LISTA TORȚIONARILOR. Interviu cu Ficior despre gropile comune și deținutul mort în ziua eliberării: „S-a împiedicat în drum spre poartă, a căzut cu nasul în nisip și a murit”

44 de deținuți politici au murit în doar șase luni, între decembrie 1959 și iunie 1960, în lagărul de muncă de la Periprava. „Ce să spun, că 44 de deținuți „au murit că i-am bătut eu”?. Au murit de bătrânețe”, se disculpă cinic, într-un interviu acordat gândul, Ficior Iosif Ion, fostul comandant al pușcăriei comuniste, unde în anii ’50-’60 au fost închiși aproape 2.000 de deținuți politici. Pus în fața unor declarații ale foștilor deținuți, torționarul și-aduce aminte brusc de doi morți, unul împușcat pentru că ar fi încercat să atace un militar care îl păzea, al doilea – personaj al unei istorii neverosimilă. „În ziua în care a primit decretul de eliberare, s-a împiedicat în drum spre poartă, a căzut cu nasul în nisip și a murit (…) Erau emoțiile lui, probabil”, spune Ficior. Ne-a primit la interviu cu Biblia pe masă.

Despre gropile comune din jurul închisorii, fostul comandant nu spune nici da, nici nu. „Dacă săpăm acum, la Periprava, credeți că găsim o groapă cu schelete?”, îl întrebăm noi. „Nu știu! Astea sunt niște lucruri… Dacă dumneavoastră ați fi în locul meu ce ați zice?!”, răspunde el.

Ficior spune despre el că a fost un om bun și nici nu se compară cu Alexandru Vișinescu, fostul comandant de la Râmnicu Sărat pe care l-a și întâlnit în acea perioadă: „Vișinescu… Manifestările lui se văd și astăzi. Eu v-am dat cu pumnu` în față?”

ACTUALITATE Tradiții și superstiții în a doua zi de Crăciun. Ce NU e bine să faci azi, de Soborul Maicii Domnului, ca să îți meargă bine în 2025

08:34

LIVE UPDATE RĂZBOI în Ucraina, ziua 1037. Depozit de muniții din Rostov, distrus de un atac cu dronele/Ipoteză-șoc: Rusia a doborât avionul din Kazahstan?!

08:20

Ficior zice că nu are niciun mort pe conștiință, că nu a lovit și nu a torturat niciun deținut, iar zecile de testimoniale le pune pe seama unor simple nemulțumiri.

Drumul către penitenciar

Gândul: Cum era atmosfera în închisorile anilor ’50, când erați și dumnevoastră comandant?

Ficior Iosif Ion: În anii ”50 nu eram la închisori. Eu am fost numit comandant la Poarta Albă în ”53, în iunie.

Gândul: E o diferență, că dumneavoastră văd că încercati să relatați foarte exact?

Ficior: Înainte de a merge la Poarta Alba, eu am fost în Direcție, locțiitor șef de servicii de cadre în Direcția Generală.

Gândul: Am înțeles, a Penitenciarelor.

Ficior: Da. Și cum am ajuns eu la Penitenciare, mă rog…

Gândul: Chiar, cum ați ajuns?

Ficor: Pai, datorită… (întinde un document din care rezultă că ar fi Baptist n.red.)

Gândul: Ce este asta? A, sunteți baptist.

Ficior: Eu am făcut școala profesională la Târnăveni (Școala de ucenici de pe lângă Fabrica „Nitrogen” din Târnăveni – n.red.). Am absolvit patru ani de școală profesională. Tata era în fabrică, eu eram în fabrică, ca ucenic, când am terminat șapte clase. Am făcut patru ani de ucenicie în perioada școlii profesionale, apoi am plecat în armată, la Ineu (Școala de ofițeri politici MFA Ineu – n.red.).

Gândul: Erați deja membru? De ce v-ați înscris în partid?

Ficior: Când m-am înscris în partid, nu m-am înscris – că mă întrebați și dumneavoastră, „de ce v-ați înscris în partid?”- de parcă știam eu, atunci, așa de bine ce e cu Partidul Comunist. M-am înscris și pentru faptul că cel care a mers cu mine era tot baptist, președintele sindicatului pe județ.

Apoi, se mai întâmplaseră niște lucruri nelalocul lor, în perioada în care am locuit în cămin, în timpul uceniciei. Mâncarea era, oricum, proastă la cantină, iar pe deasupra pedagogul mai lua și smântâna de pe lapte. Eu am fost unul dintre ăia care nu suportau asemenea lucruri.

De Lăsatul Secului ne-a dat o ciorba aită, cum zicem noi în Ardeal – ciorbă de usturoi -, și am zis că nu o să mănânc. Nu am mâncat niciunul. Ei, până am ajuns în cămin s-a dat telefon la pedagog; când am intrat în cămin, ne-a băgat în sala de cursuri și a zis „Cine v-a zis să nu mâncați?”, nimenea nu s-a ridicat să zică „Păi, Ficior a zis”. Atunci, pedagogul m-a prins de mână – eu stăteam în prima bancă – și mi-a tras două palme de-am văzut stele verzi; am scuturat din cap, am ieșit pe ușă și am trântit ușa așa de tare, că s-a spart geamul de sus.

M-am dus în oraș – tata stătea cu chirie, nu ne mutasem din Cucerdea de Mureș, o comună între Tarnăveni și Iernut – și am zis: „Tată, stau și eu în oraș, nu mă mai duc la cămin, dorm cu dumneata”. Si am dormit la tata. Dimineață, a fost chemat la director: „Ce a facut copilul tău!?” Tata, săracu`, a fost surprins – nu știa realitatea și s-a supărat: să îl cheme directorul și să-i spună ce a făcut copilul lui la cămin?! Sigur că tata m-a mustrat că nu i-am spus adevărul. Ei, lucrurile astea m-au…

Când m-am înscris în partid, m-am dus la Mârșa Avrig (Școala de pregătire pentru activiști de partid și tineret „Dr. Petru Groza” din Avrig – n.red), ne-a dus acolo, am facut o pregătire – erau și de la țărăniști, erau de la Tătărescu, și de la liberali, Alexandrini, care intrase în blocul partidelor democratice, probabil știți.

