu nimic. Că ei nu știu nimic.

Caraliii tineri

„Când au venit atunci, în ”56 – ”57, și au întrebat în sat cine vrea să meargă la pază, la pușcărie, toți ăia tinerii s-au dus. Le dădea salariu bun, haine de vară, de iarnă, alimente pe Ordinul 50… Cum să nu se ducă?! Ăilalți, veniți tot caralii, din alte părți de țară, s-au căsătorit cu fete de la noi și au rămas aici. Duminica se umplea satul, la cămin. Veneau la dans. Fetele se îmbrăcau în costum național. Ce mai jucau. Cu câinii veneau. Aveau niște câini… Cum să nu se facă caralii cu așa o viață care le-o făcea partidul și securitatea?!”.

Tanti Ana povestește toate astea rezemată de stâlpul porții, cu un soi de înțelegere și ironie amară. A trăit toată devenirea așezării, odată cu înființarea pușcăriei și a coloniilor de muncă forțată pentru deținuți politici de la Periprava. „Întâi au venit prin `57, pe Dunăre. Îi ținea pe bac, în mizerie și în bătăi”. „Măiculiță, ce mai bătăi”, îi ține isonul, de pe „canapeaua” fixată în gardul curții, Andrușca, zis „Japonia”, după un fiu al unei foste soții, de la Tulcea, care a promis că-i ia gâtul cu cuțitul. „Da” a plecat în Japonia, dă-l la dracu, ptiu!! Eu zic c-o fi intrat în Yakuza”, mai spune Andrei, și iar se miră. „Domnule, știi cum îi bătea? Auzeam de aici când țipau. Îi punea să le lingă bocancii și-i lovea cu ei în gură”, zice și face o pauză privind în gol prin colțul ochilor oblici, și ei amintind, oarecum, de Japonia. „Și tata a fost caraliu; și eu am fost milițian, la Crișan. Da” nici tata, nici eu nu am bătut. Nu!!”, refuză gândul Andrușca, scuturându-și pletele scăpate pe sub borurile înguste ale pălăriei de plajă cu fermoar și buzunar la bentiță. Omul e o figură. Are o cultură pe care o expune la cârciumă, știe din Eminescu, cât îl mai ține memoria, bea spirt medicinal – pe care l-a botezat „Panasonic” – cu apă – pe care a botezat-o „Împingător”. Când e beat, nu-i e teamă că orbește. Când e treaz se vaită că nu prea mai vede. „Niște animale”, conchide „Japonia”, ducând sticla de bere la gură, ca pe o gargară de dimineață.

Trăgeau nisipul peste ei și așa îi lăsau

„I-a muncit ca pe animale la toate digurile astea de aici. Pe urmă la stuf, la porumb, la tot. Au ridicat comandamentul pușcăriei – Casa Roșie îi zicea, că i se vedea țigla din avion -, barăcile deținuților, casa pompelor, blocurile tip Mamaia, pentru caralii, dormitoarele pentru militari, școala. Noi știm asta, pentru că acolo ne trimeteau părinții, la cumpărături. Erau de toate”, mai spune tanti Ana.
O întreb dacă știe ceva despre morții din penitenciar, de la bac, de la Grind. Îmi spune că a auzit oamenii în sat vorbind despre asta. „Îi aduceau noaptea și-i aruncau peste gard, în groapă; erau înfășurați în stuf și legați cu sârmă. Uneori îi aducea în niște lăzi din placaj, ceva. Ziua făceau gropile. După ce îi aducea, trăgeau nisipul peste ei și așa-i lăsau – fără cruce, fără lumânare, ca pe câini”. 

