ROMÂNIA ARE VIITOR. Radu Mihăilescu, psihiatrul care a tratat „milionari în euro și finaliste la Miss”: „Mi-e milă de oamenii care aleg doar cariera”

„Am tratat milionari în euro, fete care au fost finaliste la Miss, profesori universitari, posesori de-ai unor lucruri pe care ceilalți le consideră esența fericirii. Boala psihică nu ține cont că ești bogat sau sărac, frumos sau nu”, își începe povestea celor 30 de ani de psihiatrie Radu Mihăilescu, conferențiar universitar doctor și fost director al Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia”, din Capitală.

Una dintre legendele vii ale fostului Spital numărul 9 ne invită în biroul lui spațios, o cameră cu ghivece de flori și tablouri. În spatele încăperii, pe un perete întreg, o bibliotecă, plină ochi de cărți de specialitate. În fața tratatelor de psihiatrie și a lucrările de psihopatologie, sunt mai multe lucruri care-ți sar în ochi. O diplomă înrămată „pentru cel mai bun tată”, poze de familie, un minibust al lui Hipocrate, dosare și mai multe statuete, despre care medicul spune că sunt „mărturii ale unor succese terapeutice”. Lângă fereastră, e o caricatură de-a medicului, semnată de Ștefan Popa Popas. De un raft e sprijinită o cârjă lăcuită, cu ajutorul căreia Radu Mihăilescu, la cei 58 de ani, se ajută când merge.

Foto: Victor Ciupuligă

„Țin la faptul că e cel mai luminos birou. Uneori, de abia aștept să ajung aici. Îmi face bine atât mie, cât și pacienților”, ne mărturișește specialistul. Povestea celor aproape 30 de ani de psihiatrie și a miilor de pacienți pe care i-a tratat nu e una ușor de sintetizat. Nici măcar de către protagonist, o fire jovială, comunicativă, care te tratează ca pe un egal. Atunci când povestește de diagnostice, simptome și terapii, vorbește mai rar și gesticulează. Are în spate ani întregi de experiență didactică, când a explicat studenților că psihiatria e un domeniu mult mai complicat decât ceea ce au văzut în filme ca „Tăcerea mieilor” sau „Shrink – Psihiatrul celebrităților”.

„Am ajuns absolut întâmplător psihiatru”

A ajuns psihiatru din întâmplare. Se visa cardiolog, dar în acel an, 1983, când a luat cea mai mare notă la concursul de rezidențiat, nu s-a scos niciun post pe această specializare în București. În schimb, existau patru de psihiatru. Unul a fost al lui. Avea deja doi copii, era căsătorit și se obișnuise cu Bucureștiul, orașul în care s-a mutat pe când avea 9 ani. O plecare într-un spital de provincie ar fi implicat foarte multe schimbări, care nu mai țineau doar de el. În timp, a ajuns să-i placă foarte mult ceea ce face.

Îndeajuns de mult, încât să nu se mulțumească cu puțin. Avea multe lecturi de psihiatrie din timpul facultății, dar nu i-au fost de ajuns. Exigent cu sine însuși, psihiatrul Mihăilescu spune că citește în fiecare zi și nu-i scapă nicio noutate din domeniu. „Medicina nu poate fi făcută mediocru. Pacienții îți pun întrebări, trebuie să știi să le răspunzi”, spune el. Nu ține cont că e Crăciun sau Paște, că e ziua lui sau că e în concediu, doctorul Radu Mihăilescu nu renunță nici în ruptul capului la ritualul lecturii de specialitate.

Pe lângă dorința de a ști mai multe, specialistul a fost dintotdeauna fascinat de atmosfera de dinaintea studiului, „meteahnă” pe care a avut-o dintodeauna. „Îmi pregăteam foile într-o anumită ordine, îmi aduceam cărțile care-mi trebuiau la îndemână, mi-a plăcut mereu nu doar să citesc și să învăț, ci să fac asta într-un anume fel”, povestește acesta.

Faptul că trebuie să-i pese de suferința bolnavului nu a învățat-o însă din cărți, ci din propria experiență. De la 10 ani a stat perioade îndelungate prin spitale, din cauza unui reumatism acut, care și acum îi mai dă bătăi de cap. „Ghinionul de a fi fost un copil bolnav mi-a adus o înțelegere aparte a suferinței. Le spun uneori rezidenților mei că am fost bolnav înainte de a fi medic, din păcate bolile au rămas…Datoria mea de medic e să alin suferința pacienților”, mărturisește Mihăilescu.