Gândul: Alexandrini care a fost și la Râmnicu Sârat, la Vișinescu?

Ficior: Da, probabil, nu știu. El a participat la alegeri și a fost și la pregătirea cu tinerii de atunci. Să fiu cinstit, eu, cu șapte clase primare – dar și cu șapte ani de acasă – și patru profesionale, eram mai dezghetat, așa, față de alții, și când s-a făcut verificarea membrilor de partid, m-a trimis Județeana pe mine, la 20 de ani, să aduc carnetele vechi de partid; le luase pe acelea și le dăduse carnete provizorii, cu care se verificau membrii de partid. Am venit la București, la 20 de ani, cu un cufăr, o valiză din placaj, dată cu baiț, și le-am predat. Habar nu aveam eu de București; nu călcasem nici în Târgu Mureș, ce să fi căutat la București?

În perioada alegerilor din ”46, unul, Popa Emil, fost deputat de Târnava Mică, de la Cluj, cu care mergeam în județ, mi-a dat un automat din ăla, nemțesc. Eu, care nu făcusem armata, vă dați seama că habar n-aveam să umblu cu el. Și, într-una din comune, la Blăjel, legionarii ne-au bombardat cu pietre. Mă rog, s-au urcat în mașină, noi în camion, cu tinerii cu care eram. Cum m-am urcat eu, cu automatul meu, s-a descărcat. Noroc că țeava era îndreptată în sus, că dacă era lateral, era… S-au descărcat câteva cartușe. Toți ăia care dădeau cu pietre s-au speriat și au fugit. Popa Emil a coborât din mașină și mi-a zis: „Bravo, mai Ficiorule, ai făcut o treabă extraordinară”. „Vezi-ți de treabă, că nu am făcut-o eu, a făcut-o automatul”. Am armat totul, cu niște băieți, și am terminat cu ele. Erau niște automate nesigure, care se descărcau imediat dacă nu erai atent. Am terminat cu ele.

Acest Popa Emil a ajuns, în ”50, șeful Serviciilor de Informații ale Armatei; atunci nu era Securitatea. Deci, a umblat la dosar și mi-a luat toate datele de acolo. Între timp, eu terminasem Școala de ofițeri de la Ineu – MFA pe vremea aia (Școala de ofițeri militaro-politică nr. 1 din Ineu – MFA – n.red.).
Întâi m-am încorporat la Regimentul 2 Aviație Craiova. Securitatea umbla după activiști să-i ia la ea, dar cei de la Județ n-au fost de acord pentru că eram…

Gândul: Baptist.

Ficior: Și n-au fost de acord. M-am încorporat, deci, în armată, iar cei de la Regimentul de Aer Craiova m-au trimes la Ineu. Nu numai pe mine – am fost peste 3000 acolo, și am rămas 1250. La Ineu au venit iar să recruteze, cum recrutau din toate școlile pe cei mai buni elevi, să-i ia la Securitate. Și m-a pus și pe mine pe listă.

Atunci, în ”50, căpitan locțiitor politic al Școlii de la Ineu era Popa Constantin, care, pe timpul lui Ceaușescu, ajunsese general locotenent, locțiitorul șefului Marelui Stat Major. Primea demnitarii și îi însoțea.

Gândul: Ce arme mai era la Ineu?

Ficior: Aveam o companie de aviație, două de tancuri și una de marină, care formau batalionul de specialitate. Pe urmă mai erau cavalerie, artilerie, tancuri – erau 1250 de elevi la Ineu. Aici fusese o școală de rezerviști ai burgheziei – cu cladiri vechi -, iar comuniștii au făcut o școală de ofițeri pentru …

Gândul: Mai multe arme, am înțeles.

Ficior: … noua orânduire, cum s-ar spune. Și printre cei care au rămas acolo am fost și eu – vreo 570, cred, eram membri de partid, din 1250 cu totul. Pe mine m-au ales în comitetul de partid pe școală, și Popa a zis: „Dom”le, luați pe cine vreți de aici, dar nu pe Ficioru, pentru că e organ ales. Ăla nu a fost de acord și nu a ascultat ce sfat i-a dat ăsta; s-a dus la Popa Emil, iar Popa Emil, care băgase la cap despre „Ficioru de la Târnăveni”, când mi-a văzut numele a zis: „Să vie dosarul!”. Și mi-au dus dosarul la el.

Asta am aflat tot de la Popa Constatin, prin”67. M-am întâlnit cu el la Cinematograful Victoria și am avut discuții așa… El lua bilete la un film. Eu eram în concediu. Și când a întors capul, i-am zis „Să trăiți, dom”le tovarăș”, „Să trăiți, tovarășu” Ficioru, ce faci?”. M-a recunoscut; după atâția ani m-a recunoscut. Si atunci mi-a spus el ce s-a întâmplat cu mine de am ajuns…

Popa Emil mă pusese și pe mine la dispoziția Direcției de Cadre, cum era pe vremea aia, să îmi aleg între Miliție, Pompieri și Grăniceri. Eu tot am amânat, nu știam ce să fac, eram supărat. De fapt, șicanele astea mi le făcuse și în perioada pregătirii pentru Serviciul de Informatii. Ne-a luat de la Ineu și ne-a bagat la Periș (Școala de contrainformații, km. 32 Periș – n.red). De acolo am ieșit locotent. Am fost 12 locotenenți, sub-locotenenți vreo 20, iar restul, sergenți majori, în funcție de pregătirea pe care au avut-o.

Acolo, m-au chemat iar să mă întrebe despre religie. Nu am vrut să mai vorbesc deloc. N-am vrut să mai răspund, pur și simplu. „Să mă trimiteți la Craiova, ori la Ineu, înapoi. Adică de ce m-ați luat de acolo și m-ați adus aicea?! Ca să ma luați iarăși la întrebări cu socrul, că baptiștii, cu…”.