„Ion Ficior a urmărit distrugerea deținuților”

Directorului general al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Dan Mihai Țălnaru, e încă tânăr la cei 45 de ani ai săi. Un tip roșcat, bătăios, inteligent și cu Institut de Teatru la CV. În general, un alt fel de director general decât modelul clasic și gomos. Coordonează de o bucată de timp un proiect care urmărește trimterea în justiție a comandanților-torționari din sistemul penitenciar comunist în pușcăriile căruia au murit mii de deținuți politici.
El spune pentru Gândul că „Formațiunea Periprava”, cu indicativul 0830, aflată în Delta Dunării, la aproximativ 30 de kilometri de Marea Neagră și trei de satul Periprava, a fost locul în care, în cei șapte ani de funcționare, au pierit sute de deținuți politici. „Acești oameni au fost folosiți la munci infernale, mult peste puterile lor, date fiind condițiile de detenție”, spune directorul general. Muncile la care se referă Țălnaru însemnau construirea digului de apărare împotriva inundațiilor generate de apele Dunării; desțelenirea terenului; defrișarea stufului, munci agricole, precum și construcția unei șosele de aproximativ trei kilometri, care făcea legătura între colonia de muncă forțată și așezările din zonă.

„Cel mai dur regim de detenție din întreaga perioadă de funcționare a penitenciarului a fost instaurat odată cu venirea la conducerea lagărului Periprava, a colonelului Ion Ficior”, spune Țălnaru. „Această perioadă a fost deosebită față de celelalte, remarcându-se printr-un regim menit să ducă la lichidarea fizică a deținuților politici, prin metode directe și indirecte. Printre acestea, s-au numărat: condiții de detenție inumane, rele tratamente, lipsa de hrană, frigul din barăci și suprapopularea acestora, lipsa apei potabile – apă consumată provenea direct din Dunăre -, lipsa oricărui fel de asistență medicală, lipsa medicamentelor, aplicarea pedepselor corporale extreme fără motivație, norme de muncă aberante și de neîndeplinit”.

În urma cercetării efectuate de experții IICCMER – între care tânărul istoric Constantin Vasilescu, de la Serviciul „Analiza regimului comunist” – a reieșit că în perioada în care Ion Ficior a funcționat în cadrul formațiunii 0803 Periprava (1958 – 1963) au fost înregistrate cele mai multe cazuri de deces – 103, dintr-un total de 127 atestate documentar până în prezent. „În momentul de față acesta este numărul minim de decese, în rândul deținuților politici, pe care am reușit să-l certificăm în baza cercetărilor desfășurate pe teren și în arhivele penitenciarului Tulcea, CNSAS sau în arhiva primăriei C.A. Rosetti. Este de presupus ca în perioada următoare, pe măsura avansării investigațiilor, acest număr să crească simțitor”, spune Vasilescu pentru Gândul.

„În opinia mea, măsurile luate de colonelul Ficior au urmărit, în esență, distrugerea deținuților, cu bună știință. Spun asta în urma studierii a mii de pagini și a zecilor de mărturii vii. Persoanele pe care le-am audiat pot depune, la rândul lor, oricând, mărturie. Îmi permit să citez, ca o concluzie a celor spuse, pe marele Nicolae Iorga: „Cine uită, nu merită!”, și-a încheiat pledoaria directorul IICCMER.  

Periprava – „Ultima Frontieră”

Împreună cu Dan Mihai Țălnaru, Constantin Vasilescu, blindat cu o cameră de luat vederi, și cu doi tineri arheologi constănțeni, dr. Constantin Băjenaru și colegul său Dan Vasilescu, am ajuns în urmă cu trei zile la Hotelul „Ultima Frontieră”, din Periprava. Un spaniol, un francez și un român au deschis resortul de patru stele, culmea ironiei, chiar în fosta clădire a comandamentului lagărului de muncă condus de Ion Ficior.
Oamenii habar n-au avut ce adăpostise clădirea lungă, cu un singur nivel și cu încăperi pe o parte și pe alta a culoarului, în urmă cu o jumătate de secol. Între timp, aceasta devenise o construcție cu număr de inventar în cadrul unui business piscicol din zonă. Cei trei au cumpărat întreaga afacere în anii 2000, deci și clădirea în discuție, din care au reconstruit hotelul actual.