Chiar dacă e un profesionist norocos, care a reușit să facă și cercetare și muncă didactică, doctorul Mihăilescu recunoaște că nu a fost în stare de un singur lucru: imunitatea afectivă față de pacienți. „În psihiatrie, medicul trebuie să păstreze o neutralitate binevoitoare. Eu nu am reușit asta. Mă gândesc uneori zile și nopți la pacienții mei. În fiecare lună am cazuri dificile, prefer să le rețin pe cele reușite”, spune medicul Radu Mihăilescu.

„Nu există un autotratament pentru depresie!”

Dacă un chirurg recurge la bisturiu pentru a rezolva problema unui bolnav, ortopedul, la ghips și atele, misiunea psihiatrului e mai delicată. „Instrumentul meu e simțul normalității. Unul dintre coșmarurile mele e să nu mi-l pierd, să nu-mi schimb în vreun fel granițele a ceea ce consider că e normal”, spune medicul. Chiar dacă ia contact cu bolnavi care au de multe ori dificultăți în a recunoaște că au o problemă, doctorul Mihăilescu nu s-a lăsat contagiat de momentele de rătăcire ale pacienților.

De multe ori, oamenii ajung la doctorul Mihăilescu în situații disperate. Măsurile terapeutice ar trebui instituite din timp în cazul fiecăruia, dar semnele bolii nu sunt îndeajuns de convingătoare pentru a-i face pe aceștia să ceară ajutor specializat.

Unii cred că își pot trata singuri depresia sau alte afecțiuni psihice, alții ignoră semnalele unei boli sau recurg la alte metode, „parapsihologice”, ca frecventarea unor tămăduitori din popor. „La un chirurg, poate ajunge un pacient în cearșaf și apoi, după operație și perioada de convalescență, să plece acasă pe picioarele lui. La mine, câteodată, pacientul e adus din ștreag. Eu trebuie să-l tratez și să-i redau pofta de viață„, explică specialistul.

„În general, psihiatrii nu fac parte dintre medicii iubiți. Au porecle, lumea se ferește de ei. La fel ca ceilalți doctori și ei aplică o metodologie, nu tratează după ureche”, adaugă Mihăilescu, precizând că până la terapia propriu-zisă, există mai mulți pași de urmat: expertiza psihiatrică care implică mai multe proceduri, printre care analize medicale amănunțite, investigații neurologice, faza de diagnosticare și, abia apoi, partea de terapie, susținută de un tratament medicamentos.

Psihiatrul Radu Mihăilescu vede în psiholog sau preot niște parteneri, pe care nu-i percepe drept concurenți. În orice caz, ordinea e clară: întâi pshiatrul, care are o specializare medicală, apoi psihologul și, dacă bolnavul e credincios, sfaturile din partea unui preot. „Nu am nimic cu preoții, bunicul era preot, iar eu, atunci când eram director aici, am ctitorit o biserică, cea din curtea spitalului. De multe ori, poți avea în organism substanțe toxice sau carențe care-ți declanșează o anumită stare psihică, trebuie descoperite cauzele pentru a fi tratate efectele. Psihiatrul e medic în primul rând și te poate ajuta”, spune Mihăilescu.

Acest lucru l-au înțeles miile de oameni pe care doctorul Radu Mihăilescu i-a tratat. Un profesor universitar, fost pacient de-al lui, are un mod aparte de a-i mulțumi medicului. Psihiatrul spune că acesta i-a dedicat fiecare carte pe care a publicat-o după ce a trecut pe la Obregia.

Spune că n-a așteptat și n-a acceptat niciodată „atenții financiare” de la pacienții săi, singura pretenție fiind să-i vadă cu zâmbetul pe buze: „Cea mai mare satisfacție e să-ți vezi pacientul înzdrăvenit. Nu există un echivalent material”.

Deși a avut șansa să plece în străinătate, unde colegi de-ai săi sau foști rezidenți câștigă cu mult mai mult decât el, medicul Radu Mihăilescu a rămas în România. „Structura mea afectivă mă face invalid pentru așa ceva, plecarea din țară. Eu sunt un familist, îmi place aici”, recunoaște cel care a fost distins cu numeroase premii, printre care Premiului de excelență „Eduard Pamfil” al Asociației Psihiatrice Române pe anul 2002 și Trofeul Top Medici, în 2008.