Pe mine m-a cununat, în Târnăveni, pastoral bisericii de la Sighișoara, Fluieraș Mihai. Era o sală mare – o închiriase socrul meu -, plină de oameni. Sigur că toată Județeana de partid era la Târnăveni, nu? Și eu, membru de partid, m-am cununat cu pastorul de la Sighișoara, cultul Baptist, la Târnăveni. Nu am dat doi bani pe…

Gândul: Dumneavoastră ați fost, din familie…?

Ficior: Da, din familie. Mama și tata erau credincioși. Asta a fost mare lucru. De aia am spus „șapte ani de acasă”. Eu am fost cel mai mare dintre frați. Am mai avut o soră, care a murit, și mai am un frate, la Cluj. Tata mă lua cu el pe la bisericile din jur de Cucerdea; spuneam poezii și el era mândru, se bucura alături de mine.

Gândul: Să ne întoarcem la momentul în care ați fost numit la Penitenciare! Înțeleg că ați fost pus la dispozitie…

Ficior: Și atunci, când m-a pus la dispoziție, după ce m-au chemat de două ori și n-am ajuns la nicio concluzie, a treia oară au zis: „Atunci, hotărâm noi”. „Hotărâți, dom”le!”. Când am ieșit de pe Onești, de la Ministerul de Interne, m-am întâlnit cu unul, Baciu. Baciu a fost instructor de partid, de la Brașov, pentru Târnava Mică. Atunci era Regionala Brașov, Județeana Târnava Mică.

Omul ăsta mă cunoscuse când eram la Târnăveni. Acum era colonel, în uniformă de de Miliție – așa mi s-a părut mie; singura deosebire între Miliție și Penitenciar era culoarea plătcuței: unele albastru, celelalte, roșu. Eu eram în uniformă kaki și epoleți de aviator. „Ce-i cu tine?” zice. „Să trăiești, dom”le colonel.” Îi răspund, supărat, și îi explic despre ce e vorba. „Ia vin-o-ncoace!”. Mă întreabă la ce cameră am fost, și îi arăt. Intră el acolo și, după vreo jumătate de oră, iese din cameră și zice: „Mâine dimineață, vii pe Luterana 27-29, la Penitenciare!”. Și m-a luat la el.

Gândul: La Penitenciare.

Ficior: Da. Așa am ajuns eu la Penitenciare.

Gândul: Asta se întâmpla în 1951?

Ficior: ”51; în iunie ”51.

Lupta cu dușmanul de clasă

Gândul: Aș vrea să vă citesc o chestiune din dosarul dumneavoastră, dacă vă aduceți aminte… În ”51 spuneați așa: „Asigur partidul care m-a crescut și educat că voi duce cu multă perseverență lupta contra dușmanilor poporului muncitor și-i voi lovi fără cruțare”.

Ficior: Asta scrie și aici. Uitați aici!

Gândul: Cine erau dușmanii?

Ficior: Dl Biro, eu am citit și am senzația că ce am eu, aveți și dumneavoastră.

Gândul: Dar era o formulă stas sau era o formulă pe care o gândeați, o simțeați?

Ficior: Cred că am luat asta din… Partidul avea obiceiul să dea formulare pentru ca membrii de partid să le completeze…

Gândul: Și dumneavoastră numai le semnați? Textul era prestabilit? Îl citeați dumneavoastră sau nu citeați?

Ficior: Nu numai eu, milioanele alea…

Gândul: Cu toții.

Ficior: …de membri de partid.

Gândul: Bine, dar dumneavoastră l-ați citit totuși, nu v-ați pus problema: „dom”le, ce spun eu aici?”. Adică dumneavoastră, când ați citit, nu v-ați gândit că „dacă semnez, se cheamă că eu am spus lucrurile astea”?

Ficior: Ce să spun eu? Dușmanii pe vremea aia erau cei care… Se punea problema așa: „Dom”le, capitalismul ne-a exploatat, ne-a facut…”. Sigur, eu făcusem ucenicia la capitaliști, nu în altă parte. Directorul fabricii ne urmărea pe fiecare cum munceam, pe unde umblam. Și nu numai el, dar și inginerii din fabrică.

Să vă dau un exemplu: în școala primară, în clasa a IV-a, se făcea corul legionar. Popa din comună era un legionar notoriu. Sămărtițan îl chema. Și tata mi-a zis: „Nu cânți în corul legionarului!”. Așa cum a fost tata, cu alea patru clase primare ale lui, nici alea terminate ca lumea, mi-a spus: „Nu cânți în corul legionarului!”. Nu am cântat și am fost exmatriculat. Am stat vreo 10 zile acasă. Atunci, directorul școlii s-a dus la Sămărtițan și i-a spus: „Nu e bine ca baiatul lui Ficioru să stea acasă, că nu cântă în cor. Să vină să facă carte, să învețe școală”. Și m-a luat la școală, din nou; de atunci n-am mai avut necazuri din punctul ăsta de vedere.

Ce vreau sa spun este că aveam, așa, o chemare pentru dreptate. Nu neapărat că dreptatea asta o făcea capitalismul, Occidentul, sau Estul, sau Vestul, sau comuniștii, sau socialiștii, sau alții. Asta a fost așa, în mine; eram un copil cinstit.

În momentul în care s-au făcut verificările membrilor de partid, ăia de la Județeană au vrut să mă excludă. Între timp, a venit unul de la CC, și Județeana de partid a fost verificată de o Comisie a Comitetului Central – unul, Țiulescu, era președinte de comisie. Ei, și ăsta le-a zis celor de la Județeană: „Vreți să îl exclud pe Ficioru? Păi, Ficioru e mai cinstit ca voi, mă!”. Și le-a dat peste nas.

Gândul: Haideți să revenim! Cine erau dușmanii în momentul ăla?

Ficior: Mă, ca să vorbim, să traducem felul în care…

Gândul: Traduceți pentru noi, cei mai tineri, cine erau dușmanii?