În căutarea deținuților fără nume

Rostul descinderii noastre în zonă a fost acela de a găsi locul în care sunt îngropați deținuții morți în lagăr. În declarațiile sale, comandantul Ion Ficior a susținut că oamenii ar fi murit de bătrânețe și nicidecum din cauza condițiilor de detenție și a regimului de teroare instaurat sub comanda sa și că, mai ales, fuseseră îndeplinite toate obiceiurile creștine în ceea ce privește înmormântarea lor: cruce, slujbă, decență.
Spre deosebire de declarațiile sale, mărturiile tuturor celorlalți, de la deținuții supraviețuitori, la rudele morților și la oamenii din sat, au arătat că lucrurile stau exact pe dos: morții erau îngropați noaptea, într-un mister total, aduși în sat cu căruța, „împachetați” în stuf legat cu sârmă sau în lăzi de placaj, aruncați sau depuși câte doi-trei în gropi comune ori în gropi separate, săpate, în majoritatea lor, la adâncimi de până-ntr-un metru; fără cruce, fără semne distinctive, fără slujbă ori preot.

Ce spun arheologii

„Oamenii au fost înmormântați în gropi, oarecum, obișnuite, într-o zonă a cimitirului în care nu există niciun fel de semnalizare. Din observațiile preliminare rezultă că o mare parte a mormintelor identificate prezintă caracteristici diferite de obiceiurile de înmormântare a localnicilor de etnie rusă lipovenească: orientarea creștină a trupurilor – cu fața spre răsărit -, prezența obiectelor personale – podoabe, îmbrăcăminte, încălțăminte -, aspecte neremarcate de noi, ci relevate de localnici” spune pentru Gândul dr. Constantin Băjenaru, arheolg, colaborator al IICCMER.

Un popă, fost milițian

Dan Mihai Țălnaru a obținut toate avizele și documentele de cercetare in situ, de la guvern, precum și acordul primăriei comunei C.A.Rosetti și al Bisericii Creștine Ruse de Rit Vechi din România, Mitropolia Brăila, reprezentată de IPS Leonti (Izot Lavrente) -, ceea ce însă nu l-a impresionat prea mult pe preotul satului, de același rit. Părintele, fost milițian – care ne promisese, altfel, că ne va caută la cimitir, cum vom ajunge în localitate, a-ntins-o „la pește” pentru vreo două zile, uitând că ia salariu din „acatistele” enoriașilor.
Astfel blindați, am pornit spre cimitir în compania celor câțiva săteni pe care, cu chiu cu vai i-am convins, în cele din urmă, să ne ajute la săpat.

Cimitirul condamnaților

Zone mari din cimitirul sătesc sunt bine îngrijite. Crucile, ca și casele, sunt vopsite în alb și albastru și nu seamănă cu ale noastre. În treimea de sus există nu una, ci două transversale paralele de dimensiuni diferite, în treimea de mijloc fiind încastrată, în stâlpul central, o diagonală. În majoritatea lor crucile poartă, înscrise, nume lipovenești, pâlcuri întregi păstrând numele aceleiași familii. „La noi, copiii se îngroapă lângă părinți. Așa e de când lumea”, spune Ivan, unul dintre bărbații care au venit să ne ajute. La fel ca ulițele, curțile și toate câmpurile, cimitirul este, și el, o întindere albă de nisip, brăzdată de umbrele salcâmilor vechi.

Odată ajunși, arheologii stabilesc locurile care vor fi decopertate. Volodea, Pavel, Ivan, Nicolai și Andrușca își fac cruce, scuipă-n palme și se pun pe treabă. În prima zi, am muncit cu ei. În a doua, am pătimit cu ei. În a treia, ne-am uitat la ei. Vasilescu nu i-a scăpat din ochiul camerei.