Foto: Victor Ciupuligă

Cum se împacă o carieră cu viața de familie

Chiar dacă stă în spital de dimineață până seara, Radu Mihăilescu spune că asta nu l-a împiedicat să aibă și o viață de familie împlinită. Era în anul al V-lea de facultate când a spus „Da” în fața ofițerului Stării Civile, iar un an mai târziu a devenit tată. „Eram tineri când s-a născut primul nostru copil. A venit toată grupa la botezul băiatului meu cel mare”, povestește cu zâmbetul pe buze Mihăilescu. La scurt timp, medicul a devenit tată a doua oară, tot de băiat. Apoi, după o perioadă mai lungă de timp, când deja devenise un doctor apreciat, al treilea băiat Mihăilescu și-a făcut apariția pe lume. Proaspăt întoarsă de la maternitate, soția l-a avertizat că mezinul, cu mult mai mic decât frații mai mari, riscă să nu aibă cu cine să se joace. „Tocmai de aceea trebuie să mai încercăm și a patra oară”, i-a propus soția, medic la rândul ei. Și s-a ținut de cuvânt. În 1988, familia Mihăilescu s-a mărit odată cu nașterea Ilincăi.

„Pe mine, copiii m-au stimulat, niciodată nu au constituit o piedică în ascensiunea mea profesională. Mi-e milă de oamenii care aleg doar cariera. Dacă nu ai sentimentul de împlinire în toate capitolele vieții, lucrurile nu pot fi bune”, crede tatăl și proaspătul bunic Radu Mihăilescu.

Dintre toți patru copii, doar Ilinca îi urmează exemplul. „Într-un interviu, cu mulți ani în urmă, când fiica mea era prin clasa a XI-a, am fost întrebat care e cel mai mare regret al vieții mele. Le-am spus ziariștilor că-mi pare rău că niciunul din copiii mei nu a fost atras de Medicină. Părinții mei au fost și ei doctori, radiologi, era o tradiție de familie scurtcircuitată. Și atunci, a văzut fata mea ziarul și m-a întrebat revoltată: Da’ de unde știi tu, tată, că eu nu vreau să dau la Medicină? Și a dat, Ilinca e acum studentă în ultimul an la facultate și pentru că-i plac foarte mult copiii, cred că va deveni medic pediatru”, mărturisește Mihăilescu.

Le-a lăsat mereu copiilor lui libertatea de a alege și nu i-a condiționat în niciun fel: „Ca om, am încercat mereu să-mi las halatul de psihiatru în cuier, dar principiile rămân. Mă străduiesc și acum să nu psihanalizez viața, să fiu un om obișnuit. Ca tată, am încercat să fiu înțelept. Am închis și ochii când puteam să-i închid”.

Copilăria de la Iași

Pentru că a avut ca pacienți tineri de vârsta copiilor lui, doctorul Mihăilescu a fost mereu conectat la realitate și la tentațiile prezentului. „Am avut groaza drogurilor. Colaboram cu Direcția Antidrog, am văzut mulți adolescenți dependenți. Ca orice părinte, am avut și eu temeri. M-am uitat pe statistici atent, să văd harta liceelor unde au fost identificați elevi consumatori. Toate grijile au dispărut când băiatul cel mic mi-a adus într-o zi la cabinet un coleg drogat. Mi-am dat seama că a conștientizat care sunt riscurile și cât rău pot face unui om drogurile”, a mărturisit Mihăilescu.

În timpul liber, atunci când nu mai e tată, soț și doctor cu normă întreagă, Radu Mihăilescu joacă șah și bridge, pictează și scrie beletristică. Printre o mutare pe tabla de șah și un rând de text, medicul are grijă de flori, pasiune moștenită de la mamă. „Știți, aveam 9 ani, când am părăsit Iașiul. Părinții mei au fost repartizați ca medici aici, în Capitală. Era un noiembrie gri. Blocuri gri. Eu veneam dintr-o grădină cu flori, cea a bunicilor. Acolo, stăteam pe prispă și citeam, înconjurat de flori. Am avut copilăria aceea frumoasă, descrisă de Ionel Teodoreanu, în La Medeleni. Aceea e copilăria mea. În urmă cu ceva ani, m-am întors în acele locuri. Mi-am făcut inimă rea, sunt niște vile în locul grădinii și a casei”, povestește Mihăilescu.

Foto: Victor Ciupuligă

Ne arată o floare de ferigă, uriașă, așezată pe un suport chiar lângă fereastră. „O iubesc tare mult. Mi-a dat-o mama pe 1 august 1998, a venit cu ea de acasă. Fusesem ales șef de secție la Psihiatrie. Colegii îmi spun că, atunci când lipsesc mai mult timp, câteva zile, se tuflește. Apoi, își revine imediat”, își încheie medicul povestea. La ușă îl așteaptă mai mulți pacienți.