Ficior: Dușmanii clasei muncitoare erau patronii, erau cei care au exploatat, cei care au asuprit, ceva… Așa era genul de propagandă pe vremea aia.

Gândul: Cam cum sunt patronii de azi. Dacă mâine se întorc lucrurile, dumneavoastră ați mai semna un astfel de text?

Ficior: Cu exploatarea. Sigur că nici astăzi… dar nu vorbim de treaba asta. Formularul care era pe vremea aia, era ăsta.

Gândul: Ziceți că era un formular? Eu nu cred ca era un formular. E o autobiografie scrisă cu mâna dumneavoastră.

Ficior: Da, să fiu cinstit, nici nu îmi aduc așa bine aminte, că eram în 1951.

Gândul: E o autobiografie, o notă autobiografică, pe care ați scris-o în ”51, la Direcția Generală a Securității Statului.

Ficior: Nu era Direcția Generală a Securității Statului pe atunci.

Gândul: Găsită în arhivele lor.

Ficior: Nu era. Era Serviciul de Informații al Armatei. Nu știu dacă era Securitatea, în ”50. S-ar putea, în ”51.

Gândul: Exista, pentru că se înființase Securitatea înainte de ’50.

Ficior: Nu în ”50, când am ieșit eu ofițer. Dar Serviciul de Informații al Armatei…

Gândul: În armată, dar partidul își făcuse, ca să zic așa…

Ficior: Eu nu am fost la ei, eu am fost la Serviciul de Informații al Armatei.

Gândul: Eu am înțeles, dar Securitatea există ca și…

Ficior: Probabil. Da.

Comandant la Periprava

Gândul: Pentru că subiectul nostru este Periprava, povestiți-ne cum ați ajuns acolo și ce mandat aveați. Ați fost locțiitor și apoi șef la Periprava.

Ficior: Da.

Gândul: Care era mandatul dumneavoastră? Ce v-a spus conducerea că trebuie să faceți acolo?

Ficior: Nu-i vorba de mandat.

Gândul: Nu, ce v-a spus conducerea că trebuie să faceți acolo?

Ficior: Comandatul avea atribuțiunile lui de comandant. Nu avea atribuțiuni să bată, nici să înjure.

Gândul: Presupun că atunci când ați ajuns la Periprava, șeful acestor penitenciare v-a spus…

Ficior: Eu am ajuns acolo, locțiitor. Era unul, Condurache, un colonel venit de la Miliție, care era comandant. Pe urmă, am fost la o școala de perfecționare, șase luni de zile. Am fost numit comandant în ’60, dacă nu mă înșel.

Gândul: Da, în ”60.

Ficior: În ”60. Spun asta pentru că mi s-a pus în sarcina că la Borzești, când am fost eu, erau deținuti politici. Acolo n-au fost decât deținuti de drept comun; și la Suceava la fel, numai deținuți de drept comun, condamnați la muncă silnică pe viață.

În 1954, în 26 decembrie, au evadat 10 deținuți. Atunci m-au luat pe mine de la Poarta Albă și m-au dus la Suceava.

Gândul: Pentru că au evadat ăia de acolo.

Ficior: Da. Spun că nu am fost unde erau deținuți politici. Iar la Periprava erau legionari, de la unu la cinci ani. Ei, ce au facut, au decongestionat Aiudul și Gherla, luând condamnații de la unu la cinci ani, și i-au dus la muncă în Deltă, la stuf, la dig și la agricultură. Că se făcea agricultură. Așa am preluat conducerea…

Gândul: Spuneați că ați asistat la…

Ficior: Da, legat de ordine de la centru… Când eram la Serviciul de Cadre, au venit 12 volume de dosare cu ofițeri, subofițeri și comandanți care au bătut și fuseseră trimiși în judecată, în ”52. Mi s-a cerut să le fac fișa de cadre la fiecare. Și m-am uitat acolo în dosarele lor – erau numai declarații de la deținuți împotriva cadrelor. Înainte să se facă ancheta asta, s-au dat niște ordine verbale, nu în scris; eu nu știu să fi fost scrise, pentru că atunci nu eram la comandant la penitenciar, eram locțiitor șef de serviciu cadre.

Dar participând la o ședință de analiză pe țară, am auzit că s-au dat dispoziții de către adjunctul de ministru de Interne – nici nu mai știu cum îl cheama -, care a spus: „Să se ia măsuri ca și deținuții de drept comun și politicii să simtă pușcăria; să nu mai vină la pușcărie, să facă…”. Mă rog. S-au dat niște dispoziții, și cu bătaie, și cu chestii din astea…

Gândul: Deci a fost dispoziție orală.

Ficior: Orală.

Gândul: De către cine? Adjunctul…

Ficior: …ministrului de pe vremea aia.

Gândul: Care a spus textual cum? Să fie bătuți?

Ficior: Să se… Mă rog, măsurile de constrângere, ca să zic așa – ce făcea ăla acolo, la el la penitenciar -, să fie mai, să-i facă, să bată, să… Adică s-au dat niște dispoziții verbale, care nu erau în concordanță cu regimul, de fapt și de drept.

Gândul: Date de ministru, în ce an?

Ficior: În ”52. În ”51-”52. Eu am venit la Penitenciare, în ”51, în iunie. După dispozițiile date atunci, unii s-au întors în penitenciare și au luat măsuri care n-ar fi trebuit luate.
În ce mă privește pe mine, dl Marian, în primul rând educația mea de acasă nu îmi permitea să înjur – nu mai vorbesc să bat; dar nici măcar să înjur. Eu am dat ordin să nu fie loviți oamenii. Am spus că pe acela care încearcă să lovească vreun deținut, îl dau afară.

Gândul: Fiind unde?