În latura din stânga a cimitirului, după ce treci de poartă, e o cruce mare, albă, înaltă de patru-cinci metri. În umbra ei, un mormânt de nisip despre care nu știm nimic. Aproape că nu știe nimeni. Sătenii ne spun că, în stânga acesteia, către gard, ar putea fi gropile în care au fost aruncate cadavrele deținuților. Săpăm acolo, nimic. Săpăm în spatele crucii, într-un pâlc de salcâmi, nimic. În dreapta crucii, către aleea principală, săpăm din nou. Și facem prima descoperire șocantă: două schelete într-o groapă comună. Par să fi fost îngropate în două lăzi de placaj, diferite, una lângă cealaltă, cam la un metru adâncime, în nisip.
Ambele au craniul sfărâmat, cel din dreapta fiind așezat în profil, cu zona cervicală frântă. Pare să fi fost violent împins într-un spațiu neîncăpător pentru dimensiunile sale. Mâinile i se încrucișează undeva aproape de pelvis, deasupra bazinului proeminent. Fluierele picioarelor îi sunt petrecute, unul peste celălalt, și legate.
Scheletul din stânga este poziționat mai corect, fără urme de violență, deși, odată cu nisipul periat dintre oasele sale, Dan a aruncat pe mal și tubul unui cartuș de PM.

Două schelete – două „povești” despre viață, despre moarte, despre neșansă, despre violență. Dan Vasilescu își face treaba cu migală de artizan, periind fiecare fir de praf de pe oasele îngălbenite. Constantin Băjenaru, pe marginea gropii, realizează, la fel de meticulos, schițele scheletelor, la scară, pe o „coală milimetrică” prinsă în pense de metal de un blat de lemn.
Înțeleg, privindu-I pe cei doi, că arheologia este, totuși, o artă sublimă, comisă, uneori, într-un context șocant.

O moarte violentă?

„Cei doi defuncți, introduși în aceeași groapă, în lăzi diferite, sunt depuși contrar practicii creștine, care presupune așezarea cu fața către Răsărit. S-a observat că picioarele unuia dintre ei sunt suprapuse și legate; de asemenea, zona cervicală e frântă, capul aflându-se într-o poziție total nefirească. Mormintele nu conțin inventar funerar și nici marcaje precum o cruce sau alte simboluri ori monumete.
În opinia mea, înmormântările sunt efectuate pe parcursul unei perioade mai lungi de timp; mormintele nu prezintă caracteristici unitare: adâncimea variază de la – 0,80, la – 1,50, orientarea nu este aceeași, uneori constatând prezența unei lăzi, alteori lipsa acesteia; există multiple abaterii de la practica creștină”, spune dr. Constantin Băjenaru.

Dănuț Vasilescu, tânărul arheolog cu o răbdare de artizan, s-a așezat în umbra gardului. Și-a scos masca și mănușile albe de chirurg și privește într-o parte. Pare ostenit. „Nu-i ușor, dar dincolo de meserie, e pasiunea mea. Ce să spun? Oasele sunt conservate, s-au păstrat relativ bine, ceea ce a permis evidențierea anumitor detalii – poziția mâinilor, a capului și a picioarelor. Am observat că unul dintre defuncți prezenta o fractură evidentă a zonei cervicale, cauzată de o eventuală manipulare violentă. Încă nu putem spune dacă asta s-a produs înainte sau după deces”, spune Vasilescu.

„Țipătul păsării de noapte”

A doua zi de săpături. Evenimentele nu mai sunt foarte spectaculoase. Cvintetul lipovean a continuat să sape cu și mai mare abnegație. Au fost decopertate șase cadavre – trei în lăzi cu capac, nedeschise, unul într-o ladă fără capac, două direct în pământ. Nu știm ce ne va rezerva cea de-a treia zi. Locurile „libere”, în cimitir, se împuținează. Au mai rămas de decoperat „doar” trei sferturi din „zona nemarcată”. Sătenii spun că, aici, mai devreme sau mai târziu, îi vom găsi pe cei „morți fără lumânare”.

Pe cei aruncați, în negura nopților sparte de „țipăt iute de pasăre”, în gropile albe de nisip; fără haine, fără lumânare, fără slujbă…
Fără suflare.