Ficior: La Periprava, dar nu numai la Periprava. Eu când am ajuns comandant la Poarta Albă, spre exemplu, au venit ăia de la Contrainformații, că era un legionar în dormitor care ținea discursuri, și au zis să îl iau, să îl bag la izolare, să îl pun în lanțuri, să îi fac… Iar eu n-am făcut treaba asta. Am dat ordin ca atunci când se urcă pe masă și vorbește să fiu anunțat ca să merg și eu să îl ascult. Și am ajuns la baracă. Am dat ordin să nu fie anunțată prezența mea acolo, și stăteam rezemat de tocul ușii. El s-a întors și când m-a văzut pe mine zice: „Să trăiți! Mă iertați!”.

„Continuați, că vreau să ascult și eu!”, i-am zis. S-a dat jos și nu a vrut să se mai urce la loc. L-am luat frumos de braț, am venit cu el la birou, și am stat de vorbă patru ore și ceva. Când s-a uitat la ceas, zice „Ce zic camarazii mei că eu stau patru ore aici?”. „Ce să zică? Am stat de vorbă”. Mi-a zis de viața lui, de tot ce a făcut el, l-am ascultat cu răbdare, l-am dus înapoi de braț și l-am predat. Dar ei nu l-au mai lăsat să se urce pe masă. Au zis că e turnător și cât a fost la mine i-a turnat pe ei.

Le-am demonstrate ălora de la Contrainformații că nu a fost neapărat necesar să îl iau omul, să îl bag în lanțuri, să-I fac nu știu ce… Dacă îl băgam la izolare, când ieșea se ducea în baracă și îl pupa toată lumea, pentru că a suferit pentru ce făcuse.

În consecință, nu l-am pedepsit. Nu am avut inclinația asta. De regulă, să stiți că detinuții de drept comun și criminalii erau mai solidari, mai grijulii cu ei. Recidiviștii și, mai ales pungașii de buzunare, erau înrăiți. Nu este o treabă ușoară să fii comandant de închisori.

Gândul: V-a afectat situația aceasta? La Periprava cum a fost, tot așa? Stăteați de vorba cu deținuții?

Ficior: Nu. Eu am avut și drept comun la Periprava, și legionari. Aveam o secție, Grindu – unde era un căpitan pe vremea aia, Agache – cu vreo 600 de oameni. Lucrau la dig. Eu eram la centru, comandant peste tot, și peste bacuri, că mai aveam și niște bacuri la Dunăre, pe care erau cazați și deținuți de drept comun, și politici, și legionarii care veniseră de la Aiud și Gherla.

Gândul: Și la Periprava erau numai foști legionari?

Ficior: Numai.

Gândul: Poate au mai fost și politici; unu, doi, trei.

Ficior: Ce se întamplă, ei aveau grijă să nu se amestece. Deci, de regulă, în penitenciare așa era. Chiar și în celule erau separați unii de alții. Eu am primit numai din ăștia.

„Personal am fost bătut de Ficior”

Gândul: Apropo, că vorbeați de acele dosare, declarații ale deținurilor, am dat de câțiva dintre foșții deținuți de acolo. Domnul Caroli Ioan, din Timișoara, ne zice în felul următor: „La Periprava, dacă nu îți făceai norma de 10 maldăre de stuf pe zi, când te întorceai în colonie erai oprit la poartă de gardieni, care te băteau. De foame, mâncam și sfeclă crudă, pe care o scoteam de pe câmp. Deținuții care erau prinși că mâncau sfecla, erau bătuți. Personal am fost bătut de un căpitan pe nume Fecior. Bătăile la care am fost supuși la Periprava erau menite să ne lichideze. Aproape zilnic murea câte un deținut.”

Ficior: Și dumneavoastră credeți?

Gândul: Vă întreb pe dumneavoastră.

Ficior: Dumneavoastră credeți? Credeți că eu, Ficior, făceam așa ceva? Eu, care am văzut dosarele trimise în judecată și am ajuns la… La Borzești, când am fost, la Suceava, pe urmă la Periprava, credeți că făceam așa ceva? Nicăieri nu am făcut așa ceva. Nu mi-am permis. Dacă eu făceam asta, apoi de la mine în jos făceau toți.

Gândul: Domnule Ficior, nici nu putem să credem că ofițerii erau niște îngerași, iar dumneavoastră… poate nu i-ați lovit, poate i-ați lovit, nu știm. Nu o să spuneți că regimul de detenție era unul de vacanță.

Ficior: Regimul de detenție, pe mine… eu aveam regulamente și ordine, vorbesc de regim de hrană, de aprovizonare. Sigur, la Periprava nu era ca în alte locuri, era izolat. Acolo dacă îngheța Dunărea și era ceață nu mai venea nimic. Deci, începând din noiembrie și până în aprilie, de la sare și piper, trebuia să fie aprovizionată unitatea cu de toate. Aveam 700-800 de vaci. Trăiau acolo familiile subofițerilor, soldații care făceau pază.

Gândul: Și ce credeți că i-a făcut pe unii dintre ei să declare astfel de lucruri?

Ficior: Așa ceva, să bat eu?

„În șase luni, 44 de oameni au murit de bătrânețe”

Gândul: De ce să zică așa ceva oamenii aștia? Atunci explicați-mi altă chestiune. Din documente oficiale rezultă că din decembrie ”59 până în iunie ”60 au murit 44 de deținuți la Periprava. Cum au murit acești oameni?

Ficior: Păi… Dumneavoastră considerați ca oamenii ăștia au murit că i-am bătut eu?

Gândul: Eu nu consider nimic, eu vă întreb. Cum au murit, că nu spune cum au murit?

Ficior: Uitați, pentru că eu nu aveam acolo posibilități, nu aveam spital, am făcut un laborator, cu deținuți – cei care erau acolo, legionari, așa cum erau ei – și am aprobat să primească de acasă substanțe, ca să facem analize. Erau bune și pentru deținuți și pentru cadre, ostași, copiii care se nășteau acolo. Nu vorbesc și de stomatologie, doar de laborator pentru analize. După asta, ce să spun, că 44 de deținuți „au murit că i-am bătut eu?”. Au murit de bătrânețe. Spre exemplu, unul dintre deținuți, când a fost chemat, mi-l amintesc eu…

Gândul: Deci 44 de oameni au murit de bătrânețe în cinci luni?

Ficior: Da” nu au murit de foame, dl Biro. Nu au murit de bătaie de la mine și de la subofițerii care au fost acolo, dl Biro.

Gândul: Dar ceva s-a întâmplat. Poate au murit după ce s-au îmbolnăvit din cauza unor condițiii foarte grele.

Ficior: Oameni care s-au îmbolnăvit, i-am tratat cât am putut eu. Nu am fost eu… Sunt lucruri peste putința oamenilor. Dacă se duce la spital și la spital moare, e de vină cine?

Gândul: Bine, dacă se îmbolnăvește că stă în apă, la stuf, 12 ore, și după aia vine și este…

Ficior: Eu am avut grijă, cât am putut, ca oamenii care erau bolnavi să fie aduși. Dumneavoastră, mă rog, dacă luați de bună, luați-o cum vreți!

Gândul: Bun, avem un alt deținut de acolo, Melinte Ion. „Îmi amintesc că pe cei morți îi adunau cu roaba, iar cadavrele erau depuse într-o magazie din penitenciar. În fiecare zi murea, cel puțin, un deținut.”

Ficior: Păi, dacă în fiecare zi trebuia să moară câte cineva, cât am stat acolo, oho…

Gândul: În ce perioadă ați fost?

Ficior: Eu am mers acolo în ”58, în septembrie, mi se pare. Am plecat șase luni la școală. Apoi, m-am întors. Condurache era comandant. În ”60, am preluat eu, până în ”64, când am plecat.
Spre exemplu, unul dintre deținuți a fost chemat ca să fie pus în liberate. Și cum e nisipul, pe timp de căldură, îți întră piciorul în nisip – acolo erau dune de nisip -, s-a împiedicat, probabil că suferea și cu inima, și a căzut cu nasul în nisip. N-a mai apucat să își ia biletul de eliberare. A murit.

Gândul: A murit, adică, în față dumneavoastră?

Ficior: Nu în fața mea. A fost chemat de ofițerul de serviciu ca să meargă să își ia biletul de eliberare, iar din baracă până la postul de control era o distanță. S-a împiedicat.

Gândul: E o coincidență foarte mare. Această coincidență mi se pare că dovedește exact faptul că până să fie pus în libertate, omul, din nefericire, murea.

Ficior: Ce se întâmplă? Fără voia lui. El, săracul, s-a împiedicat și a căzut; erau emoțiile lui, probabil.

Gândul: Dar stați, era singur pe dune? Nu îl însoțea un ofițer?

Ficior: Nu. L-a anunțat pe el, în baracă. Să vină la poartă ca să…

Gândul: Eu cred că cineva era cu el. Iar dumneavoastră, daca erați comandatul, până la urmă, ați fi putut face, eu știu, o investigație pe tema asta.

Gândul: Un alt deținut, Mokar Janos, tot din Timișoara: „Comandantul Fecioru ne-a spus că, dacă încercăm să fugim, ne împușcă. Au fost opt cazuri de deținuți împușcați”.

Ficior: Paza deținuților o făceau militarii în termen. Și escortarea, și paza. Deci treaba asta de… Apoi, erau stabilite zonele interzise, până unde poate să vină omul și să lucreze, de acolo era o distanță până la cel care păzește, care făce escortarea, militarul în termen. Asta este o aberație.

Gândul: Deci au fost sau nu împușcați?

Ficior: Nu, domnu”.

Gândul: Niciunul împușcat.

Ficior: Domnu”…

Gândul: Niciodată.

Ficior: Eu personal îmi amintesc că unul din deținuți s-ar fi dus cu tarpanul de tăiat stuf la un militar – mi-a spus șeful de escortă și comandantul de companie de acolo; așa îmi amintesc eu cazul. A trecut de zona interzisă și, atunci, caporalul a tras în el ca să nu îl atace pe soldatul din escortă. Dar ca să dau eu ordine de asemenea manieră… Erau ordine prin care escortarea detinuților se făcea conform legilor în vigoare pe vremea aia; nu le făceam eu… să dau eu ordin să îi impuște.

Gândul: Vă mai aduceți aminte de un cântec care se numește „Din Chilia până la Tătaru, bate Moromete cu parul”?

Ficior: Moromete a fost și la Jilava, și la Chilia. Era un incult. Un element care l-am detestat. Îmi amintesc că în 1951 eram în Direcția Generală și el era la Jilava. El vorbea puțin, așa, se bâlbâia. Întâmplarea a fost că eu, când am intrat din Luterană în sediu, în Direcția Generală, un cetățean îi spunea ofițerului de serviciu ca vrea să ajungă la directorul general să îl informeze, să reclame ceva. Și tocmai cobora Moromete și îl întâlnește pe cetățeanul ăsta care vorbea cu ofițerul de serviciu. Când a auzit el că omul vrea să se ducă să îl reclame, l-a luat l-a-njurături: „Tu vrei să mă reclami pe mine, bă?”. Omul dăduse nas în nas cu reclamatul, iar ofițerul de serviciu a încheiat discuția.
Vreau să spun ce fel de mentalitate aveau acești oameni…

Gândul: Cum vă explicați că, cel puțin, doi deținuți relatează cum dumneavoastră și acest Moromete îi alergați cu caii și îi loveați cu parul.

Ficior: Nu săream peste ei?

Gândul: Îi alergați cu caii.

Ficior: Nu îi puneam, așa, și săream cu caii peste ei?

Gândul: Să stiți că nu este de glumă o astfel de … Nu știu. Făceați asta?

Ficior: Cum să fac asta, domnule?! Vă puteți imagina că un om credincios, ca mine, să facă așa ceva la Periprava? Eu n-am făcut în viața mea așa ceva, și până să ajung la Periprava, d”apăi la Periprava?!

Gândul: Cum vă explicați că sunt zeci de deținuți care… Cum poate să mintă zeci de oameni? De ce mint cei care spun același lucru: „Ficior ne bătea, ne tortura”?

Ficior: Eu am dat ordin să nu se întâmple treaba asta, darămite să o fac eu? Poate, nu 10, 100 de deținuți să scrie treaba asta. Sigur că ei nu mă pot aplauda pe mine. E unul, Bălănescu, a fost la mine, pe urmă a devenit director la Fizică Atomică, un liberal, internat, el nu era condamnat. Și eu l-am folosit când am făcut școală de patru clase la Periprava, să învețe copiii carte, că erau izolați acolo. Iar Bălănescu lucra cu mine, și eu aveam încredere în el mai mult decât în alții, chiar cadre fiind – cinste, corectitudine. Și el era foarte atașat de mine. Sunt oameni care mă cunosc.

Eu nici nu dau importanță, domnule…

Ca să vă mai dau un exemplu. Am întrebat, la un moment dat, văzând niște deținuți: „Ăștia de ce sunt pedepsiți?”. „Pentru că n-au ieșit sâmbătă la lucru”, mi s-a spus. Am luat rapoartele, le-am rupt și le-am aruncat la coș. Am spus așa: „Toți ăștia stau în baracă, și pentru duminică li se face un program de lucru! Iar la bucătărie, nu se mai bagă la cazan carne de porc pentru ei. Se face separat, ei nu mănâncâ carne de porc”.

Cine a mai luat în țară măsuri de soiul ăsta, ca mine? Ăsta e un exemplu. Eu n-am făcut în vremea aia, domnule – îmi pare rău că n-am făcut -, rapoarte, tabele, dosare, să iau adresele lor, să le am și astăzi, să spun, „Uite ce-am făcut eu!”. S-a dus vestea în țară. Pe mine nici Securitatea, nimeni, nu m-a luat de mânecă să mă întrebe de ce nu i-am pedepsit pe ăia, că n-au ieșit la lucru, și că, vezi Doamne, eu protejez adventiști. Într-un timp, voiau să vină din țară la Poarta Albă, pentru că acolo nu se pedepseau adventiști. E bine? Asta a fost educația mea.

Gândul: Cu toate astea aveați renume de „mână forte”.

Ficior: Eu am fost un om exigent din acest punct de vedere. Un om cinstit. Am zis: „Mâncarea deținuților trebuie să fie aceea din normă, că-i carne de cal, de vacă, de oaie, de porc, mâncarea să fie conform normelor de hrană!”. Mie nu-mi dă nimeni dreptul, pe lângă faptul că Procuratura, Tribunalul – pe ei văd că nu-i întrebați, iar pe toți ăștia nu Ficior i-a adus în pușcărie…

Ăștia, adventiștii, au venit aici pentru că nu au pus mâna pe armă sâmbăta, și i-au condamnat tribunalele, și acum să-i pedepsesc și eu că nu ies la lucru, da?

Eu nu sunt nici Moromete, nici Vișinescu… Eu sunt Ficior. Din acest punct de vedere – de alte greșeli, ale mele, mai zic -, în ceea ce privește corectitudinea și respectul față de oameni…

Mie îmi plăcea să stau de vorbă cu preoți despre Biblie și le făcea plăcere și lor că stau de vorbă cu ei, și se mirau că de unde știu eu. Păi, dacă am citit Biblia de când am învățat carte, din școala primară, sigur că am cunoștințe de Biblie. Deci eu, un om care discută asemenea lucruri despre Biblie, să se ducă să bată, să omoare, să nu dea de mâncare la cai, să fie caii slăbiți, să nu aibă nici ei de mâncare, și alte lucruri care sunt scrise acolo… Sunt lucruri aberante. M-ar fi luat ăștia din Direcția Generală și Minister, m-ar fi luat, dacă eu făceam astfel de lucruri. Păi, eu eram aprovizionat acolo și pentru cadre și pentru animale. Nu era ușor să stai la Periprava. Nefericit a fost cazul că m-a trimis pe mine acolo, că puteau să mă ducă în altă parte. Dar indiferent unde am fost eu, m-am condus după principiile mele.

Gândul: Spuneați că l-ați cunoscut pe Vișinescu. Povestiți-ne despre el!

Ficior: Vișinescu era un tip, mă rog… Era la Râmnicu Sărat.

Gândul: V-ați întâlnit cu el la Râmnic?

Ficior: M-am întâlnit la ședințele pe țară, de analiza muncii. Așa, nu mă întâlneam cu el.

Gândul: Era un personaj dur?

Ficior: Spre deosebire de Moromete, care era un om dur, iar duritatea lui nu era ascunsă, pentru că se cultiva treaba asta, Vișinescu… Manifestările lui se văd și astăzi. Eu v-am dat cu pumnu` în față? Noi discutăm aici, am mai discutat și cu alții. Au fost și de la Institut, domnul Vlad. Am discutat. Să știți că, pe vremea aceea, mulți îmi doreau multă sănătate.

Gândul: În sens real sau între ghilimele?

Ficior: Și aici, la bloc, mi se spune la fel: „Să vă dea Dumnezeu sănătate! Sunteți președinte și vă ocupați de blocul ăsta de 17 ani”. Dar nici aici nu se uită toți cu ochi buni la mine. Nu toți sunt prietenii mei. Așa-i și într-o pușcărie. Nici cadrele nu te iubeau toate, pentru că mai luai măsuri împotriva unora și nu le era pe plac. Și acolo puteau să vorbească fel de fel de lucruri. Deci, în ceea ce mă privește pe mine, înjurăturile și bătăile sunt excluse. Să fim înțeleși. Pe unde am umblat eu, nici la Periprava, nici la Văcărești, nu am practicat asemenea lucruri.

Gândul: Spuneți că nu ați practicat. Dar ați închis ochii atunci când cei din jurul dumneavoastră se manifestau astfel?

Ficior: Nu v-am spus că eu am avertizat oamenii că dacă cineva bate, și nu ia măsuri regulamentare, îl dau afară?

Gândul: Vă întreb. S-a întâmplat vreodată?

Ficior: N-am avut cazuri… Au fost și subofițeri care… Era la spital, înainte de a pleca în America, un preot, îmi scapă numele, și, duminică, mi-au spus că face slujbă în salonul unde era internat. I-am spus subofițerului să-l lase în pace, că discut eu cu el, luni dimineața. Luni m-am dus și i-am spus: „Părinte, știi că regulamentul interzice”. El mai făcuse vreo nouă ani pe la Galați. Tot legionar, îndoctrinat bine. Nu a vrut să semneze cererea de grațiere. A spus „Ceaușescu m-a arestat, el să mă pună în libertate!”. Și atunci, luni, i-am zis: „Dacă vreți să vă rugați, îngenuncheați la pat și vă rugați. Nimeni nu vă deranjează. Dar fără cântece, fără zgomot!”. Și atunci mi-a spus că gardianul i-a dat două palme. „Ar trebui să vă pedepsesc pe amândoi. Și pe dumneata, că ai încălcat regulamentul, și pe el, la fel. Amândoi ați greșit”, am spus.

Vreau să spun că mie nu mi-a fost frică, și nu îmi e, că ar putea veni cineva să mă acuze. Eu am avut grijă, peste tot pe unde am fost…

Gândul: Aveți conștiința împăcată?

Ficior: Poate că trebuia să fac mai mult. Însă tot ce trebuia să fac, pentru condițiile de muncă de la Periprava, am făcut. Ba, chiar am făcut și mai mult. Faptul că am dat deținuților posibilitatea să corespondeze cu familiile – de exemplu, unui legionar care provenea din comuna mea natală, chiar rudă mai îndepărtată, cu care am stat de vorbă, spunându-i apoi tatălui meu să-i liniștească familia că respectivul e la mine și e în regulă. Cu toate acestea, am aflat mai târziu că el și rudele lui au vorbit foarte urât despre mine. Iar ceea ce am făcut eu pentru deținuți a fost un act de curaj. Dacă mă aflau cei de la Securitate că transmit vești afară, ce ar fi spus?

Gândul: Da. Foarte interesant, cum de nimeni nu s-a sesizat…

Ficior: Așa m-a păzit Dumnezeu pe mine.

„Gropi comune la Periprava? Nu-mi aduc aminte”

Gândul: Dar cei care mureau acolo, unde erau îngropați?

Ficior: În comuna Periprava. Era aproape.

Gândul: Îngropați în cimitir, cu cruce, cu nume pe ea?

Ficior: Cum se face de obicei. Creștinește. Nu interziceam eu. Cum să interzic așa ceva?

Gândul: Dacă săpăm acum, la Periprava, credeți că găsim o groapă cu schelete?

Ficior: Nu știu! Astea sunt niște lucruri… Dacă dumneavoastră ați fi în locul meu ce ați zice?!

Gândul: Aș zice „da” sau „nu”.

Ficior: Câți ani sunt de atunci?

Gândul: Adică nu vă mai aduceți aminte?

Ficior: Domnule, cine nu plătește în cimitir ani de zile, mormântul lui dispare. Dumneavoastră credeți că în cimitirul din comuna Periprava n-au fost îngropați oameni, în timp, unii peste alții?

Gândul: În colonie dacă săpăm, găsim o groapă cu schelete?

Ficior: Nu. Exclus. Nici n-am visat așa ceva. Chiar dacă îmi spunea cineva să-i îngrop în colonie… Morții au fost îngropați la cimitir, cu datele respective pe cruce. N-am urmărit, era locțiitorul care se ocupa cu astfel de probleme. Dar îmi puneți în sarcină niște lucruri, care dacă știam că mă întrebați… Dar nu putem pune în cârca unui om ceea ce nu-i aparține. A blama pe cineva e foarte ușor. Cine a practicat treaba asta merită plata, dar dacă eu nu am practicat… Eu mă mir că nu am fost tras de mânecă pentru multe alte lucruri.

Gândul: De exemplu?

Ficior: De exemplu, adventismul. Sau cărțile poștale pe care le dădeam deținuților, și au venit substanțe de acasă, ca să fac laborator, pentru analizele deținuților. Mie mi-a plăcut, întotdeauna, să stau de vorbă cu deținuții. Ceea ce mi-a făcut mie plăcere, nimeni nu m-a oprit să fac. Dar să bat, să înjur, nu! Vedeți dumneavoastră, adventistul înjură? Baptistul, înjură? Sunt și ortodocși care nu înjură, nu practică bătăile, amenințările, răutatea. Sunt oameni la locul lor.
Eu am fost mult timp hărțuit cu religia mea.

Eu n-am intrat în partid pentru că mi-ar fi plăcut de comuniști. Mie nu mi-a plăcut dictatura proletariatului. Eu am spus la vremea respectivă: „Burghezia a avut o dictatură pe care am condamnat-o. Dar de ce facem alta?”. De ce să-mi fie frică să mă duc la biserică, să-mi fie interzis, să n-am voie să mă cunun la biserică. Am intrat în partid fără să am habar, atunci, de ideologia comunistă; și din interes…

Am avut un locțiitor, unul Ioanițescu, care a fost la Pitești, ați auzit de el?

Gândul: Nu. Am auzit de Condurache, care le spunea deținuților, la Periprava, să nu se mai plângă că e munca grea și mâncarea proastă pentru că sunt ultimele rămășițe ale fascismului, și trebuie să moară șapte-opt pe zi.

Ficior: Domnule, Condurache, așa cum l-am cunoscut eu… El nu era de religie baptistă, dar nu pot să confirm că a spus așa ceva. Sigur că sunt oameni nemulțumiți, dar știți ce au făcut legionarii la Jilava; deși nu toți au fost criminali. Dar s-au dus la Jilava, să-i omoare pe comuniști. Pe Iorga, cine l-a împușcat? Eu nu am avut o impresie bună de legionari și, cu toate astea, nu m-am răzbunat.